Archive for iunie 2014

Pianista de Elfriede Jelinek, Polirom, 2012


scris de în , ,

comentează primul



Este un roman violent, scris fără cruțare şi fără ruşine. Adresat celor pe care viaţa i-a tratat taman astfel: fără milă şi fără ruşine. În 2004, primea Premiul Nobel pentru Literatură consacrând o autoare austriacă nonconformistă aptă să sfideze tabuurile. Cu o acţiune desfăşurată în eleganta şi muzicala Vienă, în ,,inima’’ psihanalizei cu alte cuvinte, consider că pentru psihoterapeuţi romanul devine un caz în sine, iar pentru autoarea care a trăit în prealabil o grea depresie presupun că el a reprezentat o salvare, o eliberare.



Pe de o parte, stilul anticalofil şi cinic se înscrie în linia unui individualism care evidenţiază disoluţia relaţiilor de familie. O profesoară de pian de la Conservatorul din Viena trăieşte în apartament cu o mamă posesivă şi se simte sufocată. Mama o vampirizează pe fiică de teamă să nu rămână ea însăşi vreodată singură. Erika ajunge profesoară de pian din cauza insistenţei mamei care i-a răpit copilăria supunând-o unor lungi ore de muzică. În mod scandalos, Erika ajunge nemărturisit aproape să-i deteste pe Bach, Beethoven, Liszt şamd. Rezistenţa ei la ambiţia maternă se probează atunci când în loc să ajungă o mare pianistă cu concerte în toate metropolele, se refugiază în pedagogie alegând aurita cale de mijloc.



Când în viaţa profesoarei de 35 de ani intervine un student pragmatic şi egoist, Walter Klemmer, Erika nu va face diferenţa. Hiperprotejată de mamă, ea nu este matură emoţional, se agaţă cu disperare de simulacrul de iubire oferit. Persecutată de teroarea tinereţii evanescente ea îşi va biciui trupul până la desfiinţare. Tragismul Erikăi este tragismul expirării corpului feminin şi fertil însuşi, atunci când el nu a avut parte de extenuările dragostei veritabile.



Tradus de nimeni alta decât de Nora Iuga, autoarea unei cărţi nonconformiste la rândul ei ,,Sexagenara şi tânărul’’, ,,Pianista’’ este un roman al deznădejdii în care se vor regăsi toţi cei încătuşaţi de injuste constrângeri familiale. Nu doar trauma unei copilării coercitive angajează personajul în manie şi nevroză, ci şi anhedonia, incapacitatea resimţirii plăcerii. ,,Pianista’’  vorbeşte de iubirea disperată, variantă extrem de periculoasă a erotismului şi despre toată viaţa netrăită  a individului. Pentru că, nu-i aşa, tot ceea ce nu a fost trăit, poate nu va mai fi trăit niciodată, astfel că vulnerabila Erika alege perversiunea, minciuna de sine, masochismul şi apoi suicidul. Trăind în aerul pur al muzici clasice, eroina idealizează subconştient actul erotic, vrea să-i smulgă mai multă emoţie şi semnificaţie. Gravă eroare, căci incapabil să se elibereze de influenţa parentală, personajul feminin plonjează în hăul urii de sine, într-un act tragic semnificând imposibila cunoaştere şi afirmare de sine.


Turism la mănăstire


scris de în , , ,

comentează primul


(Mănăstirile occidentale. Vechi centre spirituale, lăcașuri misterioase și ferecate profanilor, spații tainice ale politicii medievale șamd. devenite astăzi iconi turistici redutabili ori locaţii ale unor prestigioase concerte simfonice.)



Am o slăbiciune aproape ostentativă pentru fragilul şi impetuosul Baroc în calitatea sa de concept estetic. Însă nimic nu prevestea una dintre intersectările mele fortuite cu el. Întâlnirea mea cu abaţia Melk, acest locus amoenus al celor cu suficient spirit umanist, s-a consumat cu simplitatea plină de frumuseţe a evenimentelor esenţiale. Plecaserăm cu un grup de prieteni spre Austria, dar ajunseserăm prematur la Pöchlarn, locul de cazare, şi în drum spre maşina cu bagaje am zărit în hol harta locală cu neverosimilul Melk situat la numai 9 km. Miza excursiei noastre fusese deliberat surpriza, ne lăsaserăm deja în voia GPS-ului fără să consultăm hărţi şi fără preparative.

Aşa că am pornit, în familie, cu maşina personală spre Melk, rezervându-i acestui sit câteva ore până la cina din seara ce avea să vină şi în care urma să ne regrupăm cu prietenii noştri.



De pe şoseaua austriacă domoală, abaţia se zărea încă de la depărtare înălţată ,,deasupra celor lumeşti’’ şi deopotrivă deasupra aşezării urbane. Oraşul omonim, liniştit şi curat, ne prevestea o vizită culturală plină de promisiuni faste la celebra mănăstire. Aveam să ne bucurăm de calme curţi interioare, un fel de hortus conclusus girate de stoicism, unde pe două frontoane impunătoare ni se revela memento–ul mori al trecerii noastre (turistice) prin timp, avertizare pe care o asimilam însă cu un calm benedictin. În sălile cu exponate, urma să descoperim prevalent grupuri de americani şi de japonezi, dar, în mod surprinzător, puteam să ne bucurăm în pace de coridoarele şi de porticurile baroce ale mănăstirii, nestingheriţi.

