Archive for mai 2011

Apocalipsa după Marta


scris de în

4 comentarii

Pentru mine poezia Martei Petreu este, întreagă, despre condiţia femeii-artist care-şi înfruntă vârstele, tentaţiile, bărbaţii, irefutabilele singurătăţi, dumnezeul. Această poetă cu  lucidităţi de oţel şi cu limpezimi de rouă, cu o voce lirică aparte, unică, fină cunoscătoare de filozofie, este capabilă de nişte sentinţe lirice care te lasă fără respiraţie:

,,Am o rezistenţă ca un pod lung lung de oţel
peste care trece în viteză traficul greu de pe două continente
întâmplătoare.''( din Vârsta senină)

,,Nu se întâmplă nimic
Abstractă este amintirea acelui bărbat
ce m-a dorit
mirosul de tutun al unui trecător
dorinţa ghilotinată în numele bunelor maniere''(din Codul bunelor maniere)
Şi despre condiţia femeii-artist, încă o dată: 


,, Spăl vase murdare rufe pătate
curăţ covoare scări strada frec duşumeaua
Prin mîinile mele şi prin creierul meu trec lucrurile murdărite 
de alţii
recunosc mirosul de putred duhoarea grea a durerii

(...)

Doamne. Pata de vin. Pata de spermă. Pata de sânge. Petele vieţii. Saliva.
Stau zilnic până la gât în jeg şi clăbuc
sînt vîrîtă în jegul dulce-putred al vieţii
Pata de sînge.Vin. Excremente. Puroi.
Sucuri de fructe. Sudoare.
Până şi ploaia care cade astăzi din cer este murdară:
o să-mi fac meseria: deci o s-o spăl''( Spălătoreasa)

Romanul nescris încă al lui Andrei Ruse


scris de în

11 comentarii

Se zice că zodia mea( a 13-a, mai nou) e zodia prezicătorilor. Proorocesc atunci că Andrei Ruse poate să scrie oricând un roman de introspecţie a sufletului feminin, de succes. Nu de alta, dar e atât de tânăr şi atât de promiţător în chestia cu pricina. Iată ce viziune interesantă am descoperit insinuată în îndrăzneţul şi bine construitul roman Dilăr pentru o zi, ca să mă justific:

,,Dar ce bărbat poate rezista în faţa unei zeiţe?
Femeile astea atât de rare care te fac să te simţi că ai putea conduce lumea numai dacă te fixează câteva secunde. Privirea lor îţi intră până-n oase. Mai puternice ca orice drog sintetic care ştiu să fie femei şi care-au înţeles libertatea cum trebuie, nu doar prin alegeri între genţi şi haine din trend. Femei care te fac să-ţi pui întrebări serioase şi să regreţi toate momentele în care ai fost misogin. Deodată eşti un puţoi mic cu fiţe şi atât.''Quod erat demonstrandum.

Ce rost are să mai facem sau să mai dezbatem (despre) literatură, Domnule?


scris de în

10 comentarii

Ieri, am mâncat literatură pe pâine în context universitar. Am avut ocazia să vorbesc şi să mi se vorbească despre literatura contemporană. În locul unei conversaţii formale am avut parte de nişte efervescenţe intelectuale foarte frumoase.
  
Cu câteva zile înainte, un important scriitor român, cunoscut, talentat, citit, îmi prezenta neliniştile sale asupra soartei literaturii într-o vreme a hedonismului consumerist şi a editurilor mercantile. Încă sub impresia zilei de ieri, am să-i răspund un pic liric: 



,,Ce rost are să mai facem sau să mai dezbatem despre literatură, Domnule? Acelaşi rost pe care îl are pentru arhitect construcţia unui pod perfect care, însă, pe timp de război ar fi aruncat în aer. Acelaşi rost pe care îl inspiră unui maestru cofetar realizarea unui tort savant, unic, menit a fi ciopârţit de furculiţele mesenilor. Acelaşi rost pe care îl sugerează unui biolog salvarea unei specii de păsări de la extincţie. Acelaşi sens pe care îl imaginează un alpinist escaladând un pisc semeţ. Acelaşi... Ştim, Domnule, că toate cele omeneşti sunt trecătoare, dar un cerc restrâns dintre noi continuăm şi vom continua, ca şi dumneavoastră, să o ,,proclamăm'' pentru acele momente de graţie pe care nu le poate oferi decât ea, literatura bună, şi nimeni altcineva.''( În imagine, un decan atât de devotat Universităţii şi Literaturii, profesorul şi criticul literar Ion Simuţ.)

