Archive for martie 2011

Lupul odată tânăr care a fost Marin Mincu


scris de în

comentează primul

Sabotat discret de către Eugen Simion, Ovid Crohmălniceanu, Şerban Cioculescu, Lucian Raicu şi nu numai de către ei, dar îndrăgit de Marin Preda, Zaharia Stancu, Ion Negoiţescu şi de mulţi alţii, lupul tânăr care a fost Marin Mincu, plecat dintre noi în decembrie 2009, este el însuşi subiectul volumului II, Graziella, al hardcoverului Intermezzo.
Marin Mincu Intermezzo. Graziella
Pentru mine, acest volum este pur şi simplu un manifest inteligent şi efervescent al textualismului. Dincolo de postmodernitatea  acestei proze care  arată explicit care sunt tribulaţiile de conştiinţă ale unui prozator care arde la temperatură înaltă, mi-au plăcut mult amintirile de tinereţe erotizată, la malul mării, la Constanţa, pe când Marin Mincu era un universitar lucid şi talentat de numai 25 de ani. O Constanţă solară a începutului de ani ’70, de dinainte să mă nasc eu, revelată în iubirile auriu-albastre, intense, îndrăzneţe care se opune ca lume ficţională iubirilor triste din Provizoratul Gabrielei Adameşteanu. Fără îndoială, Erosul şi-a luat partea cezarului şi în prea pudica etapă comunistă. Cel mai hot fragment este acela în care M., personajul alter-ego, mărturiseşte cum iubita lui, G., îi făcea un semn discret în amfiteatru şi la acest consemn ,se ridicau amândoi şi plecau acasă, ca să facă dragoste, evident. Îndrăzneţi părinţii noştri, nu-i aşa, îmi vine să zic plină de simpatie!

Dar nu pe erotismul fin, lucid al acestei cărţi-jurnal de tinereţe voi insista acum. În schimb, recomand volumul ca pe un excelent manifest( şi exhaustiv pe deasupra) al textualismului şi al autenticităţii estetice care, de la Camil Petrescu nu a mai fost atât de subtil dezbătută. Cu un doctorat strălucit în Ion Barbu, Marin Mincu denotă aderenţă, iată, la conceptualizarea actului scriptural ca oglindă autentică a realului. Totul se reduce la felul cum este înţeles şi transpus acest real. Ce este scriitorul contemporan conform acestei poetici ,atunci? Un mare cititor de real, un ins care execută o lectură a realităţii. Cu cât mai autentică şi mai lucidă cu atât mai valoros textul ce va fi generat. În alt loc, ideea autenticităţii este a câta oară pertinent reevaluată: ,,Nu pot să fiu un  prozator,,obiectiv’’. N-am cum să scriu autentic despre ceva ce n-am trăit eu însumi. Încerc să prind doar acele remanenţe ale unui eu hibrid ce se ocultează. De aceea îmi convine să mă folosesc de poietica fragmentului decât să recurg la retorica ficţiunii. Fragmentul mă ajută să tuşez punctul vulnerabil şi să cobor în acea fisură sângerândă în care cotrobăi mocirlos după subiect.’’ Abundenţa binevenită a acestui tip de pasaje în volum i-ar putea  cointeresa pe mai tinerii prozatori sau mai precis doar pe aceia care încă nu s-au lămurit ce treabă are un scriitor pe lumea asta. Într-un cuvânt, Marin Mincu ştia foarte bine ce îndatorire avea de dus până la capăt.

Programatorul-idol


scris de în

3 comentarii

Ai senzaţia că nu citeşti un roman românesc, parcurgând această carte, atât de bine joacă autoarea clujeană cartea obiectivităţii naratoriale. Florina Ilis îşi urmăreşte cu atâta pricepere cele cinci personaje, de parcă ar fi plasat o cameră de supraveghere infailibilă pe fiecare dintre acestea în parte.
Povestea este simplă, dramatică şi intensă, construită la modul captivant, extrem de verosimilă, dublată de meditaţii discrete asupra  condiţiei de homo ludens a japonezului contemporan. Un tânăr expert în IT, român, Darie, este la Tokyo de cinci ani, iubeşte două femei, o româncă şi o japoneză, şi în acelaşi timp este  urmărit  continuu de firma de roboţi cuantici la care lucrează dacă nu cumva furnizează informaţii ştiinţifice altor concurenţi. Existenţa acestui bărbat de origine română se împarte între munca de 10-12 ore pe calculatoarele cele mai avangardiste,  plăcerile erotice cu Lili şi Kiyomi şi dejucarea planurilor celor care periodic îi pătrund în locuinţă pentru a-i sustrage informaţiile parolate până în pânzele albe. Darie are un robot în apartament, pe Qrin, acesta devenind al cincilea personaj al cărţii. Noutatea şi prospeţimea viziuniii Florinei Ilis ca autoare a acestei cărţi este nu însăşi tendinţa monografică pe care o conţine această carte care restituie toate obiceiurile de viaţă ale Japoniei contemporane, devenite locuri comune ale unui turism scump, ci aceea dată de notaţiile pe care Darie la face asupra ,,robotizării’’ sale. Deşi trăieşte atât de mult conectat la butoane, programatorul de origine română a atins un level de percepţie ecranată asupra lumii care-i face ideea întoarcerii în România de nesuportat. ,,Mă  gândesc cu groază ce se va întâmpla când nu mi se va mai prelungi contractul cu  compania şi va trebui să mă întorc în România. Mi-ar fi  nespus de greu să renunţ la toată tehnologia care s-a dezvoltat în  jurul meu ca o plantă ocrotitoare, constituind ambianţa naturală a stilului meu de viaţă.’’

În altă parte, Darie reflectează asupra  condiţiei sale privilegiate de programator foarte motivat care este unul din acei semizei tăcuţi, obscuri, care construiesc o nouă lume  în silenţiozitatea sacră abia fisurată de sunetul tastaturilor. El este insul superior care poate modifica realitatea aşa cum se va şi întâmpla în cazul destinului prostituatei de lux, Lili, pe care o ,,răpeşte''  prin intermedierea unei poveşti plasate şi regizate de el pe internet.,, De ce nu pot fi oamenii programe de computere, mă întreba Lili, pentru ca tu sau cineva ca tine să le poată reprograma cu uşurinţă atunci când ceva  nu merge şi, astfel, să le confere o nouă existenţă?! Dacă aş fi unul dintre programele de computer pe care tu le creezi, îmi scria, ţi-aş cere să schimbi toate datele problemei, să ştergi unele fişiere, să le înlocuieşti cu altele, să-mi pui în loc de inimă de pildă alt organ.’’

