Interstiţiii

Despre călătorii şi tăceri, din nou, dar altfel. Din volumul Douăsprezce povestiri călătoare al lui Gabriel Garcia Marquez am selectat azi pentru voi, ca şi pentru mine de-altfel, un text  paradigmatic, exemplar, fermecător prin simplitatea faptelor descrise.

Într-un aeroport, un bărbat călătorind singur zăreşte o femeie foarte frumoasă, posesoare a unei atractivităţi inconştiente de sine. Subjugat de imaginea ei pe care o pierde fără voia sa repede din câmpul vederii, bărbatul se întristează. La îmbarcare, fără a fi îndrăznit să spere la asta vreo clipă, constată că hazardul a decis ca el şi ea să aibă scaune alăturate. Ca şi prima oară,  femeia nici nu-l observă parcă pe bărbatul răvăşit de prezenţa ei. Urmează o lungă noapte de călătorie, în care ea doarme alături, chiar îşi va rezema tâmpla, inconştient, de umărul lui. E insensibilă la tot, iar bărbatul o contemplă neobosit şi şi-o însuşeşte imaginar. La aterizare, ea va schiţa un gest grăbit, politicos şi nimic mai mult. Devastat de absenţa ei bruscată  de aterizarea pe aeroport, bărbatul va purta o viaţă în inima sa autoimputarea că nu i-a vorbit.

Fără intenţia de a strica prin hermeneutici excesive paradigma acestei pilde literare, constat că aşa ceva ni se poate întâmpla şi nouă. Anume să circulăm ca în somn printre ceilalţi, să contemplăm sfioşi de la distanţă, să amuţim de concentrare, să lăsăm interacţiunile privirii neîncheiate. În fine, să ştim cu precizie pe cine dorim, dar să nu ştim niciodată matematic exact câţi ne-au dorit.