În biserica impresionantă, vizitatorul poate să se roage ascultând live orga pe acorduri de repertoriu baroc, implicându-i şi pe Bach ori Haendel. O splendoare de arhitectură interioară aminteşte de gloria aurită e Imperiului și de amprenta arhitectului Jakob Prandtauer. Scările spiralate, cochilii de ,,melki’’ uriaşi glumeam noi, ne-au condus apoi la bibliotecă, memoria de hârtie a locului şi una dintre cele mai valoroase biblioteci de patrimoniu din lume. Poate că acolo m-am simţit şi mai pătrunsă de emoţia locului, în amintirea unui vis de adolescentă care citise corect Numele Trandafirului de Umberto Eco.




Revelaţie în revelaţie, oglindă în oglindă au devenit însă cele două grădini ale abaţiei. Prima aproape franceză prin peluze şi dispunere geometrică deţinea în centru un mic trianon devenit o elegantă cofetărie vintage cu mobilier Biedermeier, unde îţi puteai savura cremşnitul în compania unor rarisime specii de trandafiri pe la ferestre. Havuzul cu peşti multicolori, concertul spontan de păsări ne transporta într-un videoclip bucolic de necrezut. O grădină a deliciilor vizuale avertizând că Fratele Diavol stă la pândă în umbră pe undeva, şoptind tentaţii. Peluzele cu reproduceri stilizate din opera lui  Hieronymus  Bosch nu reușeau să ne neliniștească. A doua curte la care conduceau două cărări subtile reprezenta un loc încă şi mai izolat, mai umbros aducând cu o minunată grădină englezească  rebelă prin definiţie. Într-un foişor romantic amintind de Suferinţele Tânărului Werther, puteai asculta în condiţii tehnice impecabile Wagner sau Mozart, totul implicând un parc misterios cu arbori numărând un sfert de mileniu vârstă pe care venise să-l amenajeze obrăznicit un arhitect newyorkez.



Am părăsit în fine abaţia cu o senzaţie de intelectuală împăcare de sine după câteva ore calme şi profunde în emoţii. Am meditat frivolă –savurând încă o îngheţată malaga, recunosc- la felul în care natura se poate stiliza conform spiritualităţii profunde a locului. Mi-am amintit de pasiunea lui Umberto Eco pentru mănăstiri, biblioteci şi manuscrise secrete, de faptul că omul baroc căuta sensul în cărţi, în oglinzi şi în biblioteci. Mi-am notat în susbsidiar că Frumuseţea culturală este o monadă mai presus de timp şi de loc şi că, nesperat, tocmai îmi dădusem întâlnire cu Ea. Sau poate fusese totul doar o iluzie,  o falsă impresie prinsă ca un peştişor naiv în plasa de oglinzi a lumii trecătoare...


Festivalul internațional ,,Discuția secretă'', Arad


scris de în , , ,

comentează primul




Într-un peisaj tot mai convenţional şi tot mai puţin confidenţial, un nou festival de literatură, internaţional pe deasupra, a debutat la Arad. Cu un afiş care îşi propune să ne răstoarne din amorţirile de tot felul şi din sedentarismele nocive ale inteligenţei, proiectul şi-a ales ca nume o sintagmă excelentă. Dacă e  ,,discuţie’’, dar mai e şi secretă, atunci  e vorba de împărtăşire, însă şi de profunzimea care, ambele, trebuie lăsate cu bun-simţ în subsidiar şi nu clamate de pe la microfoane, pe principiul că despre lucrurile adevărate nu trebuie să facem multă vorbire. Ele, cele bune, trebuie pur şi simplu să se întâmple. Şi s-au şi întâmplat, depun mărturie. Mie una mi-a plăcut în mod deosebit sugestia secretizării actului artistic, câtă vreme am devenit o specie de voaieurişti pe care nimic nu-i mai poate satisface deplin. Iar acestea toate din cauză că nimic nu mai este secret, ci prea expus, prea ecranat, prea etichetat.


http://inarad.tv/cu-anca-giura-despre-festivalul-literar-discutia-secreta-pulsulzilei/


Pe perioada 5-8 iunie 2014, excelenţi poeţi şi prozatori şi-au citit fragmente de operă într-un cadru boem, prin cafenele, librării sau pe malul Mureşului. Au alungat pericolul anhedoniei (ameniţarea subversivă din noi, postmodernii), lăsându-se pradă emoţiilor unor lecturi expuse, publice. Dacă la început ne întrebam câţi îi vor asculta, la garden party-ul din duminica de încheiere am sesizat o melancolie fină la invitaţii care s-au simţit foarte bine primiţi şi receptaţi la Arad şi care trebuiau să plece totuşi, deoarece fie şi o discuţie secretă are în cele din urmă un final. O încheiere care va deveni anul viitor începutul celei de a doua ediţii pe care ne-o dorim aliniată într-un fericit lanţ al evenimentelor pe care Aradul le poate găzdui cu prisosinţă şi pe care le merită.