În Cinci nori coloraţi pe cerul de răsărit, Florina Ilis dovedeşte o intuiţie minunată asupra condiţiei tehnologice de homo ludens a prototipului uman  contemporan. În timp ce România este încă atât de departe de acest model de om nou, Japonia  îl face viabil deja de câteva decenii. Într-un Tokyo ca un Olimp al tuturor zeilor tehnologiei, omul contemoran se scindează între fascinaţia puterii pe care i-o dă industria imaginii şi  nostalgia după existenţa esenţializată a vechilor japonezi restituită prin arta veche a grădinilor zen sau prin jocul de uta karuta care se opune jocului solitar de pachinko. Există un tragism al acestei noi condiţii umane pe care, la nivelul dragostei, Florina Ilis o reconstituie ireproşabil. Sugestia elegiacă a acestei cărţi atât de expresive este aceea că la un moment  dat, de la atâta virtualizare, omul contemporan ar putea să  refuze orice contact, orice durere şi însuşi erotismul să devină o altă formă de Contemplative Love  post-Utamaro.

Dintre cele cinci personaje, Ken (directorul de firmă multinaţională japoneză), Kiyomi( femeia–cocor, japoneza bogată şi frumoasă, soţia lui Ken), Darie ( programatorul român), Lili ( prostituata de lux, româncă) şi Qrin, robotul devotat lui Darie, trei vor muri tragic printr-o simplă apăsare de buton. Sugestia romanului este legată de devotamentul ajuns la limita crimei pe care omul contemporan, japonezul în speţă, îl are faţă de valorile pecuniare şi numai faţă de acestea.

Japoniei din noi


scris de în

15 comentarii

...îi dedică  Florina Ilis romanul său din 2006, Cinci nori coloraţi pe cerul de răsărit.  Vrea să ne sugereze că în fiecare dintre cititorii cărţii sale există o dualitate de tip pokemon versus samurai. Pentru că este o carte atât de expresivă şi de bine povestită, mă voi ocupa de ea mâine, pe îndelete. Până atunci, mărturisesc că mi-am amintit  citind Cinci nori coloraţi pe cerul de răsărit cât de aproape am fost de doamna Rodica  Frenţiu în universitatea clujeană, cum mi-a revelat dânsa cultura japoneză de care eu n-am reuşit să mă apropii decât livresc. Am renunţat după câteva luni la cursul de japoneză iniţiat de d-na Frenţiu. Înţelesesem cu frivolitatea celor douăzeci şi unu de ani că învătarea japonezei este o asceză la care  nu eram dispusă, încă. Romanul superb al Florinei Ilis mi-a mai amintit şi de  fermecătoarea Imperiul Semnelor a lui Roland Barthes. Este vorba acolo, la semioticianul francez, despre relaţia intensă dintre tradiţie şi tehnologie  în cultura niponă de azi şi această tensiune captivantă am descoperit-o extrem de judicios restituită şi de către romanul Florinei Ilis.(sursa imaginilor:http://www.amenajari-interioare.eu/articole-amenajari-gradini/gradina-zen

Vis macabru în grădina raiului


scris de în

9 comentarii

visinPurtând un titlu feng shui, dar cam din alt film, puţin intrinsec textului cărţii, al doilea roman al Ceciliei Ştefănescu, Intrarea Soarelui, din 2008, desfăşoară un subiect destul de provocator  despre carnalitate, eros şi suicid. Aflaţi la vârsta adolescenţei, a marilor întrebări metafizice, dar şi a primelor experienţe sexuale, Sal şi Emi se sprijină reciproc în traversarea pubertăţii. Îndrăgostit iremediabil, ca un Romeo, de o Emi  nevrotică şi depresivă, copilă şi ea, Sal, un fel de Mendebil cărtărescian, va fugi cu această fată şi se vor refugia o lună în grădina unui bătrân ciudat. Romanul ne propune să observăm că inocenţa nu mai este posibilă decât la vârsta copilăriei, apoi puritatea dragostei se va pierde ca iluzia unei grădini a raiului niciodată atinse, mereu visate. Cei doi mici fugari vor fi decoperiţi şi pedepsiţi de părinţi şi vor încerca să se regăsească peste douăzeci de ani, dar vor eşua  trist şi a doua oară. Presentimentul suicidului lui Emi care îl urmăreşte pe Sal încă din copilărie ca o viziune macabră face din cele două personaje nişte figuri tragice care probează faptul că iubirea totală este mereu sufocată de cutumele sociale, astăzi ca şi în trecut.


Vădind o apetenţă pentru tema carnalităţii intens hormonale, dar şi descompuse, Cecilia Ştefănescu are răbdare şi minuţie în construirea din descrieri concentrice a personajelor sale neliniştite, dar manifestă mai puţin apetenţă pentru construcţia epică în sine. Nu mereu faptele parsonajelor au o înlănţuire de tip cauză-efect sau o minimă verosimilitate. În ce priveşte gustul pentru situaţia–limită, pentru sadism ori morbiditate, acesta ni se pare un acroşaj al lectorului de azi, nu de puţine ori familiarizat cu o iconografie televizuală şi a filmelor de consum, sadică şi schizoidă. Estetica descompunerii, mai mult decât aceea a urâtului aşadar, reconstituie o Venus noir  moartă într-un subsol de  bloc.  Viziunea  şi presentimentul tragediei este  prezentată cu acurateţea unui fapt real când Sal, băiatul puber, ajunge în subsolul blocului atras de un miros dezgustător. Într-un întuneric infernal, străpuns doar de scăpărarea unor chibrituri, tânărul descoperă un cadavru de femeie tânără şi se îndrăgosteşte de acel corp. Este o altă formă, cam riscantă literar vorbind, de a încerca un răspuns asupra carnalităţii şi atracţiei:,,Iar doamna  de pe masă, cu sânii ei săltaţi în aer, cu unghiile roşii crescute şi cu pletele frumos pieptănate pe umeri, era de bună seamă, moartă sau pe cât de moată putea fi o femeie atât de frumoasă ca ea.(...)A privit-o din nou şi aproape fără sî-şi dea seama, s-a întins pe masă, de-alungul ei, şi-a pus braţele peste carnea ei moale, pestea pielea jilavă, şi-a aşezat pe umărul ei acoperit de plete negre-iar părul mirosea tot a plante-şi teama, durerea senzaţia de frig au dispărut’’. Încununarea acestei secvenţe este că Sal îi retează un deget cu inel moartei, pentru a dărui bijuteria  lui Emi, adolescenta sa iubită. Este vorba de un act simbolic, dat fiind că totul se întâmplă la nivelul minţii.