Seducţia nu e o crimă


scris de în

14 comentarii


În scandalul DSK, cel puţin până la verdict, sunt de partea părţii masculine. Operativitatea zeloasă a arestării, întreţinerea misterului cameristei, intuiţia feminină, neîncrederea în media şi în putere mă fac să aleg în consecinţă. Sunt convinsă că la nivel simbolic, generalizant, când un bărbat se descheie la cămaşă  o europeancă  interpretează gestul ca pe o sugestie cel puţin interesantă, pe când o americancă o ia ca pe un abuz.

Plăcintă cu mărarul ,,de-altădată''( d'antan)


scris de în

3 comentarii

Recunosc, mie-mi plac plăcintele cu mărar, dar titlul e mai mult ca să vă atrag atenţia. Aşadar, iată ce sugestie de ,,plăcintă cu mărar'' am găsit pe blogul lui Ovidiu Pecican. Savoarea limbii vechi, din aceste scrisori boiereşti, mi se pare teribilă.
http://ovidiupecican.wordpress.com/
frunza de marar Small 300x200 Frunzele de marar

Zero grade Kelvin


scris de în

2 comentarii

Iată o postare în ton cu înfrigurarea( mai mult emoţională) cu care mă  asortez zilele astea.
Scris pe durata a şapte ani, aşa cum ni se indică în final, romanul Zece grade Kelvin al autorului Adrian Şchiop se înscrie în ampla serie a autoficţiunilor cu care ne-a obişnuit egoproza de la editura Polirom. În tot acest timp, criticii exigenţi afirmă că autoficţiunea este genul minor pe care îl comite un autor care nu are ,,geniul’’ unei invenţii originale.
Zero grade Kelvin
Romanul se evidenţiază prin tematica extrem de actuală şi de percutantă: condiţia tânărului intelectual român emigrat, ceea ce devine un plus, dar şi prin colocvialitatea plicticoasă, în afara oricărei stilistici, a naraţiunii. Limbajul simplist, mixat, stereotip al personajelor ajunge să plictisească lectorul prin redundanţă şi expedititivitate.

Eul povestitor este un tânăr intelectual român de treizeci de ani, care a lucrat puţin timp ca profesor în Ardeal şi care ia calea Noii Zeelande pentru a presta, evident, muncile de jos. Acest detaliu se regăseşte în experienţa  de viaţă a autorului, la rândul său emigrant câteva luni. Pe durata a un an şi ceva, românul trăieşte emigraţia economică ca  pe o traumă. De fapt, este vorba despre o dublă suferinţă. În ţară, a lăsat o situaţie mizeră, anume posibilitatea de a profesa în mediul rural şi în condiţii financiare ostile, ratându-se ca intelectual. În NZ, se găseşte în situaţia de a face munci înjositoare şi de fapt insuficient plătite. În plus, inadaptarea la mediu îi creează o angoasă perpetuă. Când va părăsi Noua Zeelandă, va avea un acces  nervos de bipolaritate, deoarece se vede pe sine plasat între imposibilitatea adaptării la condiţia de emigrant şi certitudinea că în România nu se va putea întreţine financiar dintr-un salariu mizer.

În ce priveşte incongruenţa personajului cu ţara străină în care a emigrat în scop de muncă, localnicii neozeelandezi sunt descrişi ca fiinţe simple, care acţionează programat, previzibile, lipsite de imaginaţie, ceea ce face  diferenţa faţă de europeni, cu toată moştenirea lor culturală, dar şi de faţă de români, cu creativitatea lor înnăscută. Se insinuează ideea unei mentalităţi colonialiste de natură economică care îi face pe cei în postura de travelleri să fie exploataţi în privinţa orelor de muncă şi a valorii muncii în sine. Problemele de comunicare culturală sunt privite necruţător. Mesajul este că în condiţii dezumanizante sau înjositoare, globalizarea şi simpatia între popoare nu întrunesc condiţiile de manifestare: ,,Îmi aduc aminte cum culegeam mere pe acelaşi rând cu  o coreeancă minusculă pe care munca o depăşeşte, se mişcă înduioşător de lent şi de stângaci, trăgând o scară de trei ori mai mare. Aş vrea să mă apropii de ea şi chiar reuşesc până la un punct, îmi spune că a făcut un master în feminism la o universitate din Seul.’’Dar apropierea emoţională nu se va produce nici de astă dată.

Trebuie să îi recunoaştem autorului luciditatea observaţiilor care conturează  o imagine amănunţită a ţării străine ca un spaţiu în care totul pare accesibil şi primitor, dar în care de fapt se ascund numeroase prejudecăţi. Omul globalizat aşa cum apare el din portretul de grup al mai multor emigranţi de naţionalităţi diferite este un tip lipsit de curiozitate, însingurat, refugiat în droguri şi alcool aşa cum apare el din metafora centrală a party-ului care se încehie invariabil cu o masă informă de oameni care nu se mai percep unii pe alţii în turbulenţa drogului. Profilul familial şi sexual al ,,băştinaşilor'' este aspru criticat în roman şi aceasta devine curajul şi îndrăzneala cărţii. Se abordează subiectul unei sexualităţi sordide în forme homosexuale, pedofile sau masturbatorii care  indică un grad de alienare extrem.

