Archive for august 2012

Parohia


scris de în

2 comentarii

Există o temă literară tot mai interesant dezvoltată de noua proză românească. Alienarea. Și-ar mai fi ceva, un soi de neoexistenţialism. Dacă în anii cincizeci în Europa literaturii bântuia ,,Revolta contra tatălui'' provenită din resentimentele purtate împotriva unor taţi care făcuseră sau care, dimpotrivă, nu putuseră evita războiul, în ultimii ani observ în proza de la noi emergenţa unei teme extrem de incomode şi de complexe: revolta contra mamei. Mama, personajul sanctificat de literatura clasicizată, nu-i aşa?

Parohia prezintă istoria tristo-grotescă a unei familii rurale formate din patru membri din Podişul Transilvaniei, în ultimii ani ai comunismului. Referinţele lexicale şi contextuale o recomandă ca topos exact cum sugerez mai sus, deşi pe alocuri romanul funcţionează intenţionat distopic precum şi oniric. Personajele familiei nu poartă nume, dar toţi rămân nişte alienaţi. Tatăl e un preot taciturn, extrem interiorizat, fiul cel mic este idiot, fiul cel mare este nematur, infantil, ,,flăcău bătrân'' şi plângăcios la treizeci de ani. Cât despre mamă ...ooo, ea e memorabilă. Ca şi mama din ,,Acasă pe Câmpia Armaghedonului'' a Martei Petreu sau ca şi mama din ,,Rădăcină de bucsau ''a lui Ovidiu Nimigean. O mamă frustrată (exclamând mereu ,,de ce m-am măritat!''), depresivă, suferind de mania persecuţiei şi care îi consideră pe toţi deopotrivă nedemni de ea. Tuturor le e frică de ,,doamna preoteasă'' şi mai cu seamă fiului celui mare care o sfidează indirect în final însurându-se cu şchioapa satului, Ninia.

Coşmarul vieţii fără ambiţii, fără speranţe, claustrofobia satelor comuniste, valenţele frustrării erotice feminine care proiectează o complexă psihanaliză asupra  textului, ruşinea de propriul sex, refularea, morbidul, sărăcia, libidoul sugrumat alcătuiesc toate un melanj tematic excelent susţinut stilistic de scriitura lui Dan Coman despre care se ştie deja că e inconfundabil ca autor. ,,Frica de femeie'' mi s-a părut extraordinar redată în această  carte cu ecouri în măiestria unui Ernesto Sabato în a cărui familie literară păşeşte Dan Coman  prin intermediul acestui roman. 

despre prădători


scris de în

4 comentarii

Bunicile mele ştiau: cea mai bună mâncare  e  aceea ,,din căpătat''. Am observat  bucuria nebună  a copiilor din gaşca fiului meu de a merge sâmbăta pe la casele, blocurile unde sunt nunţi şi să primească prăjituri. Nici luna de pe cer nu-i face mai fericiţi.

Alaltăieri fiul nostru către noi, la masă:
-Mami, tati, am fost la nuntă la blocul x şi am primit o tavă întreagă cu prăjituri!  Cele mai bune, pe toate le-am mâncat, vă daţi seama?
Eu: Sper c-aţi stat cuminţi, aţi mulţumit, cum era mireasa, frumoasă?
El: Habar n-am, fetele au rămas s-o vadă, ele nici nu şi-au mâncat prăjiturile.Noi am fugit cu ale noastre în salcie.
Tatăl lui: Bine-aţi făcut, băieţi! Vrei să guşti spuma de la berea mea?:)

Căsoaia Music Fest 2012


scris de în

comentează primul

Să asişti la naşterea unui nou festival rock&folk este ceva irepetabil. Am fost acolo şi depun mărturie: primul Festival Căsoaia s-a născut sub o zodie excelentă, cu un public deosebit. Peisajul blajin şi păduros a reprezentat o alegere minunată. Atmosfera l-a electrizat pe fiecare spectator încununată de frumoasa nebunie a greilor de la Rezident Ex pe care să nu cumva să-i rataţi în septembrie la Arenele Romane. În imagine sunt alături de legendarul Ovidiu Kempes revenit din Australia acasă, la Arad(eu sunt vizibil emoţionată să-l ating, el e tulburat de căldura publicului care-l îmbrăţişa cu drag, ca pe fratele pierdut şi regăsit). Vreau să vă mai spun ce superb e să ai ocazia să vezi repetiţiile de sunet ale trupei Rezident Ex, acel amestec de profesionalism total înmănuşat în modestie umană. Pot să vă prezic deopotrivă şi cum va fi Căsoaia 2013: tabăra de vară va suporta nişte amenajări de mare amploare şi exigenţă, va găzdui mai mulţi şi diverşi turişti etc. Am aflat că se preconizează chiar şi o pârtie de ski. Dar acesl first time pe care noi l-am trăit ieri rămâne unic, incomunicabil.





Parc-aș trăi în Argentina...


scris de în

un comentariu

,,Noi, argentinienii, sîntem pesimiști (spunea Bruno), fiindcă avem încă mari rezerve de speranță și de iluzii, căci, ca să fii pesimist trebuie să fi așteptat ceva mai înainte. Acesta nu e un popor cinic, deși e plin de cinici și de lasă-mă să te las. E mai degrabă un popor de oameni zbuciumați, ceea ce e cu totul altceva deoarece cinicul se obișnuiește cu toate și nu-i pasă de nimic. Argentinianului îi pare rău de toate pentru toate își face sânge rău, se amărăște, protestează, e ranchiunos. Argentinianul e nemulțumit de toate și de el însuși, poartă sâmbete, e plin de resentimente, e dramatic și violent.''
                                                                        ( Ernesto Sabato, Despre eroi şi morminte)

Popor român, nu eşti original în deznădejde. Nici portretul nu ți-e original, iată.
http://www.argentine-info.com/2011/01/en-moyenne-pres-d13-des-argentins-sont-pauvres-un-fleau-que-subit-de-plein-fouet-le-nord-argentin/

onoruri mari, onoruri mici


scris de în

2 comentarii

Şi dacă pierderea onorabilității ar fi ca o deflorare? Ireversibilă? Un om fără onoare mi-ar replica: orice se poate reface... Eu însă nu-l voi crede.

În România, dezonorarea este o trăsătură( mediatică!) naţională. Avem cei mai mulţi politicieni migraţi de la o doctrină la alta. Cu ani în urmă ar fi fost ireal să vedem un liberal vâslind în aceeaşi barcă cu un socialist. E lipsă de onoare. Avem cei mai mulţi jurnalişti mercenari, care uită ce i-a învăţat bunica: să nu mintă. Viitorul va fi bun atunci când românii vor agrea= vota doar politicieni şi formatori de opinie care dintotdeauna au servit aceloraşi principii.

Nădăjduiesc în onorabilitatea CCR astăzi.