Îndrăgostit iremediabil, ca un Romeo, de o Emi  nevrotică şi depresivă, preadolecentă şi ea, Sal va fugi cu această fată şi se vor refugia o lună în grădina unui bătrân ciudat. Aici trăiesc o scurtă perioadă în afara timpului, într-o grădină plină de fructe şi de  ierburi, contrastând cu cenuşiul urban din care ei provin. Romanul ne propune să observăm că inocenţa nu mai este posibilă decât la vârsta copilăriei, apoi puritatea se  pierde ca şi iluzia inconştientă a unei grădini a raiului erotic. Cei doi mici fugari vor fi decoperiţi şi pedepsiţi de părinţi şi vor încerca să se regăsească peste douăzeci de ani, dar vor eşua  trist şi a doua oară. Presentimentul suicidului lui Emi care îl urmăreşte pe Sal încă din coplirărie, ca o viziune macabră,  probează faptul că iubirea totală este mereu sufocată de cutumele sociale, astăzi ca şi în trecut. În acelaşi timp, în roman este mereu prezentă sugestia pierderii iluziei dragostei perfect împărtăşite, ca mit literar, şi a edenului perechii originare, în cazul unor copii care, ca în Împăratul Muştelor al lui W. Golding, vor să experimenteze o lume în afara convenienţelor instituite de adulţi şi o iubire mai intensă decât simulacrul practicat de părinţii lor. ( Notă: am evitat imaginea de copertă aleasă de editori, accentuat nevrotică, în favoarea unei sugestii de inocenţă şi  de tentaţie.)

Poetul în viile Spaniei


scris de în

3 comentarii

Un roman scris corect, cursiv  şi care oferă o lectură agreabilă este Apropierea lui Marin Mălaicu-Hondrari. Titlul neadaptat şi difuz este mai degrabă conotativ şi mie personal îmi sugerează că autorul s-a apropiat de o temă de mare actualitate a societăţii româneşti, deşi nu a aprofundat-o chiar atâta cât mi-ar fi plăcut. Este vorba de condiţia  artistului român incapabil să se întreţină financiar din munca lui în România. Poet şi mare cititor de poezie deopotrivă, Adrian trăia în România într-o mare frăţie cu alţi trei poeţi: Dan Parfenie, The Great şi Stăpâniţa Lidia. La un moment dat decide să plece în Spania unde devine paznic într-un parc de maşini. Începe o relaţie amoroasă cu o argentiniancă traficantă, Vanessa, şi se îndrăgosteşte de o instrumentistă spanioloaică dintr-o trupă de jazz, Maria.  Dacă există cu evidenţă o temă românească şi literară  a exilării, în romanul de faţă vorbim de o expatriere mai soft şi totuşi complexă. Expatrierea pe criterii economice nu mai are asperităţile experienţei refugiaţilor politici care nu mai puteau reveni în România, ci este vorba strict despre condiţia intelectualului şi artistului român  de după Integrarea Europeană nevoit să îşi părăsească ţara pentru a se întreţine. Insuficient dezvoltată această problematică de mare actualitate în romanul despre care vorbim,  dar este semnificativ că ea este pusă pe tapet. Dragostea de poezie şi căldura umană a  prietenosului popor spaniol îl fac pe poetul Adrian să iubească Spania, în detrimentul ţării de baştină. Experienţele umilitoare sunt repede uitate prin relaţionare umană. ,,Eram în Spania şi îmi găsisem de lucru( ca paznic, trăind într-o rulotă n.n.). Mă apucase o foame cumplită şi am mâncat cu sughiţuri, atent la cei trei câini care se uitau la mine cum duceam mâna la gură.’’ Fără a insista pe drama de artist care nu-şi poate desăvârşi creaţia în ţara natală, Adrian se simte foarte acasă în Spania la muncile de jos: culegător în vie, culegător de măsline, paznic etc. Este vorba de un personaj boem care vrea să ne convingă că văzând prin prisma poeziei experienţele de viaţă, fie ele şi umilitoare, putem să ne salvăm. Un pic prea ...poetic parcă! La final, iubirea pentru Maria expiră ca o pagină de pe un paşaport, iar Adrian alege Spania ca fermier-poet. La urma urmei, poezia, iubirea şi sexul sunt limbaje universal umane şi se pot practica şi la fermă. Filosofia hedonistă  ce se desprinde din carte nu mă satisface deplin, dar nu pot să spun nu îi dau dreptate când este formulată ca în cele ce urmează: ,, nimic nu  contează decât literatura americană, bunăstarea şi să faci dragoste cu maximă claritate.’’ Cu adăugirea că eu fără literatura americană pot trăi, riscând să sfidez o întreagă blogosferă.

Proza de disculpare ,,estetică'' a lui Costi Rogozanu


scris de în

8 comentarii

 
Fuck the cool. Spune-mi o poveste
O senzaţie de părăsire am avut după ce am închis volumul Fuckthecoolspune-miopoveste. O dată în plus, o parte a prozei contemporane îmi dovedeşte că-i pasă doar de sine. Eu ca  umilă cititoare, unde mai puneţi că şi de bună-credinţă, nu contez. Pur şi simplu, nu contez pentru mulţi dintre ego-prozatori. Cui îi mai pasă de bietul Cititor, a propos? De ce simte şi ce gândeşte el după ce parcurge această proză scrisă parcă pe chat, pe telefonul mobil, la plezneală.

Trei ar fi temele celor zece sinopsisuri pe care dl. Rogozanu mi le-a servit cu o grăbire flegmatică. Prima: cuplul contemporan şi raporturile dintre un adam plictisit de bombardamente iconic-tabloidice şi o evă oportunistă, just another material girl. A doua: mitologica Femeie din Showbiz( vezi personajul Viola). Aici aş avea de reproşat indulgenţa. Deşi Viola este o fiinţă goală pe dinăuntru, obsedată de imagine pentru care este în stare de orice pact cu diavolul, portretul îi este prea schematic. Stelian Tănase a fost mai îndrăzneţ  şi mai necruţător în Maestro când a construit-o pe Tina, fata de pe sticlă! A treia temă este una metaliterară, surprinsă de ultimul sinopsis şi se referă la rostul literaturii. Proza actuală îi apare aceluiaşi autor ca fiind ,,multă de duzină, multă patetică, cu adevărat comică, cu adevărat scârboasă, uneori un soi de pungă de vomă după o criză de rău de înălţime.’’  Apoi, ca autoironia să atingă culmea deriziunii, prozatorul din textul lui Costi Rogozanu ne arată din ce ,,bube’’ se naşte literatura  de azi. Personajul-prozator îşi declină dificultăţile şi condiţiile improprii în care şi-a produs noua proză,, în excitările inutile, în erecţiile stupide în mijlocul unei case întoarse pe dos, cu lucrurile  aruncate alandala, efect firesc al autobaricadării. Mi-e scârbă de acest fel de naştere a literaturii. Dar altfel nu ştiu s-o fac. Trebuia probabil să o fac ca pe un job, să-mi pun deadline-uri.’’  p. 211 ,,Nu pot  să mai secret   decât un fel de proză iconică, de instantanee   needucate, cu un vag aer literar. Sufăr de laconism contemporan, de încredere în sloganuri şi în imagini atotcuprinzătoare.’’ p213