Finalul romanului surprinde un dialog dificil de continuat, dar plin de sugestii cu privire la ratarea intelectuală şi umană. Personajul ia avionul de întoarcere acasă, traversând  un ocean de disperare între angoasa neozeelandeză şi cea românească: ,,-Ce-o să faci în România? sparge Lorand tăcerea. Viaţa este o treabă destul de complicată, dar măcar în ţară are reguli clare-cu bărbaţi care îşi iubesc femeile, femei care îşi iubesc copiii şi nu aşteaptă nimic în schimb. Maică-mea, la rândul ei, avea să mă mai crească un timp, cu mâncare şi bani de ţigări.
        - Nu ştiu ce-o să fac, Lorand.’’

Luni, nici iarba nu creşte


scris de în

11 comentarii




Sau:Verde, que te quiero verde( Balada somnambulă, Federico Garcia Lorca). Sau: sâmbătă &duminică sunt mai bune decât luni. În rest, nu detaliez nimic, decât că este vorba de un loc-matcă în ce mă priveşte, reprezentat parţial în fotografiile-mi de mai sus. Dacă ar fi să-mi ,,desenez'' geografia inimii, aşa ar arăta, sper, într-un râvnit raport micro-macro(cosmos). În ultima imagine, nu e vorba despre un lac( căci mie nu-mi plac lacurile),... cum ar părea..., ci e o apă curgătoare, precum în frumosul titlu: Ca o apă care curge( Marguerite Yourcenar).  

Adrian Marino, ireductibilul


scris de în

9 comentarii

,,Scriu deci această Viaţă...într-o deplină libertate de spirit. Cartea cea mai liberă, personală şi independentă a vieţii mele.''( Viaţa unui om singur, Adrian Marino, Polirom, 2010)

Din cauza unei claustrări de trei ani într-un liceu militar cu reguli dure şi deopotrivă a unor (anumiţi) profesori universitari bucureşteni veleitari sau mediocri, Adrian Marino a fost de timpuriu dispreţuitor al ,,profesoratului'' ca breaslă. Nu i-a plăcut să i se adreseze nimenea cu ,,D-le Profesor'' pentru că era un cugetător mult prea liber, liber implicit de această titulatură reductivă. Dar, citindu-i volumul de memorii apărut anul trecut, mărturisesc că generaţii de studenţi au pierdut totuşi ceva neavându-l profesor al libertăţii de gândire în formele ei cele mai pure. S-a declarat un spirit laic, implicit în închisoare, dar, la nivel simbolic, consider că s-a închinat bufniţei şi Minervei cu o patimă a ideilor incompatibilă cu multe compromisuri sociale. Cât despre singurătatea sugerată în titlu, atrag atenţia  că nu este vorba de vreuna sentimentală, morală, socială, ci despre singurătatea intelectuală, manifestată în lipsa de comunicare cu un mediu intelectual dat. Iată ce este singurătatea intelectuală atunci: ,,O suferinţă abstractă, rece. O revoltă permanentă şi fără soluţie.'' Indubitabil, Adrian Marino a fost şi s-a şi perceput pe sine ca fiind incompatibil cu ,,oamenii cu care s-a întâmplat să trăiesc''. La fel de incompatibil a fost cu Timpul hărăzit prin naşterea sa în 1921, timp care a luat înfăţişarea unei Istorii sardonice ce şi-a bătut joc de tinereţea sa. La modul evident, provenit dintr-un mediu burghez, cu intarsii boiereşti, Adrian Marino a suportat extrem de greu ideologia comunistă.

Prevăd acestei cărţi de memorii o celebritate revanşard-intelectuală precum unele texte ale unui Andre Gide şi Giovanni Papini( Un uomo finito), autori pe care Marino i-a plăcut şi citat. Deopotrivă, îi prevăd numeroase generaţii de cititori, pentru că Marino din memorii este o ipostază a ,,străinului'' camusian şi a rebelului intelectual,  personaje care ne plac atât de mult. În al treilea rând, există în aceste memorii o amplă listă neagră a intelectualităţii româneşti. Călinescu, maestrul renegat, l-a numit un Liszt al intelectualităţii ratat. Greşit! Nu te poţi rata când faci biografia ideii de literatură sau când oferi ca adevăr ultim cele ce urmează:,, Dar tot ce am făcut bine, am făcut singur. Toate adevărurile mele le-am descoperit singur.''

