Archive for 2012

Ekaterinburg


scris de în

2 comentarii


Ekaterinburg,... ce superb nume de oraş! Dar Cehov nu l-a putut suferi defel, parcă presimţindu-i destinul funest. Într-adevăr, sub vălul patronimic, se ascunde povestea tristă a unui oraş, poartă a celor care ajungeau prizonieri în Siberia şi mormânt al ultimei familii de ţari. Recitim un mit atroce al secolului XX, ce s-a dovedit un veac sângeros şi zbuciumat, probând un gust accentuat pentru mitologizare. Dacă ar fi să dau doar trei exemple de evenimente tragice devenite legende literare şi cinematografice specifice acelor timpuri, aş menţiona Drama de la Mayerling (care încă bântuia mentalul colectiv pe la 1900), Scufundarea Titanicului, precum şi supliciul familiei Romanov. (Am scris mai multe pe http://www.bookblog.ro/recenzie/ekaterinburg-o-poarta-spre-infern/#more-19921
Ultimele zile ale Romanovilor


Erotismul lui Jung


scris de în

2 comentarii

... rămâne un mister pentru mine. Citesc cu delectare ,,Amintiri. Vise. Reflecții'', biografia psihiatrului consemnată de Aniela Jaffe. Cu delectare, zic, nu pentru că ar fi o lectură uşoară, câtă vreme ea nici nu s-a vrut a fi un ,,jurnal '' pitoresc. Dar de ce m-ar preocupa erotismul părintelui psihologiei analitice? Păi, cu onestitate, nu m-aşteptam să fie aşa. Ea -preocuparea- devine o consecinţă a lecturii mele atente. Ocolirea totală a subiectului  de către Jung în propria biografie mă incită. Pe de altă parte, privirea curioasă, inteligentă şi hâtră a acestui domn mă face să intuiesc o virilitate frustă, tocmai aceea care le provoacă pe femei să o vulnerabilizeze în posesorii ei. Bine că domnul Jung nu mai trăieşte să mă psihanalizeze niţel şi să-mi reveleze micile perversităţi de care prefer să nu fiu mereu foarte conştientă. În orice caz, la rigoare, mi-ar fi plăcut să-l destabilizez un pic. (Va urma)
(fotohttp://armonte.wordpress.com/tag/carl-gustav-jung)

De degustat, de criticat...


scris de în

9 comentarii

Un nou fragment de proză pe care l-am publicat într-o antologie de tip e-book:

