Archive for februarie 2011

Fotografia perfectă


scris de în

17 comentarii

La un deceniu după înlocuirea dagherotipului cu procedeul,,negativ-pozitiv'' al lui Fox Talbot, la mijlocul anilor 1840, un fotograf german inventa tehnica de retuş a negativelor. Cele două versiuni ale sale la acelaşi portret, una retuşată, cealaltă nu, stupefiază mulţimea venită la Expoziţia Universală de la Paris din 1855. Vestea (news-ul!sic!) că aparatul foto putea minţi, iată, a făcut să crească instantaneu numărul de candidaţi la a se lăsa fotografiaţi. Căci, într-adevăr, în abisul personal vrem să ne confruntăm cu imaginea noastră ideală. Nu suntem nicio clipă siguri că ea există, cum  nu era nici Marilyn Monroe, ori că putem accede la ea. De la mijlocul  secolului XIX şi până azi fotografia minte. Se întâmplă că ne păcăleşte frumos atunci când de la un shooting, din sute de poze, se aleg pentru un portofoliu doar câteva bucăţi. La polul opus, ne minte din nou în cazul pozelor caraghioase, făcute de către ageamii, în care ieşim strâmbaţi sau diformi, nicidecum noi înşine. Şi atunci ce este fotografia de artă, cea care se opune fotografiei kitsch? Este fotografia care spune esenţialul despre noi, nu ce vrem noi să arătăm lumii, nu ce vrea vreun fotograf ambiţios să genereze din expresivitatea noastră. Fotografia perfectă este cea care consacră adevărul despre noi înşine, acel adevăr pe care cel mult îl presimţim, dar nu-l accesăm decât în momente de revelaţie. Pânda marilor fotografi este aşadar filozofie, o căutare pe căi specifice a adevărului fiinţei, a esenţei lumii.  Alfred Stieglitz spunea mândru că a stat trei ore în vânt şi zăpadă ca să fac poza  Fifth Avenue din New Yorkul lui 1893. E vorba despre un instantaneu care afirmă adevărul şi e, deopotrivă, povestea reală a unui mare şi devorator oraş. O secundă de adevăr, şi numai una,... o revelaţie.

Fotografia-portret


scris de în

9 comentarii

The Portrait of a Lady(1996) este unul dintre filmele mele favorite. Nu doar pentru că Nicole Kidman şi  John Malkovich  fac roluri superbe, ci şi pentru scenografia desăvârşită şi deopotrivă din pricina restituirii atmosferei de patinată Romă Belle Epoque. Ruinele şi grădinile prezentate în film îmi sugerează o vârstă de aur a turismului, pe când Italia cu toate antichităţile ei nu era luată cu asalt de hoardele de călători armaţi cu aparate foto. Era o vreme când ruinele erau prilej de contemplaţie, visare şi de preumblare, iar nu ocazie de blitzuiri şi de globalizare iconică. Discret, sunt o opozantă a bulimiei de poze turistice standard, ,,feisbuchiste''.( Lectura-mi din Susan Sontag continuă, se-nţelege.) http://www.cinemagia.ro/trailer/the-portrait-of-a-lady-portretul-unei-doamne-1895/

Perversităţi banale


scris de în

6 comentarii

Susan Sontag Reborn  Citesc  ritualic Sur la Photographie de Susan Sontag cu  dicţionarul meu fetiş alături, pe canapeaua favorită, un Larousse de vârsta mea, aflat într-o stare i-re-pro-şa-bi-lă. Mă simt un peu perverse. Iau intenţionat înghiţituri mici din acest eseu-cult, mă opresc din loc în loc la câte un cuvânt francais, din acelea care-ţi umplu gura, gourmanderie pură, şi îi mai evaluez o dată sensul secundar. Nu mă grăbesc, nu vreau să se termine. Susan Sontag a publicat prima oară în 1977 acest eseu vizionar, acest un pic Contra Fotografiei. Ea foloseşte în mai multe locuri cuvântul ,,pervers'' legat de actul fotografic. Spune că fotografia are două scopuri implicite şi altele nu. Ori plăcerea( citeşte,,desir''=dorinţa), ori excitarea etică( citeşte ,,trezirea'' simţului moral). Aceasta din urmă este specifică fotografiilor de război, tragice, celor din campaniile de ajutorare etc. În rest, majoritatea fotografiilor( bune, proaste) au ca scop stârnirea dorinţei în privitor. Excedenţa de  vizual din lumea contemporană ne-a pervertit sau ne-a făcut perverşi. O fotografie ce-ţi place înseamnă intrinsec procurarea unei plăceri în absenţa obiectului, prin urmare este un act pervers. A doua trăsătură esenţială după perversitate devine banalizarea. Tot ce este văzut de mai multe ori, repetitiv,  toceşte emoţiile. Susan Sontag mărturiseşte că în iulie 1945, adolescentă fiind, descoperă într-o librărie din Santa Monica fotografii de la Bergen Belsen şi Dachau şi are o reacţie şoc. La câteva decenii distanţă, nimeni nu mai are aceeaşi tresărire intensă, pentru că iconicul, infernalul sau însăşi frumuseţea, ca şi concepte, s-au banalizat. Excesul de vizual, de iconografii mediatice, ne-a făcut tot mai perverşi şi tot mai rezistenţi, imuni  chiar, la emoţiile provocate de o fotografie prea frumoasă ori prea realistă, şocantă. Nici frumuseţea şi nici infernalul nu ne mai excită destul. ( În imagine, coperta altei cărţi.)

