Archive for mai 2013

Jacob se hotărăşte să iubească


scris de în

2 comentarii

http://glsa.ro/arad/cultural/104004-literatura-hoinara-rubrica-de-recomandari-de-lectura-cu-anca-giura-8.html

Impresii puternice la vizionarea spectacolului ,,Flori de mină'' de Aba Sebestyén


scris de în

2 comentarii

Frumoasele păduri carpatine oferă crengi robuste de care te poţi spânzura? Spectacol în şapte personaje, dintre care unul invizibil (tatăl muribund şi bolnav, aflat în camera învecinată), montarea teatrală ,,Flori de mină’’ este una de excepţie. Construită după un excelent scenariu bazat pe replici de un umor negru memorabil, tratând o temă rurală veritabilă, piesa ,,Flori de mină’’ înfăţişează nişte realităţi naţionale şi sociale extrem de crude.

Jocul implicat al actorilor, în buna manieră a şcolii clasice de teatru, face cinste caracterelor personajelor: Ivan, burlacul tomnatic, aşteptând cam hienic moştenirea paternă; Ilonka, sora vitregă, cauză a unui întreg complex psihanalitic; Doctorul, străinul care a venit de tânăr în comunitatea secuiască prezentată aici şi care îşi constată iremediabila ratare. În loc el să-şi lase amprenta asupra satului, satul îşi lasă amprenta asupra lui, transformându-l într-un irecuperabil alcoolic. Prins într-o căsătorie banală, el nu va realiza că Ilonka putea să-l salveze, smulgându-l din mocirla existenţială. Al patrulea personaj memorabil este reprezentat de Irma, nevastă din vecini, cea care se îndrăgosteşte de Ivan care altminteri nu o apreciază. Iar episodic, în scenă intră Illes, un fel de bufon cinic al dramei, ins incert şi ipocrit, singurul din sat care nu bea şi care mai poate…râde.

Un laitmotiv al piesei devine referinţa la cântecul folcloric local ,,Hai cu mine pe Harghita’’. Când cele două femei trădate în aşteptările lor faţă de bărbaţi părăsesc vatra satului, vând averile moştenite şi se stabilesc  la oraş, devine clar pentru spectatori  că versul vechi nu mai are valabilitate. Ar trebuie reformulat într-un posibil ,,Hai cu mine să plecăm din Harghita’’. Marele merit al textului pe care se bazează spectacolul este unul tematic: autodizolvarea în alcool şi disperare nu este doar o realitate a satelor secuieşti, ci a sute de alte sate din România, de identificat în toate cele patru puncte cardinale ale patriei. Ca un deus ex machina, în  mica comunitate soseşte regulat Televiziunea de la Budapesta. De data asta nu pare interesată de tradiţiile secuieşti locale, ci de un documentar pe tema celei mai ridicate rate a sinuciderilor din ţară. De fapt, singurul lucru care mai adună sătenii împreună este ceremonia înmormântărilor, prilejuite de sinucigaşi mai cu seamă. Aici şi alcoolul, pălinca -opiul bărbaţilor din zonele miniere- curge din belşug. A cui e vina că oamenii se autosuprimă, că tradiţiile comunităţii se pervertesc, că iubirea de tată se transformă în ură familială? Că sufletul lui Ivan e comparabil cu o mină dezafectată în care se găsesc doar întunericul şi neantul? Când Irma îi spune că în minele bătrâne zac superbe flori minerale, neştiute, Ivan nu rezonează, el şi-a amputat optimismul de mult, s-a dezumanizat cu intenţie. Afectate de fantomele comunismului industrializat, ameninţate de lipsa perspectivei turistice care le-ar salva instantaneu, rupte de trecut prin schimbarea intereselor de viaţă dinspre rural spre urban într-un secol consumerist, micile sate secuieşti îşi trăiesc marile drame neştiute. Prin forţa emoţională a faptelor prezentate, acest spectacol minunat regizat de Aba Sebestyén ajunge să fie o paradigmă pentru realităţile rurale ale acestei ţări în care pădurile şi pălinca au creat noi realităţi folclorice, dificil de gestionat.

