În culegerea de povestiri Mama Sonya a lui Nichita Danilov, apărută în 2008 la Editura Curtea Veche, am avut ocazia să experimentez una dintre cele mai intens-onirice proze din ultimii ani. Impresia cea mai percutantă mi-a lăsat-o secvenţa epică în care o frumoasă se îndrăgosteşte de un cal. Voi insista asupra ei prin urmare, ca pentru a proba, dacă ar mai fi cumva nevoie, cu câtă inteligenţă sondează Nichita Danilov misterele inconştientului feminin. Abordând strict mitologic povestirea omonimă din volum, personajul Zabell îmi apare ca o altă încarnare izoldină, aşa cum îi sugerează numele, o întrupare cu statut de blondă preafrumoasă, răsfăţată, aristocratic-leneşă şi adorată de contrariatul ei soţ. Ea are totul, anume tinereţe, frumuseţe, bogăţie, acces la sexualitate, dar manifestă o misterioasă stare de insaţiabilitate, pe care Saul nu pridideşte să i-o potolească. Stând întinsă şi lenevind pe canapea, cu părul revărsat pe pernă, răpitoarea Zabell visează la un soţ năvalnic, care bruschează uşa din ţâţâni, o apucă de păr şi ,,o zvântă în bătaie, măturând cu ea podeaua''( p. 74). Am folosit intenţionat conotativul ,,răpitoare`` tocmai pentru că o femeie taxată ca ,,răpitor`` de frumoasă
trezeşte în bărbat accesele de raptus, cuvânt latinesc desemnând deopotrivă violenţa, pierderea controlului psihic, cât şi violul asupra femeii. Este bine cunoscut faptul că emanciparea feminină este un mit de dată recentă, pus faţă în faţă cu obiceiul masculin înrădăcinat de milenii şi anume acela de a răpi femeia cu tot ce presupune asta. Dirijată de forţa egoului, simbolizată de anticul centaur influenţată de cultura medievală populată de tandri cavaleri pe cai albi, Zabell aşteaptă. Nu ştie nici ea prea bine ce, dar aşteaptă. În orice caz, cavalerul ecvestru nu mai apare, vine doar calul alb, descălecat. Sătulă de prea multe bune maniere, instaurate de lunga istorie europeană, Zabell visează la o răpire cu tot ce presupune ea: patimă, teamă, evadare, erotism. Saul, domnul Saul, nu era capabil de aşa ceva, căci pe el îl atrofiază iubirea, iar nu dorinţa. Personajul se mulează pe un mit mult mai recent, acela al bărbatului deposedat de virilitatea năvalnică şi raptorică, el nu mai forţează porţile iubirii, ci bate uşor în ele, cu un trandafir în gură. Saul i-a dăruit soţiei tot ce şi-a putut ea dori, un apartament luminos cu multe camere în care să locuiască singură şi de unde poate admira grădinile oraşului văzute de sus. I-a permis să trăiască astfel, să îşi facă datoria conjugală doar o dată pe lună şi mai ales i l-a dăruit pe Orlando, armăsarul alb şi îndrăgostit.