Ioan Timiş Palatinus


scris de în

10 comentarii

Maseurul orb Să tot fi avut eu vreo şaisprezece ani, când Tudor, colegul meu de bancă din liceu, cel mai rocker dintre rockeri, m-a prezentat lui Ioan Timiş Palatinus. Era un domn orb, extrem de cultivat, de o inteligenţă teribilă, de o oralitate fermecătoare, licenţiat în şi pasionat de filozofie. Mi-a strâns mâna, mi-a reţinut-o puţin, cât parcă să-mi presimtă energetic linia vieţii din palma deschisă şi apoi mi-a spus că am primit un mare dar ce nu trebuie risipit. (Care anume...., e secretul meu  de-acum). Am fost avertizată că ITP este o energie intelectuală vie şi în pofida acestui fapt tot am rămas siderată. Nu l-am mai întâlnit niciodată de atunci, dar nici nu l-am putut uita. Când, acum vreo doi ani, am  început să citesc romanul lui Cătălin Dorian Florescu intitulat Maseurul orb, am avut o reacţie de încântare. Quadruplă. Prima pentru că şi  eu am fost ,,binecuvântată'' de acel maseur devenit, iată, un extraordinar personaj. A doua fiind  aceea că romanul este excelent povestit, relatând despre un elveţian bogat de origine română care se întoarce în România ca-ntr-o vale a plângerii spre a recupera o iubire neterminată şi astfel ajunge sub influenţa socraticului ITP, cel care-i relevă sensul fericirii.
A treia pentru că Dorian Cătălin Florescu şi Robert Şerban au făcut un dar din dar din acest roman. Şi a patra deoarece Moneasa este un locus amoenus pentru mine şi o bucăţică de arcadie sentimentală, personală, dat fiind că am trăit experienţe superbe acolo ce vor rămâne din punctul de vedere al bloggingului sub pecetea tainei pe vecie. http://www.realitatea.net/video_780107_moneasa--statiunea-preferata-a-nobililor-austro-ungari_520096.html

Un strop de pornografie românească


scris de în

2 comentarii

...aş reboteza  ultimul  roman al lui Ioan Lăcustă, talentatul scriitor care ne-a părăsit în 2008 şi care şi-a scris valoroasa şi fericit nevanitoasa operă până foarte aproape de durerosu-i sfârşit. Fără a fi, sper, ireverenţioasă, mărturisesc că  sintagma-titlu, Replace all, de pe copertă nu m-a lăsat să bănuiesc la o primă impresie ce text îndrăzneţ anunţa. Când am citit romanul lui Peter Esterhazy  mi-am zis că, iată, maghiarii sunt mai slobozi la gură când pomenesc despre Securitatea lor. Asta până acum, recent, când m-am întâlnit cu romanul lui Ioan Lăcustă. Desfăşurat ca o frescă postmoderneă cu scene de viaţă ante şi postdecembriste, romanul Colcăiala este necruţător cu portretul Securistului român ca specie. Urmărindu-l pe maiorul de Securitate Goncea, devenit general după lovitura de stat din ’89 putem alcătui o exemplară fişă a postului. La urma urmei, securistul are nişte atribuţiuni precise. Să facă filaj, să lămurească, să corupă, să facă glume groase şi să aibă un discurs agramat, popular, bonom, să dea comenzi şoferului, să participe la chefuri, să şantajeze, să împartă saci cu oasele incerte ale unor deţinuţi politici restituindu-le plin de curtoazie unor urmaşi spre înhumare, să pregătească comploturi ca în 1989, să supravegheze instalarea democraţiei. Şi în tot acest timp să reguleze conform regulilor de Partid.
Replace all (Colcaiala)
 (Te) F.....t, deci exist.

 ...pare a fi cartezianismul celor ca Goncea. La urma urmei promiscuitatea, violul, poşta, transvazarea viruşilor genitali sunt şi la Esterhazy şi la Lăcustă metaforele Violului Istoric pe care l-au operat guvernările comuniste asupra ţărilor din Est. Dar ca la noi, la nimenea. Căci paradigmaticul Goncea este un individ avid de sex abject. Iniţial, pe când era mai verde, nicio femeie nu-i scăpa, indiferent de criteriile estetice sau igienice. Avansând în funcţie, începe să devină doar un pic mai selectiv, preferând nomenclaturiste care pot fi apoi oricând şantajate prin înregistrări şi fotografii. Iar cele care i s-ar  fi opus deveneau duşmance declarate. ,,Socialismul(...) îţi oferea şi posibilitatea nelimitată de a regula  legal, în afara nevestei,  ca un supliment de periculozitate la soldă, toate damele prinse la colţ. Care nu ceda era duşmanca duşmancelor şi suporta consecinţele, de la pumni şi şutiri în părţile ei alea mai dosite, până la plimbarea cu dubiţa în locuri de veghe şi meditaţie, cu pulane la discreţie şi scrâşnet de fiare la uşi.’’( p.7)    