,,Rădăcina

În micul hol de aşteptare se mai găseau încă trei persoane morocănoase. Dintre ele, o fetișcană obeză fixa de câteva minute bune un obiectiv incert de dincolo de geamul care dădea într-o stradă îngustă. Ce-or fi mâncând toate fetele astea grase? Televizorul turuia în ritmul vocilor greu de uitat de la PreTv , cele care anunţau atât de corect  gramatical  violul asupra unei bătrâne, o coliziune pe noua autostradă şi greva lucrătorilor de la poştă. Ca să anihileze sonorul neutru şi impersonal, Constantin se apucă de răsfoit revistele de pe măsuţă. Cu foile ferfeniţite, cu copertele ridicate în sus făcând cinste popularei expresii ,,urechi de măgar’’, cu urmele cine-mai–ştie-câtor salive, umori şi a sutelor de mâini de diferite vârste, revistele cândva lucioase îi dădeau o senzaţie de vertij prin aglomerarea de subtitluri. Alese, din inerţie, ceva purtând o copertă mai simpluță. Se dovedi a fi un tabloid dintre acelea care ţinteau ca public bărbaţii de succes, sau cam aşa ceva. Un fel de manual despre cum să te porţi bine în lume, ce maşină, ce ceasuri şi ce femei să-ţi alegi. O răsfoi uşor jenat. De ultima oară de când fusese la frizer nu mai frunzărise nimica asemănător. Oare cine le mai cumpăra de când cu presa online? După câteva minute, fie şi raportat strict la fotografiile care ţâşneau dintre pagini,  îţi puteai evalua, ceea ce făcu pe dată şi Constantin, propriul status existenţial. Un subtil sentiment al ratării se cuibărea în inima sa. Chiar asta era ceea ce trebuia să simtă? Cum altfel să te percepi dacă nu ţi-a fost dat să-ţi iei un an de concediu fără grija salariului, aşa de pofta libertăţii, dacă n-ai vizitat Stockholmul sau Moscova? Şi nici nu ţi-ai permis să serveşti cina în restaurantele lor de măcar patru stele? Dacă n-ai condus nicicând o maşină cu un motor  mai puternic de  200  de cai putere  şi n-ai consumat nici măcar zece femei frumoase şi celebre înainte de căsătorie?  Dacă nu deţii o casă mică la Mediterana sau un penthouse în New York ? Nici  măcar nu-ţi permiţi o chirie pe șase luni în Viena. Dacă nu mănânci regulat trufe de ciocolată şi nu frecventezi un club exclusivist? Dacă eşti posesorul doar al unui apartament cu o singură baie, nerenovată în ultimii cinci ani? Şi dacă nu eşti deţinător al mai mult de cinci cravate, nici una mai scumpă de 15 euro. Şi nici n-ai beneficiat de un adulter de vreo trei zile măcar într-o izbă laponă înconjurat de trei nimfe siberiene golaşe, tolănite pe pieile de urs polar, ca în reclama de la vodkă. Iar dac-ar fi să pozezi aşa în glumă pentru reclama aia de la after shave-ul produs de Gucci, ia, uite-l la pagina 35, în care se profilează un celebru fotbalist spaniol, te-ai putea oare suporta în propriii ochi cu burtica haioasă odihnindu-se glumeţ peste boxerii de firmă, negri, cu un cap de urs grizzly pe ei? Cândva te visaseşi regele junglei, dar după cincisprezece ani, zece ore pe zi, de distribuţie marfă într-un Renault papuc, fericirea nu mai putea însemna decât o zi mai scurtă la serviciu şi un somn mai lung dimineaţa. Apropo, futu-i gura lui de patron italian, n-a putut să-mi lase maşina de serviciu  pe motiv că mi-am luat taman azi o zi liberă. Crăpa vezica în el dacă mi-o lăsa. Şi uite aşa, prinzi din fugă tramvaiul, ca în textul ăluia, Mircea Eliade parcă.   
2.
Însă tânăra asistentă -purtând costumul lila al tuturor asistentelor relaxate de pe lume- curmă accesul lui Constantin de autocompătimire, îşi făcu apariţia în direcţia sa şi-l întrebă blând: ,,Domnul Contstantin N.? E rândul dumneavoastră.’’ Oare le învăţau la postliceală abordarea asta sau le evaluau după temperament la angajare? Fata asta părea într-o perpetuă vacanţă, nimic n-ar fi tulburat-o din calmul profesional. Constantin intră cu o ezitare abia disimulată, iar după o oră, în taxi, încă evita să atingă cu vârful limbii hăul, asemenea unui estropiat care proaspăt trezit din anestezie nu poate conştientiza absenţa unui picior de la genunchi în jos. Gustul de pilitură de fier nu-l părăsise încă şi nici amorţirea completă a jumătate de obraz.

-Bravo, exclamase doctoriţa şi-i arătase extracţia, victorioasă. Oare i se adresase lui sau sie înseşi? Părea o femeie ultrainformată asupra psihologiei pacienţilor. Pentru fiecare se pricepea să ciripească ceva pe sufletul lui. Cred c-avea un set de  fraze formulate standard pentru fiecare categorie socială, pe vârstă şi pe sexe. În fond, politeţea aceea profesională făcea bine tuturor. Te simţi mai împăcat fie şi dacă eşti minţit, dar să se întâmple în ambalajul unor vorbe meşteşugite. Şi totuşi, trebuie că îşi spusese bravo ca pentru sine, fiindcă o extracţie în mâna unei femei cu încheietură fină ca a ei nu era de colea.

-Ei, aţi văzut, a fost o nimica toată? Să vi-l punem într-o cutiuţă sau preferaţi… ? răsună vocea ei sigură de sine a doua oară.

