Archive for iulie 2013

Ultima ceremonie


scris de în

comentează primul



Mi-am pus o rochie simplă şi neagră. Puţină pudră. Sticla de apă şi batistele. Am tras pe dreapta la Piaţa Mică şi am cumpărat un buchet de flori. ,,Albe, cu număr par, vă rog''. Am găsit relativ uşor strada cu una dintre capelele cel mai bine cotate din oraş. Chipurile cunoscute ale verişoarelor mele. Ne face bine să ne îmbrăţişăm.



Suntem numai noi, familia lărgită şi prietenii apropiaţi, suntem sobri şi solidari. Înmormântarea va avea loc poimâine în localitatea unde a trăit şi s-a născut. Sicriele s-au obişnuit să călătorească, pentru că uneori oamenii se sting în centrele de îngrijire asistată, scumpe, de la oraş.



Cu treizeci de ani în urmă, în mica localitate de baştină a celei plecate, la casa sa s-ar fi adunat jumătate din comunitate. Acum suntem mai ocupaţi şi mai detaşaţi. În high class-ul marilor oraşe din America Latină, înmormântările au rafinamentul unor cocteiluri imense şi sofisticate, florile cad în cascade învăluind siluetele femeilor îmbrăcate Balenciaga, purtând ochelari negri Dior. Acolo e epatant, la noi e tot mai comercial.



În România, înmormântările rurale erau ceremonii de trecere complexe, ritualice, bogate în semnificații spirituale și în cutume seculare. Dar ce mai înseamnă o înmormântare la oraş azi? De- acum, moartea a devenit o treabă cel puțin discretă, rezolvată de firme aferente. Care se pricep la treburi de-astea. Sau mai puţin. Trupul s-a integrat noţiunii de ,,articole consumabile'', ritualul de trecere s-a preschimbat într-un eveniment aproape monden. Servicii complete, servicii non-stop scrie pe furgoneta lui Caron. Astăzi înmormântările urbane româneşti au ceva furtiv şi deprimant, consumate în capele precare, prin cimitire ultrabetonate la modul stereotip. Mi-e limpede, a muri pe româneşte la început de secol XXI a devenit un eşec existenţial, nu o datorie sacră. Acestui popor i-a pierit gustul pentru solemnităţile obligatorii.

Intelectualul, vraja şi elita


scris de în

comentează primul

(Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950
de Lucian Boia, Humanitas, 2012)


Afirmăm de atâtea ori că ne merge rău fiindcă nu suntem conduşi, în diversele domenii ale vieţii precum şi în cele profesionale, de către elite. Dar cine alcătuiesc elitele? Sosit din limba franceză, termenul ,,élite” desemnează conform dicţionarului Larousse online ,,Groupe minoritaire de personnes ayant, dans une société, une place éminente due à certaines qualités valorisées socialement.” (Grup mic de persoane având, într-o societate, un loc eminent datorat anumitor calităţi valorizate social). Într-un dicţionar Larousse mai vechi, am găsit o definiţie care îmi oferă mai multă satisfacţie. Astfel, ,,elită’’ se refe­ră la  un mic grup de indivizi consideraţi a fi cel mai bun produs uman al unei societăţi, inşi caracterizaţi de cele mai înalte calităţi. De aici pornind, am putea merge mai departe pe linia despicării firului în patru şi apoi în şaisprezece şamd. analizând ce înseamnă ,,înalte calităţi’’. Aşadar, ce numim calitate, ce numim defect, în secolul corectitudinii politice şi al nondiscriminării? Vom constata lesne că pe lângă unele norme mereu valabile de la generaţie la generaţie, există altele fluctuante, aşa că unele calităţi de mai ieri au putut fi răstălmăcite, ba chiar transformate în defecte. Dar esenţa etern valabilă a acestui substantiv este că provine din participiul trecut al verbului ,,élire” transformat la rându-i pe căi întorto­cheate din latinescul popular ,,exlegere’’ semnificând ,,a alege’’ (ce e mai bun).