Cât priveşte pitorescul microlumii prezentate, mediul şi atmosfera din roman reconstituie o altă Cuţaridă,  mult mai colcăitoare. Textul explodează frecvent în energii toxice  ce amintesc de  un  De ce trag clopotele, Mitică al lui Lucian  Pintilie sau de o Vremea Ţiganilor a lui Emir Kusturica. Dincolo de aceste similitudini reconfortante, Ioan Lăcustă a reuşit să  reconstituie nişte atitudini şi nişte mentalităţi autentice  prin personajele sale cu nume ilariante. Ne-a restituit, ireproşabil, un modus  vivendi care nu a fost niciodată dezvăluit de manualele de istorie, dar care este adevărată Istorie pe care Goncea şi ai săi s-au străduit enorm să o îngroape sub un morman de uitare. Căci, vorba lui Goncea, ,,poporul uită'' repede şi la asta poţi contribui  din plin când ai pe mână dosariada unor generaţii. ,,Că Istoria-i ce scriem noi'', pare să sugereze şăgalnic maiorul. Şi, în fond, toţi cei răi mizează întoteauna pe salvatoarele mecanisme ale uitării, pe ştergerea urmelor. Prin Colcăiala lui  Ioan Lăcustă însă, suntem martori că literatura este leac taman  împotriva Uitării şi în pofida măsluirilor istorice, ideologice, sociologice.

Să-ţi miroase gur-a fragi...


scris de în

2 comentarii

fragiSenzaţii sintetice. Într-o lume invadată de artificial, eu nu mă opresc din căutat esenţe sălbatice. Îi invidiez pe oenologi, pe parfumeuri, pe chef-ii cuisinieri care se duc dis-de-dimineaţă să-şi aleagă ingredientele în pieţele Sudului. Îmi plac lămâia, ceapa verde, piperul, ienibaharul, scorţişoara, cafeaua râşnită, leuşteanul, zmeura, hreanul, ciupercile de pădure, mărarul, piersica, busuiocul, cimbrul, cuişoarele, ardeiul cel mai iute, carnea afumată, vanilia, strugurii tămâioşi, pentru că toate îmi relevă arome lemnoase, străvechi. Din aceste pricini, ca şi pentru altele câteva, sunt  o mare iubitoarea a romanului Parfumul al lui Patrick Suskind. Ieri însă mi s-a întâmplat ceva deloc literar. Am mărunţit un mănunchi de mărar cumpărat din magazin. Deşi foarte proaspăt, era foarte verde, ceea ce devine de rău augur, mirosul degajat fiind de iarbă-iarbă(!). Cunoscătorii ştiu că mărarul adevărat este albăstrui şi că o singură crenguţă dacă rupi aroma rămâne în tegumente cu orele. Când privesc fructele, legumele şi verdeţurile din galantarele marilor lanţuri de magazine mă cuprinde o senzaţie de fad şi de dezamăgire. Mi-e lehamite când aud sloganul ,,Pentru o viaţă sănătoasă, consumaţi zilnic fructe şi legume''. Pentru cei ca mine care au papile ce reclamă condimente extrem de intense, am nimerit în  secolul acesta din greşeală. Mai rămâne speranţa grădinăritului, adesea incongruentă cu sedentariasmul românului majoritar.

Omoară-mă, dar nu-mi lua literatura!( sau a unsprezecea proză RRD)


scris de în

10 comentarii

( vezi clasamentul meu din O8 02. 2011, pentru detalii)
Compunere despre romanul Omoară-mă, de Ana Maria Sandu


Într-o noapte simplificat bucureşteană, Vali Poenaru, un băftos tânăr posesor de garsonieră în bloc interbelic moştenită de la o mătuşă se întoarce pe jos spre casă. Fusese la o bere cu doi prieteni cu care făcuse planuri zadarnice de evadat în Vamă. Brusc, dă în plină stradă peste o Ramona spălăcită, confuză şi extrem de speriată. Se gândeşte să o adăpostească la el şi să elucideze cauza şocului. Ajunşi în locuinţa lui, ea are ieşiri nervoase şi pomeneşte ceva de o crimă, el  nu se sinchiseşte să manifeste intenţii sexuale. Eşec, nimic sexual nu e dus până la capăt.  După  câteva zile, Poenaru-inocent nume, nu-i aşa?- primeşte o lungă scrisoare de  la Ramona  aflată în arestul poliţiei căreia s-a predat singură. Aici, fata  relatează că era pierdută în Bucureşti când doamna Manea, o bucureşteancă ce deţinea un apartament spaţios de modă veche pe strada Domenii, se oferă generoasă să o ia în gazdă. Nici nu trebuie să îi plătească chiria, doar  să contribuie cu cât poate la cheltuieli. Timp de trei ani, Ramona locuieşte cu această gazdă, o femeie spre şaptezeci de ani, înaltă şi cam atât.  Vârstnica este vizitată de Geo, un iubit din tinereţe, faţă de care Ramona manifestă o ciudată atracţie sexuală. Doamna Manea are mania poveştilor sale dintr-o tinereţe pariziană cu iz pronunţat de broşură turistică. Este interesantă inserţia spectrului Marthei Bibescu pe care tânăra pe atunci d-nă Manea nu o cunoaşte,  dar  cu al cărei fotograf şi vecin se combină  Aşa intră în scenă Ian Nori. Apoi la Paris (căci timpul trecut şi prezent se confundă rău de tot) are loc o crimă, iar la Bucureşti tensiunea depresiei  în care trăiesc claustratele generează accese de nebunie. Într-o noapte, madam Manea vrea să o sufoce în somn cu perna pe Ramona. Dimineaţa, Ramona îi dă compulsiv cu o scrumieră în cap până o ucide. Cartea are un  final dulceag, optimist, pe care îl puteţi încerca pe cont propriu.