Îl privea cu ochii-i albastru închis separaţi de lume prin ochelarii la modă şi cu o piele a gâtului netedă, lăptoasă, atrăgătoare, pe care se odihnea un pandantiv fin cu o formă neverosimilă, cabalistică. Cât a durat teatrul de operaţiuni în gura sa, sunetul surd -ca dintr-un vis chinuit făcut într-un tren de noapte- al cleştelui, sfârâitul micii bormaşini, Constantin se agăţase cu privirea de gâtul doctoriţei  atât de concentrate la munca  ei. Pielea-i moale cobora până la un decolteu decent, profesional şi până în răscroiala camisolei bleu. Sânii, protocolari, te făceau să intuieşti o mare promisiune. Oare cui îi era dat să se cufunde cu nasul în adâncitura discret parfumată a claviculei ei?  Constantin alungă gândul indecent că doctoriţa ar putea fi vreodată răvăşită de un orgasm. În fapt, părea atât de corectă în munca sa că aspectul acesta, cumva ilegal, devenea de neimaginat. Şi-n plus, Constantin îşi pierduse de mult îndrăzneala de–a mai visa bazat pe nurii femeilor prea stăpâne pe viaţa şi pe portofelul lor. Pe anotimp ce trece, devin parcă tot mai multe, inundă intersecţiile în maşinile lor puternice. Una peste alta, în orice caz, era mai bine pentru psihic să frecventezi o stomatologă decât un medic bărbat. Dar cum o fi când îşi dă jos ochelarii, halatul şi se abandonează vag ostenită pe fotoliul de la biroul său cochet? Cum să fie? Cu siguranţă
3.
priveşte mulţumită în jur şi se gândeşte că zugravii au făcut o treabă bună la ultima renovare a cabinetului,  micul ei vis roz încă din facultate.( Dar nuuuu, n-a comandat zugrăveală roz, ar fi fost prea estrogenică, ci una discretă, vernil, să relaxeze ambele sexe.) Apoi se afundă în braţele unei leneveli plăcute, evaluând care ar putea fi cel mai apropiat restaurant curat şi de bun gust la care să meargă să cineze. Cu un bărbat, cu o soră, cu două prietene. Nu părea defel genul care să aibă copii. Mai degrabă o puteai bănui de crescătoare a două pisici birmaneze. Apropo, printre ultimile replici de ţinut minte  şi pe care i le adresase nevastă-sa acum două luni fusese şi aceea că ,,În cinci ani de măritiş, n-am mâncat la un restaurant elegant de zece ori, adunate în total, asta numeşti tu, fraiere, calitate a vieţii?’’. Îl irita, îl umilea cu limbajul ei tot mai corporatist, tot mai ,,sofisticat’’ pe măsură ce îi creştea salariul. Ajunsese până în punctul de a băga divorţ fiindcă ştia că îi dădea mâna să se întreţină de-acuma singură. Poate peste doi ani, corporaţia va da chix sau va veni alta mai tânără din urmă şi o va  detrona. Era patetic şi infantil în gândirea asta, recunoştea, dar femeia aceea pe care a iubit-o cândva, îl umilise de prea curând şi cu asupra de măsură.

-Ei, v-aţi hotărât? clipi privirea senină, albastră de deasupra lui. În fond, nu prevedea o zi întreagă la dispoziţia unuia şi aceluiaşi pacient.

-Da, sigur că da, puneţi-l într-o cutiuţă. Îi păru rău în secunda doi de ce scosese pe gură. Ce vor crede cele două femei despre el? Puse alături, doctoriţa şi asistenta ei mignonă transmiteau ceva vag pervers, ca de mici lesbiene. Poate totuşi nu doar copiilor şi domnişoarelor li se oferă propriii dinţi însângeraţi în cutioare dentare? La urma urmei, unde ajung toate umorile de prin cabinetele nichelate? Unde se scurg eprubetele de la analize, placentele de la naştere, părul de la coafor, pilitura de la manichiură? Când era mic, bunica îi zicea mereu surorii lui să-şi adune părul de la pieptănat şi să-l aşeze la rădăcina unui copac.

A apucat  vag stânjenit borcănelul stomatologic, a plătit, a zâmbit, a mulţumit şi a aplecat. Ce să facă acuma cu dintele? Uitase să-şi cumpere un pachet de şerveţele pentru orice eventualitate şi i se părea că obrazul imobil sub care sta cuibărit un jilav pansament îl făcea caraghios pe stradă. Mai bine ar lua un taxi spre casă.

Trei nopţi l-a pus pe jar măseaua asta. Care i-o fi pus numele de măsea de minte, auzi? Măsea de ţinut minte, poate. Acum e gata, durerea a trecut. Abcesul a fost curăţat şi rădăcinoasa smulsă. În acest sens, doctoriţa îi ţinuse o suavă prelegere despre inutilitatea cu care a lăsat Dumnezeu în gura oamenilor măselele de minte. Cică nu foloseau la nimic,
4.
mestecatul se face cu dentiţia mai din faţă. Iar concluzia a fost nici mai mult nici mai puţin că cu cât le scoţi mai repede, cu atât mai bine. Şi atunci de ce se cheamă totuşi măsele de minte, dacă natura te păcăleşte făcându-le să-ţi crească, şi cu ce chin, în gura personală, fără scopul precis de–a mesteca cu ele, ci mai curând devenind insule de germeni, după cum tot stomatologa precizase?