Deşi revendicat, în opinia mea de la o poetică fracturistă, romanul acesta, cât o nuvelă, îmi induce ca şi în cazul altor(unora, adică) autori de proză recentă ideea defetismului cultural. E ca şi cum am spune: realitatea e nasoală, n-avem  nici un elan să propunem prin literatură altceva. Aş întreba: chiar nimănui nu-i pasă de sensibilităţile noastre de cititori? Suntem toţi o apă şi-un pământ  ca  dintr-o perspectivă televizuală, o masă informă de consumatori? Pe principiul, lasă-i, ei oricum consumă orice? Nu spun că proza contemporană trebuie să ne salveze,,prin idealizare'' din marasmul consumerist, dar măcar să propună o alternativă. Când văd cu ce lehamite se scriu aceste texte literare mă întreb la cu bun revolta prin limbaj a unei părţi a prozei de azi?  Este ea o revoltă reală? Nu mai bine nu mai scriem deloc dacă, oricum, actul scrierii de literatură este un act frustrant şi chinuit, după declaraţiile unor autori? Lăsăm  ideologia de consum să se înstăpânească şi mai deplin, apoi ,,închidem prăvălia'', spunând în continuare că alţii n-au avut curaj...

Noaptea titlurilor luuuuuuuungi


scris de în

12 comentarii


Cheful nu se organizeaza, vine de la sine
Deschidem cartea. Coperta am văzut deja ce poate. Ia te uită, scrie,,roman’’. Mai dăm o pagină. Oau, un motto de fitze( din alea de la click,,citate celebre’’) din Stephane Mallarme. Mai luăm o gură. Continuăm. Aha! E vorba de nişte personaje aduse de hazard împreună şi nu prea. Un Victor, o Etă, un Tibi, un Vatman, o Larisă basarabeancă şamd.  Unu-i zice la altul ce altu’ îi zice la unu’.Ceva cu un avort din alea ca-n ,,4,3,2’’, ceva homosexualitate, o bucată de jurnal, una de reportaj, o miştocăreală de descriere, un bluff de naraţiune, o caricatură de poveste în ramă. Au! Şi o crimă neclară la final.  Fain. The end, am vrut să zic.

Pe ultima pagină ceva se leagă, totuşi. Autoarea Mariana Gorczyca îşi cere iertăciune nouă, cititorilor( dar de ce nu literaturii???) că aşa-i postmodernismul, varză, zacuscă adică. De fapt cartea-i parodie la lumea de azi, ni se atrage atenţia. Se pune prima întrebare, în ,,roman’’:,,Dar ce iaşte beletristica?''Răspunsul din ,,roman’’: ''În cazul ăsta scriitorul, că de la beletristică am pornit, ce e? a) un instrument b) o soluţie revelatoare( sic!), c) un ales?
-Toate cele trei variante. Scriitorul, Eta dragă, nu se face. Scriitorul este. Scriitorul vine pe lume cu o misiune. Să scrie, adică să lase urme despre ce-a fost  ori o să fie'' Iată, dragii mei, o demonstraţie logică  de egoproză despre sensul literaturii. Apoi ni se spune că ,,Lumea este tot ce se întâmplă, zicea Wittgenstein. Eu adaug: literatura este ca lumea.’’

Atunci, dacă-i aşa, mi-am pus mâinile în cap şi-am zis: aşa să fie şi receptarea  mea la această ,,literatură marca  Mariana Gorczyca’’. Să fie critica precum literatura, literatura ca lumea şi totul  zero să fie. Dacă a=b şi b=c, atunci a=c.

Dragostea este contextuală


scris de în

11 comentarii

Unora li se va părea mizerabilistă aserţiunea, altora existenţialistă. Ca o degustătoare de Albert Camus, bifez a doua  variantă. Am făcut o pasiune mare pentru Gluma lui Milan Kundera, o ştiţi deja, acest roman politic ce poate fi pagină cu pagină citit ca un roman de dragoste, de prietenie,  de  mântuire, de camaraderie şi  de răzbunare. Să scriu o recenzie de blog ar fi prea puţin pentru această carte rotundă, cu personaje de neuitat şi cu intensităţi de mare artă epică. Mă voi referi aici şi acum doar la percepţia lui Jahn Ludvik asupra dragostei. Proaspăt ieşit din război, tânărul bărbat al anilor cincizeci este condiţionat să iubească pe fugă în condiţii improprii o femeie fragilizată de traumele trecutului, tipul feminin de dinaintea Revoluţiei Sexuale. Fenomenul de idealizare fantasmatică este excelent dezvoltat în Gluma punându-l în relaţie pe neiubitul şi ostracizatul recrut Jahn cu Lucia Sebestkova, o tânără femeie timidă şi modestă care devine un ideal feminin. Cum este posibil să investim în celălalt ca obiect al dorinţei atâta speranţă şi irealitate până el devine obsesie carnală&compulsie ideală? Este întocmai aşa pentru că atunci când contextul  crizei de identitate ne-o cere, când traumele ne răvăşesc, avem nevoie de un firicel de speranţă, iar dacă el nu există ni-l inventăm. Bărbatul x şi femeia y nu sunt predestinaţi unul altuia, dar se pot întâlni în condiţii aparte pentru a forma un cuplu mitic care apoi poate eşua sau nu. Radiografia eului merge la Kundera până acolo încât nu se face un secret din ingredientul  ,,egoism'', masculin în speţă, care ajunge să genereze o dorinţă devastantă.
,,Îmi spuneam că Lucia, oricât de mult aş fi iubit-o, oricât de unică ar fi fost, era absolut inseparabilă de situaţia în care ne-am întâlnit şi ne-am îndrăgit. Mi se părea o eroare de raţionament să desprinzi fiinţa iubită dintr-un ansamblu al împrejurărilor în care ai cunoscut-o  şi în care trăieşte şi, să te străduieşti, cu o înverşunată concentrare lăuntrică s-o absolvi de ceea ce  ea însăşi nu e şi deci, şi de povestea trăită împreună, care de fapt alcătuieşte conţinutul dragostei lor. În definitiv, nu iubesc la femeie ceea ce semnifică şi este ea în sine, ci ( o iubesc n.n.) prin ceea ce îmi adresează şi reprezintă ea pentru mine’’. ( Milan  Kundera)
( Secvenţe din filmul Zboară cocorii, filmul celor care s-au iubit sub teroare în anii '50, inclusiv bunicii mei.)