Teatrul Național Tîrgu Mureș, Compania „Tompa Miklos“/ Studio Yorick

Flori de mină de Csaba Székely

Regia: Aba Sebestyén
Decoruri și costume: Ildikó Lukácsy
Cu: Gábor Viola, Kelemen Barna Bányai, Dorottya Nagy, Botond Kovács, Zsuzsanna Gulács

Bloggerii ,,blestemați''


scris de în

2 comentarii

Pentru Charles Baudelaire, vinul reprezintă un simbol complex al plenitudinii, al experimentării unei stări superioare de a fi. În nu puţine sonete şi poeme baudelairiene, vinul este cel care face să strălucească astral ochii femeilor (,,J'allumerai les yeux de ta femme ravie’’). Mai mult chiar, contemplarea sau degustarea frumuseţii feminine sunt resimţite de corpul masculin îmbătătoare precum vinul. Iar mai departe de atât, ca un adevărat poet blestemat, Baudelaire insinuează în poemul ,,L'âme du vin’’ că omul izgonit din Eden, cu al său trup trecător, doar bând vin poate recăpăta preţ de nişte clipe gustul pierdut al eternităţii şi al grădinii paradisiace. Altfel spus, pentru Baudelaire, în raiul creştin gustul fericirii eterne pare similar cu gustul vinului, aşa cum ambrozia fusese în Olimp.


Există o lungă simpatie reciprocă între literatură şi vin, iată, şi pentru ilustrare putem coborî mult în istoria literară încă mai dinainte de Ars Amandi a lui Ovidiu. Uneori stimulând imaginaţia, alteori încununând gloria artelor, vinul a fost un bun camarad al cuvântului. Dacă puntea dintre cele două produse ale civilizaţiei şi evoluţiei umane s-ar rupe, cred că  s-ar pierde ceva esenţial. Ca şi literatura, vinul reprezintă o formă de ofrandă şi o cale de întâlnire. Ambele devin produse metamorfozate şi rafinate, depăşindu-şi condiţia ontică iniţială.



Iar dacă este aşa, cum am putea crede că a scrie despre vin le-ar reveni strict inginerilor viticultori, podgorenilor, oenologilor, somelierilor, gastronomilor, breslelor specializate? Nu am risca învârtirea în cercul unui argou prea profesional? De aceea, poate că insinuarea unor bloggeri cu niscaiva veleităţi literare n-ar avea ce să impieteze autorităţii celor care şi-au făcut din vinificaţie o profesie. Ea, opinia bloggerilor, este doar o alternativă de comentariu postmodern la mitul încă în evoluţie al viţei-de-vie. Ei nu își asumă limbaje specializate, dar pot oferi colecții de impresii, puse în cuvinte, desigur, cât mai bine alese. Deocamdată însă, bloggerii neconvenţionali de vin par a fi o tagmă uşor hulită, dispreţuită precum odinioară poeţii maudits (blestemaţi). Fapt care îi onorează până la proba contrarie.

1 Mai, petrecere câmpenească la Crama Știrbey


scris de în

14 comentarii


Drag din drag se face raiul. Sau despre cum vinificația a intrat în categoria artelor performative în care oamenii cu har devin mesageri ai unor tradiții și sentimente parcă uitate. Există alcooluri care te fac să-ţi pierzi reperele şi există vinuri care te ajută să-ţi regăseşti cărările spiritului, nobleţea culturală, împăcarea de sine. Despre acestea din urmă am de gând să vă povestesc.


Cine-a pus nume Drăgăşanilor parcă m-a întrebat pe mine, de vreme ce relaţia mea cu această regiune a Olteniei a fost una de îndrăgostire subită şi subtilă. Prin urmare, Drăgăşanii sunt meniţi a deveni ...dragi inimii călătorului. Fie el şi unul asemenea mie, obosit(ă) niţel de drumul lung de cam şapte ore.


După un popas de seară la simpatica Via Sandu şi după o noapte odihnitoare la hotelul KilometrulZero din Drăgăşani, înainte de prânz, când lumina de dimineaţă târzie înfloreşte aşa cum numai ea ştie în cea dintâi zi a lunii mai, ni s-a deschis privirii la capătul unui bucolic drumeag şerpuitor prin vie Domeniul Ştirbey. Douăzeci de hectare respirând o genealogie glorioasă, plaiuri blânde, licoroase şi binevoitoare, o podgorie familială legendară încă din secolul al XVIII-lea.