Taxiul  strident, portocaliu opri prompt la semnal şi şoferul mustăcios reporni cu dexteritate. La radio, un reprezentant de pe la plafar sau de la altă companie eco-farmaceutică  psalmodia impasibil, foarte convins. Vezi, astea sunt pe val acuma, afaceri de succes, hormoni din plante, leacuri aromate, creme bio, astea plac oamenilor. Poate ar trebui să trimită un CV la o companie de-asta, suedeză. ,,Denumit ştiinţific armoracia rusticana, hreanul este o plantă originară din estul Europei, folosită la gătit, pentru gustul său condimentat şi aromat, dar şi în medicina naturistă pentru beneficiile curative.
Rădăcinile sunt cele care se folosesc în bucătărie,  in medicină, pentru conţinutul bogat în……. antibacteriană) sau uleiuri cu efect calmant.Hreanul nu este o plantă pretențioasă. Ea rezistă atât la….. Nu se cultivă în solurile nisipoase, ci în cele argiloase şi ….Poate fi cultivată şi în ghiveci, dar, pentru că este o plantă perenă, creşterea ei poate dura chiar şi opt sau zece ani. Dacă se cultivă pentru a fi folosită la bucătărie sau în medicina naturista, solul va fi curat, iar rădăcina adâncă, plantată la 50 sau 60 de cm.
………Astfel, rădăcina de hrean poate înlocui tratamentul medicamentos în cazul…. .
El va fi consumat odată cu citricele şi legumele proaspete, pentru asigurarea necesarului de
…. Mai mult, în timpul……
Controlul medical regulat este absolut necesar în astfel de cazuri, pentru a observa mai uşor progresele înregistrate in……..
Puteti consuma rădăcina rasă de trei ori pe zi, ……apărea tulbuări digestive şi nervoase.

Pe geamul  maşinii, oraşul se perinda în clişee cu trecători îngânduraţi, vitrine amețitoare, părelnice, în multe lumini colorate. Era un cer sumbru ce se pregătea de ploaie şi vizibilitatea devenea scăzută.  Ca și ieri, ca și alaltăieri, nimic de făcut astă-seară. O uşoară senzaţie de greaţă îl îmbrățișa pe Constantin, cel mai probabil de la gustul fad și nefiresc al anestezicului.
…..Vinul tonic de hrean este un bun afrodiziac. Se obţine prin amestecul a 15 linguriţe de hrean ras într-un litru de vin roșu. Dupa nouă zile în care ați așteptat să se macereze, puteți servi vinul la o masă romantică.

Energizantul cu hrean se obține din ouă, lămai și rădăcini de hrean rase… .

Amestecul se lasă la macerat nouă zile și astfel ati obținut tonicul perfect pentru fiecare zi în care sunteți lipsiți de energie.
5.
Evitaţi consumul în exces. Nu consumați mai mult de cinci grame la fiecare masă.….. tulburări digestive, prin acțiunea sa puternică.
…..în exces sau iritaţii ale ochilor. În aceste cazuri, opriţi consumul şi consultati medicul. Este contraindicat femeilor însărcinate și copiilor de pâna la
…’’

-15 lei, rosti impasibil taximetristul pasionat de cure de întinerire, după toate aparenţele. Preţ de câteva clipe, îl privi peste umăr, un pic mirat sau poate numai sastisit de lehamitea încă unei zile de muncă, neinteresante și sărăcăcioase. Constantin trebuie că-i păru stingher.