Dragostea în vremea amânării


scris de în

10 comentarii

GlumaM-a aşteptat 15 ani.  Fără ca intervalul de timp să-i altereze prospeţimea. Numai o carte sau un câine ar fi în stare de atâta devotament. Sunt una dintre acele femei care nu se uită niciodată înapoi ca să reaprindă vechile iubiri. Din acelaşi motiv, nu citesc de două ori aceeaşi carte. Fiindcă nu-mi va ajunge viaţa să epuizez  marile cărţi de literatură ale lumii. Aşa s-a întâmplat şi în cazul de faţă. Ne-am întâlnit, ba chiar l-am atins şi l-am luat în posesie, în 1996, dar am spus: nu acum, pretind o amânare. Erau atâtea alte experienţe care nu se puteau lăsa pe mâine, doar eram o altă ,,fată în floare''.

Cu o fidelitate de câine, volumul Gluma, de la Ed. Univers, 1992, achiziţionat de mine dintr-o librărie obscură în 1996, m-a aşteptat. L-am descoperit sâmbătă în biblioteca părinţilor mei, într-o stare impecabilă, ca adus de la tipografie, nu exagerez. Nu l-am citit atunci şi mă felicit pentru amânare. Acum am altă experienţă de lectură şi de viaţă şi l-am putut degusta în amplitudinea taninilor săi de exemplar roman al secolului XX.

De două ori am constatat că acest roman ,,existenţialist'', monografic, martor, bildungsroman, de dragoste(contextuală), de disidenţă, de demascare a stalinismului, despre prietenie, acest roman de idei(căci este toate la un loc şi fiecare în parte) este o mare Carte a Estului. Românii au ocazia să afle o dată pentru totdeauna din Gluma că în Cehoslovacia regimul comunist a fost mai blând ca la noi. Ruşine să ne fie!Mă bazez pe două evidenţe. Prima, Gluma apare în spaţiul cultural ceh în 1967 ajungând la un tiraj  de zeci de mii de exemplare. Spuneţi-mi ce cărţi de virulenţa Glumei au apărut în România lui 1967? Niciuna, toate erau cuminţi. Al doilea  motiv să dovedesc că al lor comunism a fost mai soft decât al nostru, hardcore ,porneşte de la titlu. Care este subiectul cărţii, de fapt? Jahn Ludvik, tânăr comunist şi student la Praga, făcând parte din acea avântată generaţie de adolescenţi săraci şi trişti, ,,orfanii de război'', pe care stalinismul  i-a orbit( căci păcătoasă şi naivă-i tinereţea, spune Kundera, iar stalinismul s-a instituit,,cu tineri'')  face o glumă troţkistă nevinovată, scriind o ilustrată de vacanţă către o colegă studentă de care era îndrăgostit. Micul text e interceptat de organele vigilente. Ludvik este dat afară din partid, de la Universitate, şi trimis într-un batalion disciplinar, deci în armată. Întreb: ce-ar fi păţit un student român în 1949 pentru aceeaşi glumă? Certamente, era aruncat în bolgiile de la Sighet sau Aiud. De două ori, de zece ori, de o sută de ori, regimul comunist din România fost mai dur decât al lor( cehoslovaci, polonezi, unguri, sârbi, germani).

Literatura derulabilă, by Angelo Mitchievici


scris de în

3 comentarii

Cele zece povestiri adunate în volumul Cinema pot fi lesne asimilate unui montaj de secvenţe epice, unitare prin stilistică şi prin tematică.  După titlul plin de sugestii, alte două trăsături ale prozei de faţă m-au cucerit. Este vorba despre migala descrierilor şi despre o prospeţime tematică pe care o provoacă unele interogaţii insinuate de către autor, intrinsece textului.

În ce măsură cinema-ul, prin extensie, literatura ca poveste derulabilă, ne-a influenţat erotismul în secolul XX? Şi dacă viaţa noastră, a fiecăruia în parte, poate fi la rigoare receptată ca un film bun sau ca unul prost? Dar dacă fiecare existenţă individuală are momentele sale de prozaic şi de vulgaritate ca în ,,filmele cu reţetă’’, dar şi secvenţele sale glorioase, de neuitat? Suntem noi doar nişte dreamări, nişte ,,privitori ca la teatru’’, sau  mai nou,...,,ca la cinema’’? Cât de covârşitor poate fi vizualul în viaţa noastră, ne mai lasă el libertăţi interioare?Aceste toate problematizări şi multe altele ni le prilejuieşte proza lui Angelo Mitchievici.

Voi face referire la trei cele mai reuşite povestiri ale culegerii de faţă. Una dintre ele se numeşte Maşina de amintiri şi ne propune un exerciţiu imaginativ extraordinar. Dacă mintea noastră funcţionează ca un cinematograf la purtător, unde nu de puţin ori ni se mai rupe filmul, ce-ar fi dacă am putea să ne accesăm memoria acţionând un buton, conectaţi la un aparat? Am reuşi astfel să aflăm ce s-a întâmplat cu iubirile noastre trecute, am putea modifica nişte decizii luate cândva, dar numai pe baza provocării ludice a lui ,,ce-ar fi dacă’’. Este evident că sugestiva povestire ne propune să receptăm literatura şi filmul de artă ca pe nişte ,,maşinării de amintiri’’.