La aceste consideraţii m-a dus cu gândul eseul lui Lucian Boia intitulat ,,Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950”, pentru că nu trebuie să uităm  că substantivului dezbătut îi place cel mai mult să se asorteze cu noţiunea de ,,intelectual”. Este dovedit că în epoca moder­nă, elita era alcătuită din intelectuali, adică din oamenii al căror material de lucru era reprezentat de –fragilele- idei. Am putea abuza  puţin de noi înşine şi să ne întrebăm încă o dată ce mai înseamnă un intelectual astăzi. În orice caz, unui asemenea ins ştim sigur că i se reclamă excelenţă academică, morali­tate şi atitudine apolitică. Aşa cum vor vedea cei care vor citi cartea, pare o datorie foarte grea să le îndeplineşti pe toate trei. Cu atât mai mult dacă ai avut ghinionul să te fi manifestat ca intelectual în perioada dramatică dintre 1930 şi 1950 când extremismele politice erau la ordinea zilei. În acele vremuri, paradigmele valorice s-au schimbat fulgerător. De pildă, să fii evreu în 1938 era o crimă, dar să continui să fii în 1948 părea un noroc, comunişti erijându-se în salvatori. La polul opus, să fi fost legionar în iarna lui 1940 suna eroic, dar cumplit în 1950. Între aceste două extreme se situau ponderaţii, apoi socialiştii şi comuniştii. Puţini, foarte puţini, erau cei care se puteau lăuda că n-au pactizat într-o direcţie sau alta. Or, în perioada 1937-1947 se consumaseră nu mai puţin de şapte răsturnări de regim, reclamate de regalişti ori de legionari, şi care s-au arătat încununate -neprevăzut- de instaurarea comuniştilor, cei care asistaţi de sovietici acţionaseră metodic din umbră.

Se spune că intelectualul este fascinat de putere, prin definiţie el făcând parte dintr-o elită, menirea lui e să acceadă sus de unde vocea-i să poată fi auzită. Aşa gândea şi generaţia lui Mircea Eliade, ,,generaţia ’27’’ rebelă şi ,,huliganică”, cea care a îmbrăţişat extrema dreaptă din prea mult entuziasm al tinereţii. Profesori universitari, scriitori, miniştri, jurnalişti, intelectualii români ai anilor ’20-’30 erau prin excelenţă oameni de spirit, formaţi într-o serioasă cultură umanistă. Foarte mulţi vor cădea în fascinaţia dreptei chiar dacă ea nu era la început decât un fel de ultraromânism. În curând, ei vor fi vânaţi de regalişti şi apoi de comunişti. După falsificarea alegerilor din 1946, prefi­gurându-se deja răsăritul puterii comuniste dintre ruinele războiului, cei mau mulţi intelectuali de dreapta sau pur şi simplu raţionali vor lua ,,ultimul tren’’ spre Occident sau, mai grav, îşi vor renega ideile şi trecutul, descotorosire inutilă altminteri. În ce măsură numele sonore ale culturii din perioada interbelică se vor compromite afiliindu-se comunismului sau… fugind din ţară (vor ricana unii!), puteţi afla din această carte lucidă şi nepartizană. Volumul este dens de nume proprii celebre, cu greutate, ale căror cariere intelectuale, poli­tice sunt urmărite cu minuţie de către autor. Cât despre instituţia Aca­demiei Române vom fi părtaşi la câteva linşaje emblematice comise în vremuri tulburi.

În orice caz, o mare parte a elitei intelectuale româneşti a fost decimată în închisorile Siguranţei (uneori), dar mai ales ale Securităţii. Cinismul contemporan vine din aceea că tolerăm mai bine să ştim că un intelectual a fost suprimat în chinuri, decât să aflăm că şi-a ,,vândut’’ ideile pe arginţi politici. Aş spune că nu există şanse de mântuire pentru intelectuali, cu rezerva că lor le pretindem mereu perfecţiunea morală pe care n-o avem noi înşine. În fine, rea­litatea dură a schimbărilor radicale de regimuri politice este că primele capete care cad sunt consecvent acelea ale elitei intelectuale. Cea mai grea probă pentru marii intelectuali înseamnă să nu devină niciodată ,,soldaţii ideologiilor”, cum mulţi au fost tentaţi s-o facă, cel mai adesea pentru a evita închisoarea şi moartea. Un mare adevăr istoric pe care ni-l reaminteşte Lucian Boia este şi acela că orice dictatură politică are ca proiect primordial, dar secret, afilierea intelectualităţii, reciclarea ei, apoi manipularea maselor reprezentând doar un detaliu. (Text apărut în ,,Glasul Aradului''.)
  