Ajuns acasă, în locuinţa cu miros familiar, primul lucru după ce şi-a abandonat rucsacul a fost  să deschidă borcănelul, să inspecteze rădăcinile  puternice şi contorsionate care făcuseră deliciul doctoriţei. -Ce rădăcină interesantă şi profundă!, mai exclamase ea. În borcănelul medicinal, dintele aproape că plutea într-o soluţie înspumată, cu miros de  alcool, ceva dezinfectant pesemne. Cred c-avea şi proprietăţi de albire. De-acum ce mai era de făcut cu acest viitor obiect de muzeu personal? Copiilor mici li se aruncă dinţii de lapte peste casă, aşa se face din bătrâni. Dar unui om de 38 de ani? Nu se răbdă şi scoase dintele cu o coadă de linguriţă, ca pe un obiect delict. Îl invadă o senzaţie de greaţă totală, spontană. În cabinet, apoi prin spuma recipientului, Constantin nu observase defel că la coroană măseaua mai purta un franjure de carne, de gingie ruptă.
Îi părea contra firii să apuce mica bucată  ca un legist de ocazie şi să îndepărteze ţesutul. Ţesutul lui. Oare de ce nu ieşise pură, calcaroasă, din găoacea ei de carne, ci purta urmele unui minuscul măcel?  Brusc,  doctoriţa i se înfăţişă prin filtrul memoriei de scurtă durată ca o fiinţă insensibilă şi fără milă, de unde mai înainte  cu câteva zile -pe când izbucnise durerea răvăşitoare a  abcesului dentar- îi apăruse ca o zână bună. Zâna măseluţă. Mama naibii ştie ce-i mai învaţă în facultăţile alea!
După vreo trei zile, într-o altă seară ploioasă, frânt de la muncă şi rupt de foame, ieşi să-şi ia o tigaie cu mâncare, uitată pe balcon la rece peste noapte şi zări cutiuţa cu capacul instabil. Nu-l închisese cu atenţie, se vedea treaba. Alcoolul se evaporase de mult. Dintele stătea trist şi inutil, cu franjurul albit,  mucilaginos. Oare se descompunea? Abandonă gândul mâncării şi se întoarse în casă, ca un intrus care-a văzut ceva ce niciodată n-ar fi trebuit să vadă. Cum e posibil să percepi mirosul propriului corp, cel de după ce va sosi în fine şi Ultima Zi? Să arunce măseaua la tomberon? Ba nu, o va îngropa la rădăcina unei muşcate uriaşe şi neudate care-şi făcea veacul pe balconul neîngrijit şi nemăturat cam de când nevastă-sa părăsise locuinţa. Când îi va schimba plantei pământul, ceva mai încolo, în ghiveciul încăpător are s-o îngroape, uitată în cutiuţa sa albă, medicinală. Apoi se va lua cu alte griji.   
                                                                                                                            de Anca Giura''

o literatură rentabilă


scris de în

4 comentarii

M-am pronunțat pe bookblog despre apetenţa unor VIP-uri pentru debutul literar: http://www.bookblog.ro/articole-speciale/editorul-vip-ul-si-poetul/

,,Să presupunem că aţi fi în postura unui editor care ar primi simultan două manuscrise. Unul de la o vedetă tv care s-a decis să-şi publice o ,,egografie’’ -să zicem- şi altul de la un tânăr, provincial şi obscur debutant, poate poet. Pe care l-aţi privilegia dintre cei doi publicabili? Şi oare aţi avea în vedere rentabilitatea?
Nu este prima oară când ne referim la literatura-marfă, iar la carte ca la un obiect de consum. În diversitatea rafturilor de librărie regăsim atâta eclectism, culori așa de stridente, încât nu este foarte uşor să decelăm sinceritatea creatoare de impostură, autenticitatea de reţetă, valoarea de pseudovaloare şamd.
În ciuda mitului crizei de lectură în postmodernitate, tot mai mulţi oameni faimoşi aleg să se prezinte pe sine şi ca autori de literatură. La noi în ţară sau aiurea. Oameni de presă, bloggeri cu trafic mare, cântăreţi, miniştri, actori, inşi din lumina reflectoarelor debutează ca scriitori şi sunt primiţi în elogii încă din prima clipă. M-am întrebat oare ce îi motivează să facă acest glisaj spre artă. Spre artă? Faima bănuiesc că nu ar mai reprezenta scopul lor principal de vreme de beneficiază de ea de ani buni deja. Să fie o criză de onestitate? O dorinţă de a demonstra lumii că sunt polivalenţi (adică perfecţi şi inepuizabili)? Exceptând cazurile în care realmente unii, nu mulţi, se dovedesc oameni de talent, aş spune că motivaţia debutului literar al vedetelor s-ar dori un exerciţiu de reinventare, o strategie de reintrare în atenţia publicului şi…altfel. Un lifting de înnobilare, de spălare a ,,păcatelor mediatice’’. Căci, până la proba contrarie, o carte frumos copertată cu numele tău pe ea conferă valoare chiar şi acolo unde aceasta din urmă începe să pălească.''

micile miracole de pe Facebook


scris de în

2 comentarii

Să iubești deja un oraș (un bărbat, o femeie, o carte, o  țară, o floare şamd...?) cu mult dinainte de prima întâlnire? Cam aşa simt eu pentru Istanbul.

Un lucru minunat pe Facebook este că i-am putut expedia un mesaj instant unui mare scriitor, Orhan Pamuk: ,,Vă mulţumesc pentru literatura pe care o scrieţi''. Am făcut un coup de foudre pentru biografia sa intitulată ,,Istanbul'' şi trebuia neapărat să i-o spun. În alt secol mi-ar fi fost cu neputinţă, nu-i aşa?