Războiul fluturilor


scris de în

6 comentarii

Iată un text( Războiul fluturilor - Paul Cernat, Andrei Ungureanu, Polirom, 2005)care se transformă precum larva în fluture, la finalul lecturii. Nu-l pot numi roman, nici nuvelă, deşi are pretenţii postmoderne de epopee cu lepidoptere. În  fabula experimentală  de faţă se confruntă roiul Fluturilor de Zi cu roiul Fluturilor de Noapte şi avem inclusiv o elenădintroia pe numele ei de fluturoaică Reginiţa. De fapt, poate că încadrarea la specie a acestei cărţi ar fi cea mai potrivită sub formularea de ,,adaptare liberă’’.

Recomand insistent ca lectura să se  execute cu un album de fluturi alături sau cu tastatura aproape pentru ca să fiţi la curent cu toate numele latineşti de insecte catifelate rare sau dispărute, altfel pierdeţi sugestia reprezentărilor luptei dintre fluturii cenuşii ai nopţii şi cei viu coloraţi, de zi.
  
În fond, pe cine ar interesa, luat literal, un război al fluturilor? Dar suntem în faţa unui text de paraliteratură care pur şi simplu provoacă orice cititor să se gândească la viaţa scurtă şi agitată a fluturilor ca specie. Oare nu existenţă de fluture avem şi noi priviţi din perspectivă macro? Iar cultura şi arta pentru care unii din noi militează nu sunt inutile precum un război troian în mic?  În confruntarea dintre diurni şi nocturni, dualitatea dispare la final, dialectica binelui şi a răului devine o masă informă sugerând lipsa de etică a prezentului.

Trimiterea la Eminescu cu a sa apetenţă pentru fragilităţi evidentă mai ales în ,,nunta gâzelor’’ din Călin( file din poveste) ne este fin indusă. Apoi, suntem provocaţi să medităm la simbolistica fluturelui în literatură cel puţin de la Dimitrie Anghel până la Cărtărescu în Orbitor. Nu m-am putut opri să nu mă întreb câte specii de fluturi vor fi dispărut de atunci şi până azi, la fel ca şi speciile literaturii vechi?

Şi totuşi, când o specie de fluture dispare se insinuează un dezechilibru cosmic arată biologii, iar fluturele ca simbol literar reprezintă însăşi efemeritatea artei care în urma unui cataclism, precum războiul sau ciocnirea cu un meteorit, s-ar face pulbere. Atunci, reiau premisa de la care am pornit. Cartea de faţă se citeşte cu albumul cu lepidoptere alături şi prilejuieşte un soi de lectură colorată, un pic jucăuşă şi totuşi amăruie, câtă vreme dezvoltă explicit tema lui vanitas vanitatum.Cum sugeram mai sus, ne aflăm în faţa unui exerciţiu epic cu mize ironice, gen creative writing-ul luat peste picior. Personal, am făcut o asemănare cu tehnicile lui  John Barth din Menelaida, cu acest prilej.  Textul se încheie alchimic astfel: ,,cărţile erau fluturi diurni şi nocturni ai minţilor omeneşti, iar minţile omeneşti erau fluturi diurni şi nocturni ai Minţii Cereşti’’, accentuând o dată în plus epopeea efemerităţii ca aventură omenească.

Infidelitate legală


scris de în

6 comentarii

Dând la o parte coperta mai puţin inspirată, Istoria flirtului( de Fabienne Casta-Rosaz, Institutul European, 2009) este aşa cum se recomandă: o mică istorie( a flirtului, evident). Dar ce( mai) e flirtul, mă întrebaţi? Într-o accepţiune personală, aş opina că flirtul este acea îndeletnicire agreabilă de a face o conversaţie plăcută, cu subînţeles, cu o persoană de sex opus şi intră în sfera( sic!) infidelităţilor legale. Unde se opreşte flirtul? Acolo unde începe sărutul, mi se pare. Căci flirtul ar fi( dar nu e mereu!) promisiunea atingerii niciodată comise.

În carte nu veţi găsi, slavă Domnului, paşi de urmat pentru a deveni persoane pricepute la flirtat. E o artă a comunicării şi a psihologiei cu tehnici secrete, care vin din interior. E deopotrivă o mică artă periculoasă, cu două tăişuri. În schimb, eseul oferă multe trimiteri literare, de toată frumuseţea.

A flirta provine din franţuzescul conter fleurette( a flecări, a spune nimicuri care fac plăcere, galante), dar e considerat de provenienţă anglo-saxonă ca atitudine. Ce mai!,,O sămânţă rea aruncată de anglo-saxoni în neprihănita grădină franceză'' zice Fabienne Casta-Rosaz şi îmi place mult cinismul pervers al citatului. N-am să mă pierd în comentarii excesive, ci am să fac elogiul flirtului ca artă desăvârşită a conversaţiei prin citatul din Malherbe care e motto-ul cărţii:
                       ,,Iar fructele-or întrece făgăduinţa florii...''