Archive for septembrie 2011

Inimă de câine


scris de în

comentează primul

Nu, n-am ocrotit maidanezi. N-am efectuat muncă voluntară la niciun adăpost de animale, niciodată. N-am făcut caz de iubirea pentru necuvântătoare. Uneori am chicotit, meschină, pe seama stăpânilor de chihuahua ori pe seama dalmaţienilor. Ieri însă, neaşteptat, am pierdut un prieten canin. Am îngropat zece ani de amintiri comune şi de devotament în stare pură-al lui faţă de noi. Recomand terrierii (Airedale Terrier, în special), sunt cei mai devotaţi, tonici şi veseli câini, pierderea lor însă e o încercare grea. Acum înţeleg: Mihail Bulgakov  ştia valoarea unei inimi de câine, incapabilă de micimile şi de trădările inimii omeneşti. N-am iubit niciodată dezinteresat ...precum un câine..., dar cred că m-ar înnobila s-o învăţ. (Cu regret, de astă dată nu voi răspunde niciunui comentariu.)

Aguridă


scris de în

14 comentarii

Între lectura ,,Cerului din burtă'' de Ioana Nicolae( pe care o recomand, fiind mult mai bună decât predictibila ,,O pasăre pe sârmă'') şi tulburătoarea poveste a unei fetiţe care a murit de dorul mamei, m-am trezit meditând la starea de maternitate.

Născusem pe cale naturală şi trebuia să stau liniştită o oră două, întinsă. Era ora 11-12 noaptea şi a venit asistenta de gardă să mă ,,investigheze''. Era genul acela de femeie care are şi pricepere medicală, dar şi ,,şcoala vieţii''. Am întrebat-o cum e să fii ,,mamă pe viaţă'', avea o fiică de 14 ani. Mi-a zis că: ,,Foarte frumos, cel mai frumos'' Şi a adăugat(citat inexact):,,Uneori sunt copleşită de griji, de stres, dar trebuie să intru în tură. Atunci merg pe secţie şi pe primul bebeluş care plânge îl iau în braţe şi mi-l pun la piept, îl mângâi. Se linişteşte şi el, dar mai ales eu.'' Cred că aceasta este maternitatea extinsă. Să te responsabilizeze un copil ce plânge, chiar dacă nu-i al tău. Dar dacă e al tău!

Nu toate femeile suntem la fel, nu toate iubim ori dăruim în acelaşi grad. Unele debordează de maternitate, altele nu pot, altele nu vor, altele îşi extrag energia din alţii, altele se cenzurează. Sunt sigură că învăţăm să fim mame de la propriile noastre mame. Mama mi-a zis atât, atunci: ,,E uşor să creşti un copil. Atâta numai: să ai grijă de el ca de ochii din cap.''

În a doua zi de clasa întâi a fiului meu, am întârziat în trafic cinci minute.Toţi părinţii păreau să fie acolo la fix, numai eu, nu întocmai. Ţin să adaug că mereu am răspuns promptă nevoilor emoţionale ale fiului meu, pe principiul:,,întâi el, apoi eu''. Ştiam că fiind prima oară într-o nouă postură, minutele acelea i se vor părea cinci ore. Când m-a văzut în mulţime a alergat la mine plângând:,,Mamă, credeam că m-ai abandonat!''. Nici nu ştiu cum de a utilizat aşa pertinent cuvântul. I-am spus printre altele: ''Dar tu ţii minte când ţi-am spus că mama nu te va abandona niciodată?A fost doar un ambuteiaj.'' Între timp, o mamă dintre cele care-şi aşteptau propriii copii, l-a văzut pe fiul meu plângând şi i-a sărit în ajutor consolându-l, gata să mă sune, deşi nu mă cunoştea. Nu toate mamele, numai ea, fapt pentru care ţin să-i mulţumesc. Aceasta este încă o formă de maternitate extinsă.

