Zabell şi Orlando

 În culegerea de povestiri Mama Sonya a lui Nichita  Danilov, apărută în  2008  la Editura Curtea Veche, am avut ocazia să experimentez  una dintre cele mai intens-onirice proze din ultimii ani.  Impresia cea mai percutantă mi-a lăsat-o secvenţa epică în care o frumoasă se îndrăgosteşte de un cal. Voi insista asupra ei  prin urmare, ca pentru a proba, dacă ar mai fi cumva nevoie, cu câtă inteligenţă sondează Nichita Danilov misterele inconştientului feminin. Abordând  strict mitologic povestirea omonimă din volum,  personajul Zabell îmi apare ca o altă încarnare izoldină, aşa cum îi sugerează numele, o întrupare cu statut de blondă preafrumoasă, răsfăţată, aristocratic-leneşă şi adorată de contrariatul ei soţ. Ea are totul, anume tinereţe, frumuseţe, bogăţie, acces la sexualitate, dar manifestă o misterioasă stare de insaţiabilitate, pe care Saul nu pridideşte să i-o potolească. Stând întinsă şi lenevind pe canapea,  cu părul revărsat pe pernă, răpitoarea Zabell visează la un soţ năvalnic, care bruschează uşa din ţâţâni, o apucă de păr şi ,,o zvântă în bătaie, măturând cu ea podeaua''( p. 74). Am folosit  intenţionat conotativul ,,răpitoare`` tocmai pentru că o femeie taxată ca ,,răpitor`` de frumoasă

trezeşte în bărbat accesele de raptus, cuvânt latinesc desemnând deopotrivă violenţa, pierderea controlului psihic, cât şi violul asupra femeii. Este bine cunoscut faptul că emanciparea feminină este un mit de dată recentă, pus  faţă în faţă cu obiceiul masculin înrădăcinat de milenii şi anume  acela de a răpi femeia cu tot ce presupune asta. Dirijată de forţa egoului, simbolizată de anticul centaur influenţată de cultura medievală populată de tandri cavaleri pe cai albi, Zabell aşteaptă. Nu ştie nici ea prea bine ce, dar aşteaptă. În orice caz, cavalerul ecvestru nu mai apare, vine doar calul alb, descălecat. Sătulă de prea multe bune maniere, instaurate de lunga istorie europeană, Zabell visează la o răpire cu tot ce presupune ea: patimă, teamă, evadare, erotism. Saul, domnul Saul, nu era capabil de aşa ceva, căci pe el îl atrofiază iubirea, iar nu dorinţa. Personajul se mulează pe un mit mult mai recent, acela al bărbatului deposedat de virilitatea năvalnică  şi raptorică, el nu mai forţează porţile iubirii, ci bate uşor în ele, cu un trandafir în gură. Saul i-a dăruit soţiei tot ce şi-a putut  ea dori, un apartament luminos cu multe camere în care să locuiască singură şi de unde poate admira grădinile oraşului văzute de sus. I-a permis să trăiască astfel, să îşi facă datoria conjugală doar o dată pe lună şi mai ales i l-a dăruit pe Orlando, armăsarul alb şi îndrăgostit.

Frumoasa insaţiabilă, bărbatul  ratat în iubire şi  armăsarul îndrăgostit alcătuiesc un  livresc menage a trois, care sfârşeşte tragic. Orlando dispare, iar Zabell se sinucide înroşind apa din cada sa luxoasă. Ratarea lui Saul sporeşte deplin astfel, iar mitul imposibilei împliniri erotice recidivează. Drama  neîmplinirii feminine este aceea că progresul civilizator le cere lor, femeilor, să convieţuiască cu menestreli ca Saul, în timp ce instinctele  le împing să îşi hrănească imaginaţia cu centauri. Centaurul, bărbat de la brâu în sus, armăsar de la brâu în jos, semnifică această dualitate  a fantasmelor feminine. El rămâne un personaj fantastic, ca şi sirena, simbolizând dublul condiţiei umane.  Până la urmă, calul a fost atâtea milenii o prelungire a bărbatului, un apropiat al casei, un ,,familiar'' prin urmare. Apoi, calul este un animal frumos, inteligent, loial, impunător, bine cunoscut pentru înflăcărarea cu care se manifestă în rut. El poate provoca teamă exact cum a fost istoric obişnuită  femeia să resimtă faţă de bărbat. Calul ca  fantasmă erotică le întruchipează pe toate la un loc, iar femeia visează inconştient la un  bărbat cu însuşiri cabaline printre care la loc de cinste: pasiunea, loialitatea, forţa, capacitatea de a-i inspira  teamă. O lungă tradiţie europeană a făcut ca literatura erotică a acestui continent să fie contaminată de morbul morţii. Imposibila penetrare îi impinge pe iubiţi în moarte.  În consecinţă, cuplul livresc ,,Zabell şi Orlando'' au parte doar de mângâieri şi chiar imposibila postură coitală îl face pe Orlando să dispară bulgakovian. În urma lui, ea se sinucide. Nu iubirea imanentă îi face să  sucombe, ci mai ales insuficienta contopire cu celălalt, insuportabilul dorinţei nesatisfăcute. Frumuseţea poveştii lui Nichita Danilov este alegorizarea ideii de iubire fatală, poezia imaginilor cu un cal alb învăluind în dorinţă şi devotament o izabelă blondă, rămân  un model de artă nu atât onirică, pe cât  estetizantă. Zabell -a daniloviană este femeia recentă, influenţată de prea multă civilizaţie, de prea multe imagini livreşti, simbolice sau mediatice, este puţin ,,doamna cu licornă'' şi puţin încă o emmăbovary, dar care nu îşi poate înfrânge atracţia inconştientă spre forţele fecunde ale pământului şi ale naturii.