Până la urmă de ce ucide Ramona m-am întrebat, dar nu m-am lămurit defel. Ea schiţează vag coordonatele unei sechestrări pe care D-na Manea a executat-o asupra  sa, dar este neverosimilă această situaţie fie şi din perspectiva literarităţii. O femeie tânără nu pare posibil a rămâne la cheremul unei bătrâne timp de trei ani. Apoi se insinuează ideea fascinaţiei pe care cea tânără şi singuratică o manifestă faţă de d-na Manea. Am putea înţelege că singurătatea naşte monştrii obsesiei şi ai maniei în suflete lipsite de profunzime ca ele Ramonei, în femeile singure şi neiubite, în speţă. Ramona despre care nu ni se spune ce pasiuni are, de unde vine, ce sau cum gândeşte, ce vise nutreşte, e un pesonaj schematic, neterminat.Ea doar pare să intre într-o poveste din care iese apoi fulgurant. Gestul crimei din cartea Anei Maria Sandu mă trimite  o clipă cu gândul la curiozitatea  morbidă de tip dostoievskian şi mai ales la tema actului gratuit a lui Andre Gide.  În lipsa unei cauzalităţi peremptorii, şi în prezenţa schematismului personajelor acolo unde psihologia trebuia să-şi dea obolul, dar nu o face, afirm că această crimă e provocată de un oarecare fenomen de umplere a paharului când Ramona ne apare  precum un personaj de la ştiri ce a văzut negru în faţa ochilor, o scrumieră şi craniul bătrânei care pur şi simplu o plictisiea. Nu e prea simplist? Probabil fiecare cititor  în parte este chemat să încerce  să deceleze cauzele unei gestualităţi  care face deliciul mediaticului fapt mărunt. Dar noi suntem cam sătui de gratuităţile mediatice, iar când acest fapt divers invocat mai sus devine pretext literar, avem pretenţia ca autoarea cărţii să nu  aştepte de la noi exerciţii de ghicit, executate asupra personajelor  sale incerte, ceţoase. În caz contrar, ne creează  cel mult o impresie de ,,benzi desenate'', iar riscul asumat este cam mare.