Am fost primiţi de gazda noastră, baroana Ileana Kripp, încă mai fermecătoare decât mi s-a povestit că este. Privirea ei directă şi misterioasă deopotrivă, moştenită de la prinţesa Maria Ştirbey, ne-a adunat pe toţi împreună când din frumosul cerdac al conacului baronul Jakob Kripp ne-a urat bun-venit şi petrecere frumoasă. Şi aşa s-a întâmplat, am petrecut până pe înserate într-o atmosferă de elegantă relaxare, rupţi de realităţile urbane, într-un locus amoenus pe care trebuie că l-au apreciat şi romanii, dar şi dacii de dinaintea lor, cei care au sădit aici telurica Crâmpoşie.


Şi tot cu gândul la viguroşii strămoşi romani, în mintea mea am înlocuit sintagma hedonistă Pax Romana cu o momentană Pax Drăgăşana, o senzaţie de secretă beatitudine că ai fost primit cu tot dragul şi cu toată disponibilitatea într-un loc al facerii şi al prefacerii vinului, iar toate aceste ovidiene metamorfoze s-au consumat în taman Miercurea din Săptămâna Mare. În ciuda aparenţei de hedonism, am avut senzaţia unei excelente comunicări cu semenii şi împlinirea acelui vis ecumenic de-a fi împreună.



A servi frugale şi autentice gustări româneşti reci cu farfuria aşezată pe baricuri devenite mese de simpatic bistrot, în răcoarea autentică a unui beci domnesc, cu un pahar de Sauvignon Blanc Ştirbey în mână, cu ochii pe interlocutorii joviali şi spirituali. A  aprecia cu desfătare câteva gustări preparate de însăşi baroana Ileana Kripp în spiritul celui mai mare respect faţă de tradiţia culinară a familiei sale multiseculare. A degusta vinuri rare din colecţia casei pe o terasă parcă toscană, în spectaculara prezentare  a oenologului Oliver Bauer, un maestru  de ceremonii atipic, de un umor inteligent şi spontan. A face conversaţie cu tonica Raluca Bauer, neobosită să anticipeze toate dorinţele oaspeţilor, iată nişte exerciţii pentru suflet de care ne-am dori să avem parte de câteva ori pe an măcar.


Mărturisesc că am fost cucerită irecuperabil de minunata salată de icre pregătită în vase de lut de Horezu, de brânzeturile fine şi de combinațiile colorate obținute din savuroase legume ale locului pe care baroana le alege ea însăşi de la bătrânele şi înţeleptele ţărănci ale Olteniei. Mi s-au părut exact experiențele culinare de care aveam nevoie, în bătaia vântului cald din podgorie și în compania minunatei Crâmpoșii frapate.


În preajma unor dragi comeseni şi prieteni, am urmărit albastrul blurat al Oltului, cel care ne păcălea de la distanţă cu calmul său amăgitor, am acompaniat cu privirea fluturii crem care sosesc proverbial în fiecare 1 Mai la Ştirbey şi nu am putut rata imortalizarea glicinei lila, precum şi a guşterului-vedetă de la  conac. Personal m-am dus cu gândul la pacificatorul şi artistul împărat Hadrian care şi-a nemurit în piatră, la Vila Adriana de la Tivoli, crocodilul.

În imaginarul meu infuzat de o moderată cultură literară, nu puteam să operez o sinestezie de alt tip decât cu gândul la strămoşi. Dată în memoria multiubitei prințese Maria, petrecerea anuală de la Crama Ştirbei este un tribut adus tradiţiei, iubirii familiale, renaşterii, perpetuării. Despre toate acestea ne-a vorbit cu patos Oliver Bauer, omul care cunoaşte cel mai bine ritmul acestei podgorii unice. German căsătorit cu o româncă, Oliver este spiritul viu şi dinamic al viei, cel care ne-a mărturisit că este recunoscător Olteniei că l-a adoptat ca oenolog. Pentru el, colinele străjuind Oltul semnifică ,,Lumea Nouă'' pe care a venit s-o asiste şi s-o îngrijească, niciodată să o stăpânească. Căci conform principiilor lui Oliver, omul trebuie să aducă un omagiu pământului, iar nu viceversa, şi să planteze vie bună şi curată pentru urmaşii săi...