Cum e să fii femeie? (eveniment interactiv)


scris de în

2 comentarii


Cum e să fii femeie?
Lia Faur, Alex Ştefănescu
Ed. Maşina de scris, 2012

Neofeminism, femeie-obiect, pos­te­re imense cu trupuri femeieşti în ipostaze provocatoare, nondiscriminare de gen, femei manageri, chirurgie estetică, unghii plasticate şamd. – toate sunt realităţi estrogenice ale lumii contemporane prin care rolurile celor două sexe se egalizează sau se confruntă.

În aceste condiţii, ce noutăţi ar putea oferi în era exhibiţionismului o cărticică onestă şi îndrăzneaţă, construită din convorbirile unei poete (arădene) cu un notoriu critic literar? Răs­punsul meu vine de la sine, ea este interesantă tocmai pentru că se reali­zează între doi oameni de cultură, ceea ce conferă proiectului textual subtilitate şi limbaj fin. Dintru început ne va atrage atenţia în această carte de convorbiri cavalerismul asumat al lui Alex Ştefănescu, un admirator necondiţio­nat al femeilor. Mai cunoaştem un poet contemporan care adoră consacrările feminităţii, Emil Brumaru, şi le incantează cu resurse lirice la purtător. În cazul lui Alex Ştefănescu însă vom sesiza ca marcă a originalităţii o fină cenzură, o curtoazie de bun-gust, o admirabilă autoironie masculină (şi ce mult ne plac rarii domni autoironici!) şi neapărat o curiozitate particulară, reformulată în numele unei majorităţi de gen. În locul multor bărbaţi care n-ar avea îndrăzneala, criticul binecunoscut adresează interogaţii reverenţioase, dar totuşi interogaţii. Din loc în loc, ne farmecă nedumeriri curtenitoare precum: ,,Deşi comunic bine cu aceste graţioase făpturi (cu unele, mai bine decât cu bărbaţii), nu înţeleg aproape deloc cum gândesc ele. Mereu m-am întrebat: cum e să fii femeie? Mai uşor înţelegeam cum e să fii copac.“

Dar cum este Lia Faur în această carte? Cum răspunde ea după ce cu un an înainte o altă poetă ne livra un epistolar imaginar cu numele FEM parcă epuizând tema femininului? Poeta arădeană îşi asumă cu atitudine nişte răspunsuri în faţa cărora nu oricine ar fi avut curajul adevărului şi îşi examinează amplasarea într-o lume aglomerată, frivolă şi grăbită. Sunt puţine aici referirile la femeia-scriitor, la femeia-intelectual şi numerose cele la corporalitatea intrinsecă. În fond, înaintea spiritului şi a intuiţiei proverbiale, corpul este orologiul perpetuu al oricărei femei. Mic manual de îmbunătăţire a relaţiilor, sfidând prin efectul de jurnal deschis literatura motivaţională stereotipă, „Cum e să fii femeie?” nu epuizează chestionarul posibil de adresat feminităţii ca stare de spirit, ca stare de viaţă. Veţi sesiza frontierele curiozităţii pe care Alex Ştefănescu nu le va traversa, la modul conştient, dintr-o infinită bună educaţie, dar pe care le puteţi forţa dumneavoastră, fie şi în exerciţii imaginare. Astfel, aţi putea primi răspunsuri nonşalante precum: „Femeia cucereşte şi când e învinsă şi când e învingătoare. Ea nu uită, ci acumulează toate gesturile de care are nevoie pentru a continua să fie femeie, hrănindu-se din seducţie şi maternitate.“(Text apărut în ,,Glasul Aradului''.)

În rest, a fost savuros aseară în cafeneaua ,,Les Deux Magots'', Arad, str. Eminescu, nr.39.



http://arq.ro/cum-o-fi-sa-fii-femeie