Dar cum e să-ţi aştepţi mama nu cinci minute, ci cinci ore, cinci zile, cinci luni, cinci ani? Cam cum s-a întâmplat cu fetiţa moartă de dor şi de înfometare. Un medic psihiatru spunea ieri că mama nu e (prea) vinovată. Iar mama le-a transmis jurnaliştilor ceva în genul: ,,Iubirea vine după bani. Prima dată: banii.'' Alienant. Eu, o străină, mă simt vinovată de moartea acestei copile, eu ca parte a unei societăţi imunde, insensibile. Iar mama a spus: ,,Nu sunt vinovată, fata a murit de la lipsă de calciu.''  Fetiţa, în schimb, credea (greşind copilăreşte) că numai murind o poate face pe,,mamă''atentă.

Părinţii contemporani mânâncă agurida mediatică a materialismului şi copiilor noştri le strepezesc dinţii.

Cinci minute pe zi


scris de în

2 comentarii

Un carusel de proze ultra-scurte (unele au doar o pagină sau nici atât) alcătuieşte volumul de buzunar, parafrazând franţuzescul ,,Livre de Poche'', intitulat Cinci minute pe zi al Laviniei Branişte. Era să nu dau nici o şansă cărţii după imaginea de pe copertă (caruselele mă plictisesc de mor!) şi după titlul atât de cuminte.

Şi iată-mă în postura de a recomanda această lectură de proză recentă pentru trei motive foarte justificate. Primul: încheind de citit, mi-a fost foarte limpede că nu este uşor să scrii proză, fie ea şi una instant, pe tema superficialităţii. În cele mai bune povestioare- Săvârşin, Foto-Aventură ori Mai stăpână pe furia mea- îmi era clar care a fost preţul autoficţiunii pe care autoarea îl plăteşte în metamorfozele textelor sale. Lavinia Branişte scrie despre o lume foarte actuală, plină de colţuri ascuţite, în care plutim ca nişte baloane simpatice, ba chiar sensibile, inconştienţi de perisabilitatea stărilor noastre. Încercăm să ne protejăm, să părem duri şi rezistenţi, dar eşecurile zilnice (un interviu, un iubit egoist, crizele pecuniare, crizele familiale, corporatismul, gaşca, grupul social etc.) ne umilesc, ne murdăresc, ne maculează prin exigenţele lor specifice. Pretinşi a fi mereu la înălţime, neajutoraţi şi oneşti, obligaţi la superficialitate-ca să ,,facem faţă'' şi ca să nu devenim outsideri-,continuăm docili şi trişti un joc care nu mai e de mult al nostru.