Casa Bernardei Alba la teatrul din Arad


scris de în

comentează primul

Mă bucur să-mi pot exprima opinia despre un erudit și talentat regizor: Mihai Măniuţiu http://www.observatorcultural.ro/Casa-Bernardei-Alba-sau-teroarea-puritatii*articleID_27858-articles_details.html

Să te strecori în mintea unui bărbat?


scris de în

8 comentarii

Oho, postarea asta o să mă coste. Ştiţi, uneori scriu ficţiune. Ar merita să perseverez?
(fragment dintr-un roman neterminat:)


,,Privilegiul


Am în pat un animal rar, mătăsos, uşor veninos. O aspidă frumoasă cu gust de mătrăgună: iubită des te omoară, în doze mici te încântă ca un drog vegetal.

Dezbrăcată, mi se dezvăluie încă şi mai frumoasă. Să mor în chinuri dac-are să afle ea asta vreodată! Finalmente, pentru unul ca mine, femeile atrăgătoare sunt de numai două soiuri. Cele intermediare nu mă interesează. Prima categorie de femei atrag privirea încă de pe stradă. Le poţi cântări stilul, fineţea, erotismul şi potenţialul de la o primă privire deja. Acestea de regulă după ce le dezbraci reconfirmă ce-ai văzut dintru început şi ce-ai presupus, nu oferă nimic mai mult  la nivel vizual sau, nu de puţine ori, obţii ceva mai puţin, ceva ce-ţi scăpase estimării iniţiale. A doua categorie, mai puţin frecventă trebuie s-o mărturisesc, le cuprinde pe femeile care dezbrăcate îţi dăruiesc o privelişte de care nu le-ai fi bănuit în stare.

Stau şi o contemplu. E ceva incipient, ceva nou care ameninţă să-mi tulbure echilibrul. Nu-mi vine să cred că fac asta. Cătălin ar hohoti să mă vadă în poziţia asta de adorator. Evident că nu va afla niciodată de incident. Pentru genul acesta de femei mă pregăteam de degustare abia după 30 de ani, mă temeam de complicaţii. De la treizeci de ani încolo presupun că bărbaţii ca mine deţin toate mostrele de chei  cu care să poată intra fără belele, fie şi prin efracţie, în sufletul sau în vaginul femeilor pe care le consideră a fi deosebite. Fie ele oricât de sofisticate. Sunt un colecţionar?

Câteodată, pe nepusă masă, mă străbate un frison în preajma ei. Nu, nu e frisonul acela binecunoscut care aduce după sine o erecţie ce se cere controlată. Şi atunci mă-ntreb: să-ţi fie frică de o femeie? Aproape că-mi vin să râd. Nu e frica aceea ca de ursul din pădure, ca de adversarul din ring, pe acelea le-am încercat nu o dată. E altceva fără nume, ca de pe o insulă scufundată. Are vreo 56 de kilograme şi încheieturi atât de fine. Cum să-ţi fie frică de salamandra asta frumossă care ar putea fi suprimată cu un singur braţ? 

Doarme pe burtă cu spatele dezvelit până la şoldurile rotunde. Atât de rotunde. E ca şi cum ar purta o rochie de seară decoltată adânc la spate. Pielea ei e nisipie ca de pe unele plaje de la Atlantic. Clar, fata asta-i eşuată în patul meu. E prima oară când o văd dormind. Am citit undeva că înainte de  ciclu femeile sunt mai somnoroase. Cred că asta e pricina acestui imprevizibil accident.  Gâtul ei mic, întors dinspre mine, o face să doarmă pe inimă. Culcată pe inimă. Părul castaniu, strălucitor ca la ciute se răsuceşte în sus într-un coc întortocheat ca o volbură. Aveam un coleg poet în liceu. Cred că acela cam aşa ar fi descris-o. Îmi vine s-o muşc de acolo de unde i se ridică şuviţele pe ceafă sau de la baza gâtului. Să-mi bag dinţii în ea aşa cum muşcă căţeii din palma stăpânului cu fereală, temându-se de gustul sângelui.

Cerceii ei mici de argint îmi par un model vechi. Presupun că au o taină, o poveste. Nu mă pricep la bijuterii muiereşti. Toate îmi par cam la fel, mai puţin dimensiunile şi caratele. Poţi cuantifica contul lui ,,taty’’ din bancă după cerceii unei  tinere femei pe care-o săruţi, ce să ne-ascundem după deget! Însă fata asta săracă, deşi bogată la trup şi la temperament, doarme ca o regină. Demnă ca o regină cerşetoare. Nasul ei m-a făcut s-o botez aşa. Se zice de unul sau de altul ,,are nas fin’’. Semn de nobleţe, nu? Aşa e ea, cu nasul drept şi elegant, cu respiraţie imperceptibilă, de statuie. O fi având ceva secret în genealogie. Însă buzele cărnoase reprezintă un teren cunoscut. Cel mai cunoscut, un teren sigur dacă vreţi, în orice caz asupra lor m-am concentrat cel mai mult. Nu doar pentru că le-am sărutat în exces şi trebuie spus împotriva voinţei mele câteodată (semn  de slăbiciune!). Mă concentrez la ele când îşi rosteşte vorbele cam meşteşugite, şi când zâmbeşte, şi când se bosumflă abia sesizabil. Dacă am s-o fac să-mi vorbească porcos în pat, cred că am să mi-o supun.