Zabell şi Orlando


scris de în

13 comentarii

 În culegerea de povestiri Mama Sonya a lui Nichita  Danilov, apărută în  2008  la Editura Curtea Veche, am avut ocazia să experimentez  una dintre cele mai intens-onirice proze din ultimii ani.  Impresia cea mai percutantă mi-a lăsat-o secvenţa epică în care o frumoasă se îndrăgosteşte de un cal. Voi insista asupra ei  prin urmare, ca pentru a proba, dacă ar mai fi cumva nevoie, cu câtă inteligenţă sondează Nichita Danilov misterele inconştientului feminin. Abordând  strict mitologic povestirea omonimă din volum,  personajul Zabell îmi apare ca o altă încarnare izoldină, aşa cum îi sugerează numele, o întrupare cu statut de blondă preafrumoasă, răsfăţată, aristocratic-leneşă şi adorată de contrariatul ei soţ. Ea are totul, anume tinereţe, frumuseţe, bogăţie, acces la sexualitate, dar manifestă o misterioasă stare de insaţiabilitate, pe care Saul nu pridideşte să i-o potolească. Stând întinsă şi lenevind pe canapea,  cu părul revărsat pe pernă, răpitoarea Zabell visează la un soţ năvalnic, care bruschează uşa din ţâţâni, o apucă de păr şi ,,o zvântă în bătaie, măturând cu ea podeaua''( p. 74). Am folosit  intenţionat conotativul ,,răpitoare`` tocmai pentru că o femeie taxată ca ,,răpitor`` de frumoasă
trezeşte în bărbat accesele de raptus, cuvânt latinesc desemnând deopotrivă violenţa, pierderea controlului psihic, cât şi violul asupra femeii. Este bine cunoscut faptul că emanciparea feminină este un mit de dată recentă, pus  faţă în faţă cu obiceiul masculin înrădăcinat de milenii şi anume  acela de a răpi femeia cu tot ce presupune asta. Dirijată de forţa egoului, simbolizată de anticul centaur influenţată de cultura medievală populată de tandri cavaleri pe cai albi, Zabell aşteaptă. Nu ştie nici ea prea bine ce, dar aşteaptă. În orice caz, cavalerul ecvestru nu mai apare, vine doar calul alb, descălecat. Sătulă de prea multe bune maniere, instaurate de lunga istorie europeană, Zabell visează la o răpire cu tot ce presupune ea: patimă, teamă, evadare, erotism. Saul, domnul Saul, nu era capabil de aşa ceva, căci pe el îl atrofiază iubirea, iar nu dorinţa. Personajul se mulează pe un mit mult mai recent, acela al bărbatului deposedat de virilitatea năvalnică  şi raptorică, el nu mai forţează porţile iubirii, ci bate uşor în ele, cu un trandafir în gură. Saul i-a dăruit soţiei tot ce şi-a putut  ea dori, un apartament luminos cu multe camere în care să locuiască singură şi de unde poate admira grădinile oraşului văzute de sus. I-a permis să trăiască astfel, să îşi facă datoria conjugală doar o dată pe lună şi mai ales i l-a dăruit pe Orlando, armăsarul alb şi îndrăgostit.
Frumoasa insaţiabilă, bărbatul  ratat în iubire şi  armăsarul îndrăgostit alcătuiesc un  livresc menage a trois, care sfârşeşte tragic. Orlando dispare, iar Zabell se sinucide înroşind apa din cada sa luxoasă. Ratarea lui Saul sporeşte deplin astfel, iar mitul imposibilei împliniri erotice recidivează. Drama  neîmplinirii feminine este aceea că progresul civilizator le cere lor, femeilor, să convieţuiască cu menestreli ca Saul, în timp ce instinctele  le împing să îşi hrănească imaginaţia cu centauri. Centaurul, bărbat de la brâu în sus, armăsar de la brâu în jos, semnifică această dualitate  a fantasmelor feminine. El rămâne un personaj fantastic, ca şi sirena, simbolizând dublul condiţiei umane.  Până la urmă, calul a fost atâtea milenii o prelungire a bărbatului, un apropiat al casei, un ,,familiar'' prin urmare. Apoi, calul este un animal frumos, inteligent, loial, impunător, bine cunoscut pentru înflăcărarea cu care se manifestă în rut. El poate provoca teamă exact cum a fost istoric obişnuită  femeia să resimtă faţă de bărbat. Calul ca  fantasmă erotică le întruchipează pe toate la un loc, iar femeia visează inconştient la un  bărbat cu însuşiri cabaline printre care la loc de cinste: pasiunea, loialitatea, forţa, capacitatea de a-i inspira  teamă. O lungă tradiţie europeană a făcut ca literatura erotică a acestui continent să fie contaminată de morbul morţii. Imposibila penetrare îi impinge pe iubiţi în moarte.  În consecinţă, cuplul livresc ,,Zabell şi Orlando'' au parte doar de mângâieri şi chiar imposibila postură coitală îl face pe Orlando să dispară bulgakovian. În urma lui, ea se sinucide. Nu iubirea imanentă îi face să  sucombe, ci mai ales insuficienta contopire cu celălalt, insuportabilul dorinţei nesatisfăcute. Frumuseţea poveştii lui Nichita Danilov este alegorizarea ideii de iubire fatală, poezia imaginilor cu un cal alb învăluind în dorinţă şi devotament o izabelă blondă, rămân  un model de artă nu atât onirică, pe cât  estetizantă. Zabell -a daniloviană este femeia recentă, influenţată de prea multă civilizaţie, de prea multe imagini livreşti, simbolice sau mediatice, este puţin ,,doamna cu licornă'' şi puţin încă o emmăbovary, dar care nu îşi poate înfrânge atracţia inconştientă spre forţele fecunde ale pământului şi ale naturii.
Nichita Danilov Mama Sonya

Cartea, experienţă senzorială


scris de în

11 comentarii

Toate gândurile şi emoţiile mele se filtrează prin trup. După suficient de multe şi varii cărţi citite, nu mi-a rămas decât trupul. Pe pielea lui şi în viscerele sale rezonează emoţiile care mă ghidează pe căi estetice, chiar pe căile artei uneori. Dacă voi fi întrebată( şi am fost) de ce îţi place cartea asta, omul ăsta, mâncarea asta? ...răspunsul meu e infailibil: pentru că simt astfel. Raportarea la o carte  o fac prin trup. Lectura ei îmi dă o stare relaxantă, uşor-plăcut-febrilă, curioasă, extatică, visătoare, nostalgică? Atunci cartea e bună şi încep să mă desprind de senzaţiile prime pentru a o împărtăşi sau pentru a mi-o asuma. Văd o persoană nouă? Din prima clipă, trupul meu îmi spune despre (in)compatibilităţile cu ea. Pielea mea reacţionează instantaneu, nu am nevoie de psihologii facile.  Cu mâncarea, cu vinurile, cu oraşele, cu peisajele, cu muzica, cu pictura şamd. lucrurile sunt şi mai explicite, tot pielea mea îmi oferă ghidajul.  Poate părea restrictiv ce afirm, dar nu este. Abia după ce stabilim o relaţie tactilă cu fiinţele, cu lucrurile şi cu artele, abia apoi începe  teoretizarea, ficţionalizarea, fantasmarea, reculul.  O dată pentru totdeauna, citesc cărţile tegumentar, îmi selectez prietenii după energia lor imperceptibilă lor, perceptibilă mie. Trupul meu, până e trup, şi emoţile lui fiziologice nu mă înşeală niciodată. Odată, Mesmeea mi-a zis că sunt o ,,lună'' şi mi-a plăcut. Cred că m-a dibuit perfect, căci trăiesc şi mă ghidez numai pentru&după emoţii.