Apoi, cea mai compactă secvenţă din volum este  În cealaltă parte a oraşului. Aici, un ,,El'' analitic şi erudit, nubil şi excesiv de lucid( acesta este de fapt personajul-ax al întregului carusel epic în Cinema) se împarte între două experienţe erotice, căci ar fi prea mult să le numim iubiri. ,,El’’ desfăşoară relaţii paralele cu o brună Beatrice, calină, estetă şi devotată şi cu o platinată şi agresivă Laura, prozaică, dar care practică un sex mai sportiv.,,El trăieşte pentru prezent’’ ni se spune şi nu încape îndoială că este chiar aşa. Execută acelaşi ritual erotic cu fiecare dintre cele două femei în parte şi apoi  compară pervers rezultatele. E ca şi cum dobândeşte un plus de intensitate şi de ,,viaţă’’, îşi dublează durata vieţuirii. Este şi o formă egoistă de sfidare  a morţii. Acest motiv este dublat de gustul dual şi atavic al masculinităţii dominatoare. Între una donna angelicata şi une femme fatale, una instituită de literatură, cealaltă tot de către literatură şi apoi, mai ales, de către cea de a şaptea artă, El, bărbatul generic, nu poate renunţa la niciuna, le doreşte pe ambele. Pentru că  Beatrice potenţează experienţa erotică agresivă cu Laura, iar Laura condimentează actul întâlnirii trupeşti cu interiorizata Beatrice. Ele sunt apa şi focul, doar că nu pot fi dobândite în acelaşi timp. Acest exces de hedonism uşor poligam este o dramă asumată a bărbatului contemporan, menit să viseze mereu la o ecranată ,,cealaltă’’, la o alteritate imposibil de dobândit decât pe perioadă foarte scurtă.,,De obicei se întâmpla să aibă chef s-o vadă pe Laura exact în momentul când se desfăcea din îmbrăţişarea lui Beatrice, iar acest impuls nu era o chemare insidioasă, subliminală a celeilalte, ci un recul al întâlnirii cu Beatrice. Trăia în câmpul de presiune a două femei ca două sfere de Magdeburg.’’ Şi ce rol să aibă filmografiile postmoderne în toată această situaţie? Aş opina, sugestionată de recenta-mi lectură, că dimensiunea vizual-istă şi iconică  a lumii de azi nu face cele mai mari servicii bărbaţilor(lucizi).

A treia şi cea mai frumoasă povestire, prin selecţia operată de mine, este Dragostea începe mâine. Chintesenţă a leitmotivelor livreşti dragi lui Mitchievici: plăcerile erudite, rafinate, hedonismele decadente, migala observaţiei asupra unei gestualităţi erotice rarefiate, perseverenţa percepţiei vieţii ca film,  savurarea unui  il postmoderno dolce farniente aruncă o lumină fină şi unitară asupra întregului volum. Acelaşi El, intelectual bine trăit, bine îmbrăcat, copleşit de comodităţi şi de banalitate, primeşte într-o zi o scrisoare, de la o misterioasă ,,A.’’ Astfel începe o aventură imaginară intensă, necarnală, care o scoate brutal pe femeia reală  din viaţa acestui El de care pomeneam. În final, totul se voalează ca un film vechi, căci evadarea în ,,vis’’, evadarea în ,,film’’ nu durează o veşnicie.

Or, asta ne-au oferit artele şi cea mai influentă şi recentă dintre ele, filmul: o compensaţie a banalităţii. ,,În cea mai crasă banalitate trebuie strecurat un element surpriză.’’ gândeşte personajul nostru lucid între două visări. Accesând, iată, nişte subiecte atât de actuale, aparţinătoare condiţiei noastre de homo videns, Angelo Mitchievici mi-a revelat o proză diferită de mulţi congeneri ai săi. Cât despre ralenti-urile sale stilistice, absolut fermecătoare, cu un prilej viitor.

Proză românească bio


scris de în

comentează primul

Există o zicală străină care sugerează că pentru  a deveni scriitor trebuie să-ţi cumperi un sat. În cazul lui Alexandru Vlad este suficientă şi o casă ţărănească aproape  de o  pădure din Ardeal.

Romanul Curcubeul dublu ar putea fi confundat cu un jurnal al unei existenţe de om singuratic şi senin, dar îi lipseşte dimensiune cronografică. Astfel, îl putem recepta mai degrabă ca pe un  pretext de scrisoare persană a unui intelectual clujean retras spre bătrâneţe într-un sat ardelenesc. Eul mai mult eseist decât narator se manifestă ca un contemplativ de modă nouă. Postura de persan, de străin, de privitor exterior, care are un termen de comparaţie pentru satul românesc( a trăit mult timp în Marele Oraş, unde mai şi deţine încă un apartament, a călătorit prin lume) este evidentă în critica fină făcută unor realităţi rurale binecunoscute. Armonia satului românesc străvechi, ardelenesc în speţă, este pervertită de condiţiile economice incerte. După perioada comunistă, anii de tranziţie postdecembrişti au făcut din ţăran un schematic fermier, o marionetă. Buna-cuviinţa, respectul dintre vecini, armonizarea cu natura, ritualul muncilor agricole, curăţenia de primăvară  par vestigii sămănătoriste, în spaţiul rural.

Pentru câţiva turişti străini care se rătăcesc pe timpul verii prin satul descris aici, locul este o binecuvântare naturală şi etnografică. Percepţia occidentală este cel puţin idilică, ca în cazul celor două bicicliste belgiene, în drum spre Maramureş, cu care se întâlneşte Scriitorul pe când acestea se scăldau în râu, extaziate. Pentru românul lucid însă, satul românesc contemporan are nevoie de mari campanii de ecologizare, de educare a fermierilor  în scopul culturilor tradiţionale, fără hibrizi, de repopulare inteligentă, căci tineretul este împuţinat, de  dezvoltare a unui troc modern cu produse bio, în detrimentul unor prăvălii săteşti cu marfă expirată. Deşi Scriitorul din roman are momente de frumoasă nostalgie după propria sa copilărie de băieţaş sărac, el nu rămâne naiv. Nu de întoarcere în trecut avem nevoie, ne sugerează el, ci de o reciclare a tradiţiilor.