Celelalte două atuuri ale scriitoarei Lavinia Branişte sunt mai apoi, certamente, un acut simţ al autoironiei şi un ochi necruţător, postbalzacian, aţintit asupra defectelor omeneşti. La loc de cinste între acestea din urmă individualismul. Câteva povestiri surprind explicit ratările unor relaţii cu bărbaţi. Lavinia Branişte indică ironic în ce grad sunt presate femeile de azi să devină ,,puternice'' şi să-şi găsească musai un bărbat meritoriu. Într-o lume cu populaţie feminină în creştere vertiginoasă, presiunea competiţiei sexuale  ajunge teribilă. Bărbaţii apar hăituiţi, femeile devin disperate. O fază de neuitat este aceea în care iubita, alter ego-ul feminin al autoarei, pozează un drujbist sexy în parc ori sare cu coarda de la înălţime, până la vomă,  numai ca să facă pe plac unui mascul atrăgător dar, vai, atât de egoist.
În locul tristeţii afişabile, marca acestor texte inteligente este un zâmbet amărui, doar cât o ciocolată de amărui, dacă vreţi. Într-o lume în care ţi se cere imperativ de o sută de ori pe zi: fii cel mai tare, fii campionul cursei, Lavinia Branişte alege subtilitatea. Astfel, cinci minutele ei din titlul devin cinci minute  posibile de iubire, de emoţie, de autenticitate, de curaj, de sinceritate, de spiritual, şi din nou de iubire. După ...cinci minute de astfel de lectură autoironică şi inedită îţi dai seama  că îţi poţi lua un mic răgaz de a redeveni din ,,ins competitiv'', un ins sincer cu sine, cu emoţii adevărate. Cenzurarea emotivităţii şi chiar a plânsetelor noastre ,înăbuşite de a prea mult zgomot urban, duce la o superficialitate generică, devenită condiţie umană. Îngrijorător, tocmai aceea a viitorului. Astfel că ne putem recunoaşte în personajele Laviniei Branişte, ruşinaţi, excluşi, umiliţi. Atunci, precum personajul ,,eu'' al cărţii ne mai rămân doar prietenia canină, salvarea unui vultur, tăinurile în pernă sau mersul solitar prin lume, cu aparatul foto, acesta din urmă devenind în ochii mei paradigma ţinerii răului şi a lumii la distanţă. ,,Rămâi acolo, te pozez şi îmi e de ajuns, nu te apropia prea mult, pentru că apropierile au ajuns să doară foarte tare'': aşa mi se pare că gândeşte adesea personajul central al acestor proze amărui, atente.
Cinci minute pe zi

Lectura de apoi


scris de în

comentează primul

,,atâtea lucruri care mi se întâmplă găsesc a
  doua zi că şi altora li se întâmplă şi câte
  lucruri care unora li se întâmplă mie nu mi s-au
  întâmplat
  uite că trece frumuseţea prin faţa mea cum aş face
  din drum s-o abat.''
(poem intitulat : ***, din volumul ,,Lectura de apoi'', Petru M. Haş, Ed. Brumar, Timişoara, 2009)

Atât de nepăsătoare trec uneori prin lume că mi se face chiar ruşine. În consecinţă, mi se întâmplă, iată, că nu l-am descoperit pe poetul Petru M. Haş decât târziu. Adică, recent. L-am întâlnit pe străzile vechi ale oraşului uneori, dar am trecut mai departe cu indolenţa femeilor ocupate, pe tocuri. Urâtă indolenţă, admit. Când am început să citesc poemele din volumul la care fac referire astăzi, am simţit din primele versuri că am descoperit un poet inconfundabil. Dacă nu mă credeţi pe mine, faceţi bine şi-l credeţi pe Caius Dobrescu care l-a înţeles deplin pe poetul Petru M. Haş şi l-a taxat excelent de o fină ,,seninătate stoică''. L-a şi numit, perfect justificat, ,,poet de prima ligă''.

,,l-am întrebat ce mai scrie
-haiku-uri. câteva
pe urmă mi-a spus
unul dintre ele(cum i-a
căzut o frunză la picioare
şi s-a-ntrebat dacă e
cumva pentru el sau poate
e pentru ligia)
pentru că-făcând eu iar întrebare-pe frunză nu scria pentru cine?
-Frunză albă.
-Dar pe sub care copaci vă plimbaţi în ziua aceea?
-Pe sub copaci anonimi.
-Bine, bine, dar unde?
-În Lhasa, în Tibet.
-Şi ce mai beau ăia prin Lhasa?
-Toată ziua o mantră.''
(fragment din  poemul Lhasa)

Pe lângă seninătatea înţeleaptă, inedită şi ironică a metaforelor, aş face referire şi la modestia proverbială a omului Petru M. Haş. În auto-prefaţa volumului am descoperit următoarea concepţie, la care subscriu entuziastă, despre sensul facerii de literatură: ,,Una dintre marile probe sau urme ale umanităţii este poezia sau literatura, această tentaţie foarte molipsitoare de a lăsa urme. Chiar melcii şi alte vieţuitoare lasă urme. Unii sunt dispuşi să considere asta o formă de iubire. Adică Eros. Şi multe altele. Chestiunea ar fi atunci cum este lumea: mare, mică?Cât de mare poate fi ea, cât de mică? Să vedem la ce ne-am putea aştepta, unde conduc sau cum se şterg urmele. Pentru că, din moment ce are proprietatea de a lăsa urme, toată fiinţa, fie ea chiar bipedă, este teribil de importantă.'' O mostră de minunată filozofie şi de teoria literaturii limpezită, doi în unu, cum nu mi-a fost dat să citesc de mult.