Caleidoscopul


scris de în

5 comentarii

...este un ochean ludic, la prima vedere. O jucărie de care uiţi adesea ieşind din copilărie şi care, pentru adulţi, devine un clişeu al culturii postmoderne, mai nou. Vă reamintesc, dacă ar mai fi necesar, că vorbim despre un tub cu pietricele colorate dispuse între nişte oglinzi interioare. La o infinitezimală atingere, dispunerea pietricelelor se modifică, rezultând în fiecare secundă o altă imagine. Nu-mi imaginez calvarul vreunuia care ar urmări să surprindă a doua oară aceeaşi simetrie colorată. Şi asta deoarece cred că trebuie să te laşi pradă iluziei optice fermecător hazardate a acestui joc solitar, să vrei să pierzi controlul, pur şi simplu. Privitul prin caleidoscop este cel mai solitar joc, fără îndoială. Dintotdeauna am găsit asemănări flagrante între imaginile din caleidoscop şi comportamentul uman. Pentru mine, la rigoare, oamenii sunt toţi construiţi din aceleaşi pietricele( instincte, sentimente, deprinderi, vise, idealuri, frustrări etc.) doar dispunerea acestora diferă. Numai din aranjarea şi din simetria culorilor derivă diversitatea noastră sau pasagerele incomunicări. Mereu alţii la suprafeţe şi constant aceiaşi în abisurile noastre, iată revelaţia şi  discernământul pe care mi le produc câteva minute de privit printr-un caleidoscop.

Lumea asta-i o sfârlează, apud Florin Lăzărescu


scris de în

9 comentarii

Ursoaica Lili şi Balena Goliat, Cârtiţa, Lumea interlopă a brusturelui, Amintirile mele din al doilea război mondial, Poveste de Crăciun, Paişpe ţigări, Lampa cu căciulă, Nea Mihai şi tovarăşul Dumnezeu, Titanicul, Maimuţa. Acestea sunt povestirile care alcătuiesc volumul de povestiri Lampa cu căciulă al lui Florin Lăzărescu. Fiind un scenarist  mult premiat pentru filmul omonim, i-am deschis cartea cu maximă reţinere. Mă aşteptam să descopăr schematisme epice, dialoguri dinamice lipsite  de complexităţi, numai bune  de pus în scene filmate, evitarea emoţiilor în schimbul proclamării acţiunii. Nimic din toate acestea însă. Şi totul în favoarea scriitorului Florin Lăzărescu, un autor care merge la sigur când trebuie să surprindă exact esenţialul întâmplărilor banale din viaţă. De fapt, esenţa tare a acestor instantanee epice este sugestia că în marele  ocean al banalităţii în care înotăm haotic, fiecare are mica sa epopee. Prototipul personajelor lui Florin Lăzărescu este insul în formare. Mai exact un ,,boţ de humă'' care face ochi aflat fiind pe falia subţire dintre copilărie şi adolescenţă. Acest preadolescent generic prezent în toate textele lui Florin Lăzărescu vrea să înţeleagă lumea. Pentru aceasta, nutreşte visul de a călători la Oraş. Căci insul de care pomenim  provine dintr-un mediu rural românesc precar unde este mereu abandonat să se descurce singur. Cei mari nu au niciodată timp să se ocupe de el, prinşi cu altele mai importante, de pildă cu subzistenţa.. Toate personajele centrale din povestirile lui Florin Lăzărescu sunt nişte mici Ulise moldoveni porniţi să vadă luminile şi bâlciurile Oraşului şi pentru aceasta parcurg un traseu  iniţiatic, pornind pe jos pe firul drumului desfundat de ploi, prin lanuri de păpuşoi şi prin harbuzării. La Oraş, unde nu bănuiau ce aveau să găsească lumea e pestriţă, păcălitoare şi nervoasă, iar senzaţia este că lumea este un bâlci sau o sfârlează enormă. Inocenţa acestui personaj în faţa lumii celor mari, nervoşi şi indolenţi  rezultă şi din următoarea secvenţă. Hotărât lucru, Florin Lăzărescu scrie poveşti adevărate, cu o naturaleţe şi cu o tehnică epică specifice marilor povestitori moldoveni.
,,      Acasă, am mâncat la repezeală şi am întrebat-o pe mama unde-i hîrleţul. 
-Vezi că l-a pus taică-tu prin grădină, că a scos cu el nişte hrean. 
       Adevărul este că ne binecuvântase Dumnezeu cu hrean cât cuprinde. În fiecare an tata îl scotea din grădină şi îl arunca la marginea cărării. Eu aşteptam să se usuce, ca să fie mai uşor, îl încărcam într-un cărucior cu rulmenţi şi îl aruncam la gîrlă. La răstimp de o lună, hreanul răsărea şi mai viguros, ca semănat cu mâna. 
       Asta e! Nu mi-e greu să mi-l închipui pe Sisif  cărând hrean.''(p.52, Polirom, 2009)