Deşi unele aspecte ale comunităţii săteşti  îl descumpănesc, Scriitorul  manifestă o seninătate contagioasă. Numeroase pagini sunt descrieri paşnice şi agreabile de fâneţe cu cătină, de ape cu şerpi argintii, prietenoşi, de păduri şi liziere  pline de  nemţişori şi de alte ciuperci aromate( trâmbiţa piticului). Povestitorul-personaj savurează nelimitatele mici metamorfoze ale generoasei naturi transilvănene cu o bucurie de iluminist francez, cu o  împăcare  a la Francesco d’Assisi. O casă cu olane roşii, cu un coş fumegând, cu o livadă alături şi o prietenie păsărească este tot ce îi trebuie unui scriitor matur ca  să înfrunte Timpul şi Singurătatea.,,Când ies din casă, mă aşteaptă deja un adevărat vacarm. Pui mici şi înfoiaţi în pene stau pe marginea ameţitoare a streşinii, ezitând să-i dea drumul. Mai găsesc uneori câte unul în iarba mare din jurul casei: mai mult ca sigur a ratat  întoarcerea  la bază. Îl iau cu grijă în pumni, îi simt spaima vie şi mă gândesc unde să-l pun, să fie mai uşor de recuperat. Părinţii par mai degrabă deocamdată ocupaţi cu o zdravănă ceartă de familie...’’. Ultimele pagini ale romanului sunt de o seninătate deplină, fapt care recomandă cartea ca pe un manual-eseu despre împăcare, despre alinare. Există în Transilvania două expresii frumoase. De pildă, când un copil este agitat, i se spune: Alină-te!( linişteşte-te, calmează-te, reînseninează-te). O a doua este referitoare la omul adult: Îi un om la locul lui( împlinit, de cuvânt, paşnic, calm). Despre alinările inimii şi despre găsirea rostului şi a  locului individual într-un sat-matcă, uşor  metafizic,  este vorba atunci. După această lectură, afirm iarăşi că există fără tăgadă un sentiment transilvan al fiinţei, recognoscibil în toată cultura provinciei. Cel mai explicit formulat la Blaga şi cel mai insidios la Cioran. 
( Fotografie făcută de mine ,,cu părul nostru'', păr care anul trecut a sucombat, de bătrâneţe. Uite la ce e bună tehnologia.)

Ascetul şi călugăriţa


scris de în

8 comentarii

Dacă ar fi să desenez ,,romanul’’ lui Alexandru Vlad, Curcubeul dublu, aş executa o eboşă solară. Un cerculeţ emanând raze, din cauză că toate întâmplările mărunte din text converg spre acelaşi eu-personaj-narator, un fel de robinson ardelean. Fapte cotidiene, filozofii fragile, călătorii mai lungi sau mai scurte, toate iradiază pentru a reveni la punctul alfa, originar, care devine căsuţa izolată şi grădina interioară ale unuia şi aceluiaşi personaj. Iar dacă mi-ar fi cu putinţă să schimb coperta volumului aş alege o reproducere după o pictură ţărănească naivă, mai potrivită.  În rest, adjectivul din titlu, dublu, face exact ce trebuie,  şi anume, le induce pe cele două teme ale cărţii care se asociază fericit în textul lui Alexandru Vlad: condiţia noului sat românesc şi, deopotrivă, condiţia scriitorului în lumea contemporană, a artistului, prin extensie.

Pe cea mai întinsă suprafaţă a romanului său, Alexandru Vlad nu insistă pe condiţia scriitorului şi  a intelectualului român. Nu întâlnim lamentaţii, pasaje satirice sau elegii despre nefericita soartă a artistului într-o societate de consum ca a noastră, într-o ţară dezordonată ca aceasta. Există doar sugestii fine că el, artistul, suportă nişte neajunsuri materiale care  nu-i fac viaţa tocmai poetică. În a doua jumătate a romanului însă, ni se înfăţişează o scenă care reflectă situaţia ingrată a comunicării prin artă în cazul clasicei relaţii autor-cititor. Ce se întâmplă de fapt? Scriitorul din roman călătoreşte cu trenul  până la Bucureşti ca să îşi rezolve nişte chestiuni editoriale. În compartiment se urcă o fată frumoasă şi cititoare, din specia aceea vanitoasă care ignoră pe toţi călătorii din jur. Scriitorul o vede că se aşează vis-a-vis şi deschide un volum care este tocmai  ultimul semnat de scriitorul însuşi şi care avea un oarecare succes de librărie. Incapabil să-şi domolească dubla curiozitate faţă de fată, scriitorul devine agitat, se foieşte, încearcă să se facă observat. Îndrăzneşte să-i adreseze o întrebare politicoasă şi anume, dacă fetei îi place cartea. Aceasta îi respinge comunicarea, afectată şi rece. Senzaţia scriitorului este de gafă ruşinoasă, traumatică. A vrut să forţeze limitele întâlnirii,,dintr-o carte’’ şi a fost aspru sancţionat. Tema aceasta, recurentă la un Italo Calvino, este prezentată cu o eleganţă simplă, de pildă biblică, de către Alexandru Vlad. Este foarte percutantă rana acută pe care el o resimte în situaţia descrisă, senzaţia de imposibilă comunicare, regretul că a ieşit din asceza de artist. Această asceză presupunea în trecut, înaintea erei comunicaţiilor, ca un autor să practice abstinenţa comunicărilor prozaice cu cititorii săi. Să facă blogul vreun serviciu ambelor părţi în acest sens? Cât merită să afle cititorii lui despre un scriitor favorit?

Iată, atunci, scena de care pomeneam:(autorul în cugetul său, după ce a primit un răspuns tăios de la cititoarea sa care habar n-avea cine este călătorul din faţa ei),, Cred că intrasem într-o aporie sau mai degrabă într-o capcană. Nu intuisem până în clipa aceea că mă angajasem pe calea unei profesii ingrate, că nu voi mai fi un om ca alţii. Că efortul de comunicare va fi permanent, chiar obsesiv, dar relaţia autor-cititor n-are cum să fie una fizică, iar că din viaţă pot intra în literatură, dar din literatură nu pot ieşi nici măcar în propria mea viaţă. Fata aceea mă fermecase cu genunchii ei de culoarea  grâului copt, iar eu, care pe vremea aceea transformam totul în literatură, o fermecasem cu frazele mele stilizate. Un accident din care nu mă alegeam cu nimic. Nu înlocuiam în viaţa ei emoţională locul ocupat de altcineva. Viaţa are alte căi. Citea şi ea în tren, ca să umple un vacuum până la care viaţa propriu-zisă nu avea acces.’’
( va urma episodul doi)

Medgidia, o jumătate de veac de ghinion


scris de în

9 comentarii

Înţeleg pe deplin nevoia de mitizare a Interbelicului la români. Câţiva autori publicaţi recent contribuie frumos la această compensaţie culturală, dacă ar fi să-i amintesc grăbit doar pe Ioana Pârvulescu, Varujan Vosganian, Stelian Tănase, Ion Vianu, Cătălin Dorian Florescu, Cristian Teodorescu, Gabriela Adameşteanu. Istoria modernă a României de dinainte ’48 a suportat în cazul poporului român o idealizare care provine din vindecarea treptată a unei traume naţionale. Istoria aceea, amputată sau interzisă până nu demult, a devenit în mentalul colectiv o simbolică  vârstă de aur a armoniei etnice şi civice. Astfel, în romanul Medgidia se arată că un anume  Kemal Agi Amet ,,care fusese cel dintâi primar al Medgidiei după ce trecuse Dobrogea de la turci în regat, se dusese la Bucureşti şi primise 10 000 de lei…bani de biserică pentru creştinii din Medgidia.’’.Este doar una, iată, din numeroasele secvenţe din roman care fac apel la reinventarea unei armonii civice definitiv pierdute de pe la sfârşitul anilor ’40.


