Bagheta Doinei Ruşti

Doina Ruşti este o doamnă foarte caldă şi convingătoare când dă interviuri. Acesta ar fi primul lucru pe care-l pot proba despre autoarea în discuţie. Mai pot spune, intuind, că este o mare iubitoare de cărţi, de plimbări şi de Bucureşti, aceste aserţiuni din urmă fiindu-mi provocate de lecturile din ale dumneaei Zogru şi, respectiv, Cămaşa în carouri. Cu toate acestea, scriitura sa  nu mă satisface deplin. În ambele lecturi de care am pomenit, iese la suprafaţă, precum un soare răsărind din marea textuală, tema centrală  a scriitoarei şi anume, un fantastic folcloric, metempsihotic. Pot jura ca d-na Ruşti este deopotrivă o mare iubitoare de Mateiu Caragiale, Mircea Eliade ori Vasile Voiculescu şi acestea toate n-ar incrimina-o în nici un fel. Însă, atenţie, abordarea temelor fantasticului cere o mânuire stilistică mai ingenioasă decât o operează domnia sa. La Doina Ruşti, străzile Bucureştiului sunt purtătoare de duhuri şi, la modul deus ex machina, personajele contemporane se transformă brusc, ca prin atingerea cu bagheta magică, în strămoşii lor. Astfel, Ema, un personaj din,,Cămaşa în carouri'' păşeşte pe uşa blocului şi brusc se trezeşte în urmă cu două secole trăind o poveste de dragoste cu un mărgelar dintr-un  alt timp, fanariot. Registrul stilistic se schimbă uşor, facil, apoi, după câteva pagini, cu două fraze de retur, revenim în timpul iniţial al personajului. Uşurinţa cu care personajele călătoresc în timp, în cadrul cărţilor acestei scriitoare, ori se impregnează în obiecte sau în lucruri,  devine un element care mă contrariază la D. R.. Aş adăuga că duhurile nu ţâşnesc din pământ sau dintre carourile unei cămăşi, ca  pe  scena unui teatru de marionete, nici măcar în literatură. Un alt personaj din ,,Cămaşa...'', Marian, moare brusc şi se reîncarnează instantaneu într-un papagal. Această urgenţă, acest hocus-pocus al glisării dintre verosimil spre fantastic schematizează personajele Doinei Ruşti, le reduce la a fi doar nişte păpuşi. Excesul de exerciţiu scenaristic este ceea ce face din scriitura pe alocuri plină de prospeţime a autoarei un puzzle de situaţii,,prezent-trecut'' care nu leagă suficient întregul.  Firul epic se înnoadă din loc în loc precum o aţă îndărătnică, iar cititorul la rândul său se împotmoleşte, nu mai poate urmări traseul personajului.  Un alt  aspect, exterior literaturii de data asta, este mediatizarea autoarei înseşi. Dânsa beneficiază de nişte cronici prea indulgente, dacă nu chiar fantasmagorice uneori. O zeloasă ziaristă de la  revista ,,Unica'' apreciează cărţile Doinei Ruşti ca fiind ,,puternice şi clare''. Pentru mine n-a fost aşa, mesajul cărţilor sale este aburit de pasaje ca acestea  ce urmează, extrase din ,,Cămaşa în carouri'':

,,începu să scotocească prin geanta bombonoasă, care lui Tiberiu i se părea făcută din două sute de halviţe poroase şi răsucite''( p.13)

,,Era ca un doctor de bun. Ce repara el nu avea moarte.''(p.14)

,,Dinspre cămaşa în carouri s-a revărsat un venin cald şi provocator. Era ceva viu, ostil şi care cerea cu insistenţă un răspuns''(p.47)

,,Tot clocotul fieros coborâse în bucătărie, cuibărindu-se pisiceşte în carourile cămăşii lui I.''( p.59)

,,iar între ele înainta abil maşina neagră, ca pisica neagră, ca iedul negru. O maşină ca un elefant intra pe nesimţite în crucea drumului.''(p.63)
Aş spune că repetiţia şi aleatoriul au şi ele limitele lor. Şi că, în ce mă priveşte, nu am înţeles, nici din,,Zogru'' nici din ,,Cămaşa în carouri'' care este sensul etno-metempsihozelor la care sunt supuse personajele. N-am simţit, în fapt, acea puternică şi aşteptată restituire a sensurilor  magice din străvechiul folclor balcanic la care cred că a intenţionat să acceadă Doina Ruşti.  Unde sunt oare documentările scriitorilor români de altădată, care înainte de a se aşeza la masa de scris petreceau luni în biblioteci pentru a colecţiona informaţii ce urmau a fi procesate artistic?