Dar ce îmi pune mai mari probleme sunt tocmai ochii ei. Fascinanţi ca ochii de aspidă, de vasiliscă. Ochi verzi de şerpoaică. Pare o femeie care de ani de zile  a construit un zid din cărămizi  de sticlă în jurul inimii ei. Să se pună la adăpost. Prin zidul cu pricina sentimentele se percep cam  distorsionat. Ai putea bănui că vrea să fie eliberată, de sine însăşi?, dar parcă poţi să ştii. De cele mai multe ori ochii  ei mă înfruntă. Cu seducţie. E o tehnică veche la femei, dar nu oricui îi reuşeşte. Tre’ să ai ochi şi tre’ să ai atitudine. Că a fost cândva o timidă se vede limpede din felul în care se uită uşor într-o parte pe sub gene când mă vede faţă în faţă. Gol. Privirea ei verde, o secundă, numai o secundă supusă şi ruşinată, se fixează compulsiv între coapsele mel. Nu poate îndura prea mult. Şi-o ridică şi mă fixează, combatantă. Pare să se urască o clipă pe sinte că mi  se oferă încă o dată, dar ştie că nu poate altfel. Demonul libidoului se luptă în ea cu îngerului sfielii şi răzbeşte inevitabil primul. Pleopele ei închise trădează aceast luptă intestină. Terenul subconştient beligerant se desenează pe pleopele ei adormite ca o hartă morală. E ca şi cum ar fi avut vreo străbunică târfă  a unui regiment şi o alta stareţă la o mănăstire franciscană… ambele fantome par s-o bântuie.

E dintre femeile ce nu pot fi citite complet nici atunci când dorm. Braţele  îndoite i se odihnesc sub sânii mijlocii cărnoşi. Lucru firesc, frecvent întâlnit la vârsta ei de douăzeci de ani, n-ar trebui să mă mire. Oare cum se vor transforma peste ani sânii ăştia? Par eterni. Natura lor neliniştită nu se îmblânzeşte numai atunci când o posed. Este singura împrejurare când pot s-o fac să devină ascultătoare.

Literatura aia inutilă, cea mai inutilă dintre arte probabil, a inventat sintagma de femeie fatală. Complicată, misterioasă, nesăţioasă, inteligenţă brici, stil, ambiţii secrete şi mult venin? Sau din ce naiba or fi alcătuite femeile fatale? Asta mică de aici pare să aibă ceva din hibridul pe care  l-am descris mai sus. Ba nu, femeia fatală e o făcătură a unor scriitori  insuficient de potenţi. Femeia  fatală este o femeie interesantă şi atât care n-a fost încă pusă la punct  de un bărbat adevărat. A dat peste nişte nevolnici care au idealizat-o şi care i-au dat putere. Nepermis de multă putere. S-a întors pe spate şi dă semne că ar vrea să se trezească din somnul ei fulgurant. Nu încă, îmi zic. Îmi aşez palma caldă pe pântecele ei. Se  supune unui somn încă şi mai adânc, zâmbind nevinovată.''




Ultimul Cărtărescu


scris de în

5 comentarii

...Vreau să spun că ultimul său volum lecturat de mine este ,,Ochiul căprui al dragostei noastre''. Şi pentru că ţin o rubricuţă literară fără ifose şi pentru un public divers gen ,,de la vlădică la opincă'' mai multe puteţi afla de aici: http://glsa.ro/arad/cultural/74530-literatura-boema-rubrica-de-recomandari-de-lectura-cu-anca-giura-2.html

Hernani redivivus


scris de în

comentează primul



(Comentariu succint la cel mai complex și tonic spectacol din Festivalul Internațional de Teatru, Arad, 2012, sursa foto Irina Theodoru.)

Cred că putem cădea cu toții de acord că orice creator își dorește posteritatea. Or, ce înseamnă posteritatea dacă nu recitirea, revizitarea, receptarea entuziastă a generațiilor recente?