Vosganian, Danilov şi vocaţia literaturii-martor


scris de în

6 comentarii

Ţin minte că pe când eram, fără ca nimeni să mă fi întrebat dacă îmi place sau nu, pionieră, auzeam des în cadrul exprimării ,,de lemn'' a vremii sintagma ,,cu conştiinţa trează''. Pe atunci mi se făcea lehamite de ea şi mă durea în cosiţele împletite de ceea ce însemna  respectiva asociere de cuvinte de fapt, dar, recent, am descoperit că ea, sintagma, n-avea la urma urmei  nicio vină, şi că îmi poate folosi  prin  reciclare totuşi  la ceva. Mai precis, la aserţiunea că ,,Varujan Vosganian şi Nichita Danilov sunt doi scriitori cu  conştiinţe treze''. În Cartea Şoaptelor se prezintă la modul infuzat literar drama armenilor din 1915. Totul devine de o sută de ori mai percutant decât într-o carte de istorie,  cei care au citit-o înţeleg bine de tot despre ce vorbesc eu acuma. În Ambasadorul invizibil, Danilov restituie o scenă plauzibilă de canibalism din timpul foametei ruseşti din 1921. Mesajul subliminal al  acestor două angajamente literare este fără putinţă de tăgadă apelul la conştiinţă şi la memorie, adresat urmaşilor celor care-au vorbit,,în şoaptă''. Cei care n-au trăit  aceste tragedii au nevoie să le afle. Pentru simplul fapt de a nu  risca să ne şobolanizăm ca în experimentul   legat  în romanul danilovian  de experienţa de Gulag  a prinţului Amiredjibi.

,,Într-un butoi este închis un lot de şobolani. În fiecare zi, şobolanilor li se dă, din abundenţă, aceeaşi hrană. După o lună rozătoarele aproape nu se mai ating de ea. Grupul devine extrem de agresiv. Şobolanii se supraveghează unul pe altul. Stau la pândă şi apoi încep să se mănânce între ei. Individul cel mai slab este atacat de grup şi devorat. A doua zi este sacrificat altul. Şi tot aşa. Până la urmă, din tot grupul supravieţuieşte doar  un singur exemplar, care devine''...propriul canibal. ( p.130, Ambasadorul invizibil) Morala mea: aveţi grijă să nu daţi spiritului vostru aceeaşi hrană mediatică zi de zi.

Nichita Danilov, un ambasador literar al Estului


scris de în

19 comentarii


Coperta cărţii în discuţie( Ambasadorul invizibil) surprinde foarte bine tema centrală a ultimei proze a lui Nichita Danilov. Este vorba despre ocultarea adevărului. Am evitat expres cuvântul atât de traficat manipulare, deşi  mâinile de păpuşar din imaginea de care am pomenit deja exact aceasta sugestionează, şi am ales din seria sinonimică intenţionat termenul de ocultare pentru a  da forţă impresiilor mele de lectură. Şi pentru a epuiza întrucâtva potenţialităţile iconice ale copertei, adaug că metafora jocului de şah ale cărui  piese sunt manevrate la Danilov prin sfori, iară nu direct prin apucare, devine o paradigmă a intermedierii. Omul contemporan nu mai este, iată, capabil să execute  o mişcare comandată  instant de propria-i inteligenţă ori decizie. În  mutarea pe tabla de şah a existenţeii, el se lasă dirijat, intermediat, ia distanţă.
 
Ocultare şi intermediere. Pe aceste două idei puternice  şi-a construit Nichita Danilov acest cel mai recent roman al său, unul fluent şi meditativ asupra condiţiei omului contemporan  în calitatea lui de fiinţă cugetătoare. Titlul cărţii conţine termenul ,,ambasador’’, un cuvânt frumos la rostire, mustind de potenţialităţi precum o boabă de strugure. În  romanul său făcut  din şase tablouri, Evgheni Lein, poet alcoolic şi fost ambasador în zone baltice îşi povesteşte pe îndelete experienţele exotice şi iniţiatice din locurile pe unde a umblat. Îl ascultă vrăjit un ,,eu’’ confident, răbdător, avid de împărtăşirea unei poveşti rare.  Într-o perioadă culturală a minimalismului literar atotstăpânitor, iată, observă postfaţatorul prieten al cărţii Radu Aldulescu, Nichita Danilov alege să nu fie în rând cu lumea ,,micilor scriitori’’. El încalecă mereu caii mari ai literaturii de atmosferă şi pe aceia ai epicului cu migală construit.
 
Nichita Danilov se întoarce prin acest roman al său la originea literaturii în istorisire, la arborescenţa orientală a poveştilor în ramă care se nasc ca ramurile pomului cunoaşterii una dintr-alta. Danilov  mizează sigur de  talentul şi inteligenţa sa pe cartea câştigătoare a  dualităţii etern provocatoare a povestitorului misterios care-şi iniţiază ascultătorul în  tainele unei poveşti secrete. Noi toţi, în calitate de cititori, ne aşezăm în jurul Ambasadorului ca să auzim nesăţioşi  următoarea istorisire nemaizăzută, nemaiîntâlnită, nemaitrăită. Suntem încă ahtiaţi să aflăm mai multe după întâmplarea cu anghilele ce iubeau momeala din carne de om, după misterele de la ambasadă unde şoferul Alioşa este un mesager misterios, după ciudatele întâmplări cu secta scopiţilor care profanau cadavre.
 