Cartea tuturor intenţiilor de sinucidere


scris de în

5 comentarii


Beneficiind de un titlu bine temperat, dar  şi de o copertă nefericită-cum sunt atâtea pe la editurile româneşti-, Cartea tuturor intenţiilor a lui Marin Mălaicu-Hondrari reia atmosfera, locaţia, ba chiar şi câteva dintre personajele din Apropierea(http://evaziunispontane.blogspot.com/2011/03/poetul-in-viile-spaniei.html), numai că o face mult mai intens, mai expresiv.

,,Eram un bărbat singur care bea o cafea rece''. Adăugăm că se reiterează aici experienţele unui personaj de origine română, ajuns în Spania, locuind solitar într-o rulotă, paznic într-un parc de maşini. Şi de  la atâta singurătate se întâmplă două lucruri. Primul, e gândul inutilităţii (citeşte: al sinuciderii) şi al doilea este fenomenul îndrăgostirii de o maşină. Pasajul următor este favoritul meu ( Lexusul nu obligatoriu, rămâne o metaforă): ,, Lexus LS 430, automatic, motor pe benzină, interior de piele, exteriorul vopsit în argintiu metalizat a fost maşina în care am petrecut în medie 16 ore pe zi, timp de 74 de zile, între septembrie şi noiembrie. A fost cea mai lungă perioadă fericită de viaţa mea. Eram liber liber liber. Am făcut mai bine de 30 000 de km fără să părăsesc sudul. Nu mă interesa nimic din ceea ce vedeam, conduceam cu plăcere egală de-a lungul autostrăzii, de-a lungul şoselelor naţionale ori pe coclauri. Acea maşină a fost mai mult decât casa mea ambulantă, a fost mănuşa neagră care a ştiut  cu precizie ce bucăţi din viaţa mea aveam nevoie să fie acoperite.
               Pe măsură ce se golea rezervorul de benzină, pe măsură ce rămâneam tot mai multe ore la volan, pe măsură ce aprindeam farurile cu puţin mai devreme în fiecare zi, îmi eram tot mai auto-suficient şi indiferent încotro mă purtau roţile, toate intenţiile mele se concentrau într-o singură direcţie: aceea de a-mi scrie cartea despre sinucigaşi. Eram cel mai îndreptăţit.''

Un Lexus care declanşează Literatura, adică actul scrierii, care act salvează individul. De mai multe ori în micul şi intensul volum (sau poem epic?) se insistă pe ideea că literatura a salvat de la moarte pe mulţi autori, ca şi pe mulţi cititori. Spre deosebire de Emma lui Gustave Flaubert, care se sinucide din cauza unui exces de literatură (proastă, foiletonică!...să nu uităm acest detaliu), ,,eul naratorial'' al lui Hondrari se salvează şi poate lua distanţa necesară de a scrie un repertoar, plin de sensibilitate şi de inteligenţă emoţională, al marilor scriitori şi poeţi care s-au sinucis. O carte foarte interesantă, tulburătoare devine astfel Cartea tuturor intenţiilor.

Notă: Oare băieţii de la Lexus au ştiinţă de ce reclamă tare face, fără intenţie, Marin Mălaicu-Hondrari brandului lor? Şi mai precizăm: în contra funestelor ştiri televizuale legate de bac, cartea  şi recenzia de faţă promovează salvarea şi speranţa.