Supranumit cu o expresie care mie una îmi place foarte mult ,,spaima clasicilor’’, regizorul Radu Afrim se numără printre acei artişti care au harul actualizării. În afara unor spectatori bigoţi, iertată-mi fie ireverenţiozitatea, cred că oricine poate savura montările sale bogate, caleidoscopice, postbaroce. În fapt, acestea nu sunt futuriste cum s-ar părea, în ochii mei ele devin  oglinda realităţilor pe care le trăim.

După cum se arată încă de la începutul spectacolului ne găsim în  ,,Atena anului 2012’’. În acest context, familia regală din textul shakespearian devine o familie de noi îmbogăţiţi care practică ritualurile vieţii consumeriste: nu se aşază la masă fără o sticlă babană de cola, se adresează unul altuia cu tot dispreţul familial, nu pot înghiţi dacă plasma nu e setată pe fie chiar şi patru canale de ştiri &seriale simultane.

Şi cum nimic nu este de neînlocuit în era chirurgiei plastice şi  a clonării, aventurile magico-erotice nu se vor mai consuma în inima unei păduri seculare, ci în clubul Forest. Tare, nu-i aşa? Că la o adică, dacă vrem să ştim cu e într-o pădure adevărată ne e destul şi să facem un tur virtual... Sesizând perfect îndepărtarea noastră de instinctele primare, de mediul care ne-a produs, Forestul semnifică pădurea-simulacru, viața-simulacru. Aici în club, Dj-ul Puck are în misiune să revitalizeze nişte figuranţi care nu mai ştiu ce să facă de plictiseală şi deopotrivă să creeze încurcătura dintre cei patru binecunoscuţi îndrăgostiţi: Hermia, Helena, Demetrius, Lysander.

În tot acest timp, ,,actorii ambulanţi’’, cei care efectuează în textul original mise-en- abîme-ul, sunt zugravii şi instalatorii dintr-o echipă de amenajări interioare. Ei se comportă ca nişte actori de duzină din serialele comice tv sau de pe la stand-up cafe-uri. Până la final, se metamorfozează în eroi bollywoodieni şi  în protagonişti de karaoke sugerând pierderea gustului publicului larg pentru spectacole veritabile.

Eufemistică ironie la adresa unei societăţi contemporane bolnave de saturaţie, de post-spleen, de stări amorfe, de vulgaritate, Visul unei nopţi de vară  conceput  de Radu Afrim excelează prin  efectele scenice surprinzătoare. Ca şi în montările-i anterioare, Afrim privilegiază scenografiile baroce, supraetajate, riguros compartimentate, caledoscopice. Nicăieri ca la Radu Afrim scena de teatru nu-mi pare mai amplă şi mai diversă. Un spectacol vizual fermecător, făcut cu exces de imaginaţie şi în spiritul sfintei manii a detaliului.

Şi iarăşi: detractorii sau pudicii par a fi fost revoltaţi de sugestia prizării de droguri ca şi de travestiul Helenei. În ce priveşte personajul Helena, Afrim  a avut o intuiţie de geniu să distribuie un tânăr actor ce devine prin simpla sa apariţie sufletul spectacolului, adoratul publicului. Şi când ne gândim că tot teatrul istoric s-a jucat în travesti mai până prin secolul al XVIII-lea, mă tot întreb de unde atâta lipsă de imaginaţie la cei care nu degustă histrionismul rafinat al actorului din rolul Helena, Andrei Grigore Sava?

În fine, ar fi o mare eroare să se considere că Radu Afrim incită gratuit la consumul de droguri. Ar fi o obtuzitate. Toţi cei care se aprovizionează de la ,,farmacia din colţ'' cu anxiolitice ori cu…întăritoare mai hard sau mai soft, mai bio sau mai alopate sper că au înţeles ce vreau să sugerez. Termenul ,,drog'' trebuie luat aici cum grano salis, implicit ca o metaforă  a stimulentelor de orice fel.

Cât despre posteritatea lui Afrim nu mă tem să aştern vorbe mari. Regizorul acesta îmi aminteşte de scandalul Hernani. La 1830, Hernani, drama lui Victor Hugo, a stârnit celebra bătaie dintre spectatorii parizieni, cu toate acestea însă romantismul  a triumfat. În 2012, montările de avangardă ale lui Afrim pot genera şi ele conflicte (interioare!!!) în spectatorii care devin  mai conştienţi de lumea imundă în care le e dat să vieţuiască. Dar ca şi în cazul Hernani, emoţia spectacolului triumfă şi un vânt al schimbării umflă cortinele teatrelor deja prea rigide.