Frumoasa insaţiabilă, bărbatul ratat în iubire şi armăsarul îndrăgostit alcătuiesc un livresc menage a trois, care sfârşeşte tragic. Orlando dispare, iar Zabell se sinucide înroşind apa din cada sa luxoasă. Ratarea lui Saul sporeşte deplin astfel, iar mitul imposibilei împliniri erotice recidivează. Drama neîmplinirii feminine este aceea că progresul civilizator le cere lor, femeilor, să convieţuiască cu menestreli ca Saul, în timp ce instinctele le împing să îşi hrănească imaginaţia cu centauri. Centaurul, bărbat de la brâu în sus, armăsar de la brâu în jos, semnifică această dualitate a fantasmelor feminine. El rămâne un personaj fantastic, ca şi sirena, simbolizând dublul condiţiei umane. Până la urmă, calul a fost atâtea milenii o prelungire a bărbatului, un apropiat al casei, un ,,familiar'' prin urmare. Apoi, calul este un animal frumos, inteligent, loial, impunător, bine cunoscut pentru înflăcărarea cu care se manifestă în rut. El poate provoca teamă exact cum a fost istoric obişnuită femeia să resimtă faţă de bărbat. Calul ca fantasmă erotică le întruchipează pe toate la un loc, iar femeia visează inconştient la un bărbat cu însuşiri cabaline printre care la loc de cinste: pasiunea, loialitatea, forţa, capacitatea de a-i inspira teamă. O lungă tradiţie europeană a făcut ca literatura erotică a acestui continent să fie contaminată de morbul morţii. Imposibila penetrare îi impinge pe iubiţi în moarte. În consecinţă, cuplul livresc ,,Zabell şi Orlando'' au parte doar de mângâieri şi chiar imposibila postură coitală îl face pe Orlando să dispară bulgakovian. În urma lui, ea se sinucide. Nu iubirea imanentă îi face să sucombe, ci mai ales insuficienta contopire cu celălalt, insuportabilul dorinţei nesatisfăcute. Frumuseţea poveştii lui Nichita Danilov este alegorizarea ideii de iubire fatală, poezia imaginilor cu un cal alb învăluind în dorinţă şi devotament o izabelă blondă, rămân un model de artă nu atât onirică, pe cât estetizantă. Zabell -a daniloviană este femeia recentă, influenţată de prea multă civilizaţie, de prea multe imagini livreşti, simbolice sau mediatice, este puţin ,,doamna cu licornă'' şi puţin încă o emmăbovary, dar care nu îşi poate înfrânge atracţia inconştientă spre forţele fecunde ale pământului şi ale naturii.
Liviu, te pomeneşti că despre cartea asta era vorba, hihihi,...
Postarea asta cu calu imi place. Dar cred ca trebuie sa te hotarasti : ea ori sta intinsa pe canapea, ori isi cauta cartea prin iarba.
Totuşi, mie personal mi-e un pic( doar un pic) teamă de cai. Hihihi. Nu-s o izabelă, vai mie! Păi, nu-i mai sigur în grădina înierbată, cu o carte rătăcită?
În rest, am o altă fantasmă, neerotică: să fiu pe cai mari. Dar cui nu-i place să fie pe cai mari?
mai primejdiosi sunt magarii.
exista fantasme neerotice ?
Mofturi, Freud zicea că totul e impuls sexual. Inclusiv arta. Mi-ar plăcea să cred că nu suntem chiar atât de instinctuali...
Daca n-are blog, nu cred ca e prea important ce spune el! Cine nu e pe net nu exista !
Parcă am fost la o oră de limba română... Şi mie îmi place Nichita Danilov, e unul dintre contemporanii cu care putem să dăm mâna şi, în acelaşi timp, să-i mulţumim pentru lecturile sale. Are şi lucrări de istorie cu privire la etnia rus-lipoveană, unde talentul său de scriitor se îmbină cu transpunerea corectă a realităţii. Ca un jurnalist... că deh, ce e textul jurnalistic? O proză scrisă în grabă.
PS: Şi apropo de trenuri, distinul Nichita Danilov a "donat" câteva poezii/poveşti volumului "Scriitori pe calea regală". Dar mai multe despre această mixtiune dintre TRENvs.LITERATURĂ aici: http://my.opera.com/mishu88/blog/scriitori-pe-calea-regala-au-oprit-in-gara-suceava-burdujeni
Ei, cu metafora trenului ai ...vagoane de literatură aferentă.:) Am să mă gândesc la asta şi îţi detaliez. Sunt câteva poezii ale lui Pillat pe care trebuie să le revăd.
Oră de limbă română?:) Aşa ţinută avea profa ta, măi să fie!? :)
eva, cum sunt fan al lui Danilov ("talpi.sotronul" nu l-am putut citi insa) o s-o incerc si pe Sonya candva. Proza scurta imi e cam peste mana, ce sa zic... :)
Marquez spunea că o proză scurtă este la fel da laborioasă la nivel conceptual ca un roman, Liviu. Garantat, o proză scurtă bună este egală valoric cu un roman bun.
Corect, a se vedea nuvelele lui Cehov... (şi) acolo proză în adevăratul sens al cuvântului. Cât despre "vagoanele de literatură aferentă", să ştii că am eliberat o linie pentru acest tren! Aştept şuierul locomotivei!
PS: Da, la orele mele din liceu de la Limba şi literatura română, precum şi la cursurile de excelenţă, profesoara ne vorbea aşa frumos... I miss those times...
M88, aşa deci. Cum voi da peste vreo bucăţică de literatură,,cu tren încorporat''promit să te bat pe umăr.:)
Cehov, hm, îmi place doctorul ăsta!