O lume mică şi atât de tolerantă, privită cu duioşie, mi s-a părut că restituie compensatoriu actul estetic al lui Cristian Teodorescu executat în romanul său. Textul cărţii mi se oferă sub forma unui mozaic epic plin de sugestii despre un oraş românesc fără de cronică, pierdut, din prima jumătate a secolului XX. Textul romanului, greu de verbe, dinamic şi totuşi devenit tăcut prin dialogurile virtualizate, mi-a indus senzaţia că asist la un imaginar film de-al lui Jean Georgescu. Şi ce film expresiv ar fi ieşit! Cu o gară interbelică, miniatural axum mundi, cu maiorul devotat onoarei sale Scipion, cu un judecător holtei posesor de Buick îndrăgostit de fata farmacistului, cu dl. Stelian legionarul fanfaron, cu Portofel, hoţul exquis ce îi executa pe călătorii din Orient Express, cu actorul Tănase, trecător prin Medgidia, cu Fănică scenograful-cârciumar secondat de chelnerul Ionică, dreamerul poliglot cu pretenţii de mare artă ce visează secret să deschidă un cabaret la Budapesta. Şi cu câţi alţii care au dispărut în filmul voalat al timpului. În cealaltă parte a scenei, personajele feminine ale cărţii care nu evoluează în restaurantul gării precum ,,fetele de la Chelu’’, cam imund pentru educaţia lor mic-burgheză, ci în conversaţii discrete, femeieşti, ce s-au pierdut în bruiajul de film vechi al  unui secol. Tot repertoriul de personaje evolueză în decupaje epice de respiraţie scurtă, alertă, intră în scenă şi ies cu o finalitate precisă, de film mut.


Tehnica asamblării întâmplărilor în Medgidia este una de tip colaj epic, executat cu migală. În lipsa unei cronici minuţioase scrise de către un istoric, special pentru ea, Medgidia veche devine o mică atlantidă ce s-ar mai putea reface doar la nivelul oralităţii mucalite ţesute din  amintirile oamenilor vârstnici ai locului. Astfel, prozatorul Cristian Teodorescu a lucrat pe bucăţi mici pe care le-a aşezat corect într-un puzzle autobiografic, fără pretenţii de exhaustivitate. Impresia este de cursiv, de înşirare a mărgelelor de memorie pe firul literaturii-martor. De un proustianism discret mi s-a părut demersul lui Cristian Teodorescu în a cărui carte se simte o iubire devotată acestei Medgidii ce în forma ei veche, de oraş iubit odinioară de sultanul însuşi,  nu mai există. Aşa cum se arată încă din primele pagini, cartea se vrea o eboşă de cronică pseudo-fotografică a urbei Medgidia.

Pentru una ca mine, ivită din ,,cenuşa Imperiului’’, alimentată de copilă conform bucătăriei branduite Kaiserreich und Königreich Österreich-Ungarn, fapt excelent semnalat de Cătălin Dorian Florescu în Zaira, câmpul lexical aromat  de termeni ca baclava, musaca, babic, tuslama, schembea, şuberek, naramză, sarailie, cataif şi tot aşa devine un exotism  în sine. Pentru mine, iarăşi, ca din poveştile bunicului, Regatul vechi rămâne o atlantidă fascinantă. Am privit astfel cartea amintită din perspectiva unei cititoare-călătoare, în spaţii şi timpuri trecute, şi am aflat lucruri noi despre atmosfera vremii. Războiul, chestiunea evreiască, Rebeliunea legionară, criza economică, politicile vremii, venirea ruşilor sunt relevate prin ochii medgidianului onest care nu-şi doreşte decât stabilitate. M-a impresionat armonia culturală din aceste creuzet etnic din Medgidia veche. Turcii, tătarii, românii, evreii, ţiganii, veneticii trăiau în devălmăşie şi viaţa era atât de paşnică, rânduită. Nu în ultimul rând m-au cucerit ritualurile mărunte şi obişnuite, revolute, cu ecouri pillatiene, ale unor mic-burghezi cu principii şi cu un limbaj atât de pitoresc, frumos restituit prin romanul de faţă.  Medgidia este, alături de scrierile recente ale unei Ioana Pârvulescu, de pildă, subsumată unei teme mai vaste a prozei româneşti de azi ce aş putea-o numi la rigoare,,recuperarea unei istorii amputate’’. Căci, Interbelicul românesc nu încetează să se mitizeze de două decenii încoace.  Mise en abîme-ul  Medgidiei ca roman este restaurantul gării din care se vede limpede şi dureros cum Istoria schimbă trenurile. Cea mai sugestivă scenă este aceea a spargerii oglinzii, când Statul preia afacerea lui Ştefan Theodorescu  inclusiv restaurantul său cu oglinzi superbe, italieneşti, şi prin mâna gestionarului Sandu, un fel de nimenea, le sparge şi dă în locul lor cu o vopsea maronie. Medgidia veche şi mic-burgheză nu mai avea cum să se  oglindească în cea nouă, proletară, iată. Urmează, astfel,  o jumătate de secol de ghinion.


Închei pour la bonne bouche cu un fragment despre o lume cehoviană, scufundată, a ralenti:,,(Dom’Caludi moşierul, în anii ’40)...îşi vedea de vânătoare şi sărăcea încetul cu încetul. De sărbători, după ce o ducea pe doamna Caludi la biserică şi tocmea o birjă să o aştepte, se ducea pe jos la gară şi se aşeza pe o bancă, în partea de jos a peronului. Aştepta să vină un tren, apoi intra în restaurant. Comanda o cafea cu rom pe care o lăsa nebăută. Se uita la lumea din jur şi după ce se sătura de privit îşi părăsea cafeaua. În drum spre ieşire dădea bacşiş chelnerilor şi băieţilor de prăvălie care îi pîndeau plecarea. Se aşeza din nou pe banca de la marginea peronului şi mai aştepta un tren. Vedea ce lume urcă şi ce lume coboară din vagoane, după care, lămurit, pornea spre jos spre casă.’’

Caramelul


scris de în

6 comentarii

...mi-e favorit între poftele dulci. E gustul care conţine desăvârşirea flăcării.