În tot acest timp, Ambasadorul, el, Cel-Întors-de-pe-Tărâmurile-unde-noi-n-am-fost-încă, ne vrăjeşte prin ritualul povestirii. Ce altceva să ne mai ţină atenţi azi şi acum pe noi, dezvrăjiţii, pe noi cei lipsiţi de credinţă decât  un anume fel de artă, singura care  nu încetează să se mire?,, După cum vezi, conchise Lein după o clipă de tăcere, lipsa de credinţă naşte monştri. Şi excesul de credinţă la fel. Iar cale de mijloc nu există. Căci, vorba lui Dostoievski, lui Dumnezeu nu-i plac sufletele călduţe’’(p.120) 

Pe lângă darul povestirii cu care ţine în devoţiune orice ascultător, Ambasadorul lui Nichita Danilov mai are unul. Pe acela al libertăţii de gândire. El  mărturiseşte că în ambasadele pe unde a umblat, a trăit mereu experienţa BB, big brother. Continuu supravegheat, pus în lesă de un sistem în care informaţiile secrete nu pot fi lăsate la a fi accesabilizate, el  s-a vulnerabilizat extrem pierzându-şi încrederea în oameni. Se simţea urmărit permanent, se aliena. Îşi dă seama că de fapt în spatele oricărui amabasador există un alt ambasdor invizibil, un sistem  care pune la încercare fidelitatea de conştiinţă a individului.  De fapt, prin angrenarea în sisteme care nu ne mai permit să decidem singuri pe tabla personală de şah noi toţi devenim nişte  ambasadori. Adică nişte indivizi dornici de exotism, de putere şi de libertate, dar care eşuăm lamentabil în aceste idealuri.

Ambasadorul suferă enorm de la ocultarea adevărului în ambasadă, metaforă a spaţiului supravegheat. Şcolit pe băncile marii literaturi ruseşti, profund meditativ asupra istoriei simbolului şi al psihanalizelor,  Nichita Danilov presimte că Omul din Est este mai  sensibil la ,,intermedieri’’ ori  la ,,medieri’’, mai mult ca alţii în orice caz. Tradus,  romanul său este la fel de bine adresabil  foştilor germani ,,de Est’’, ungurilor, slavilor, balcanicilor ca şi românilor. El depăşeşte cultura românească definitiv  prin profunzimea  meditaţiei asupra condiţiei umane, prin simbolistica iscusită şi prin pitorescul unor descrieri de care ne era aşa de dor. Cum să nu-ţi vină să vizitezi Odessa, de pildă, după ce Lein o recomandă aşa:,,Fenicienii, evreii, grecii, (...) hunii, avarii, pecenegii, turcii, tătarii,(..)slavii. Pentru fiecare dintre aceste popoare ţinutul a fost considerat ca un nou pământ, ca un nou Eden. ( ...) Creştinismul s-a suprapus peste mahomedanism şi peste civilizaţii mai vechi, arhetipurile sale au intrat în contact cu alte arhetipuri...Bolşevicii au încercat să facă tabula rasa, aruncând în aer mănăstirile şi bisericile( ..)Romanovilor. Însă n-au putut să arunce în aer şi ideile şi panoplia de imagini sedimentate în mentalul colectiv.’’( p.114)

10 proze RR( româneşti recente) care m-au dezamăgit rău


scris de în

11 comentarii

(...în ultimii ani, iar lista este în construcţie)

Kasa Poporului( M. Micleuşanu)
Halterofilul din Vitan( Maria Manolescu)
Scândurica( Dan Miron)
Urbancolia( Dan Sociu)
Cămaşa în carouri( Doina Ruşti)
Scotch( Ioana Bradea)
O pasăre pe sârmă( Ioana Nicolae)
Fiecare cu Budapesta lui( Gabriela Gavril)
Numele mierlei( Radu P. Gheo)
Blocul 29, apartamentul 1 (Corina Sabău)

De voi fi întrebată ce nu mi-a plăcut la ele( şi, repet, lista va continua) am să răspund asortat eliptic( căci elipsa este tropul definitoriu al acestor volume):foarte multe. Dar mai întâi de toate, pot să spun ce am simţit citindu-le:
-prolixitate
-confuzie
-vacuum
-sentimentul că literatura mă trădează prin superficialitate extremă. În fine, eu ce vină am că le-am citit pe deja enumeratele RRR-uri? Am căutat numai un pic de emoţie, oare am cerut prea mult?

Tema lui,,l'air du temps'' la autoarea Gabriela Adameşteanu


scris de în

10 comentarii

Nu-mi place titlul Provizorat. Şi nici primele cincizeci de pagini din romanul pe care îl discut azi. Se întâmplă astfel pentru că sunt o fană împătimită a Dimineţii pierdute.  Am să spun din nou, precum Ion Negoiţescu, că Dimineaţa...Gabrielei Adameşteanu se situează definitiv între primele trei romane, cele mai bune, din  literatura românească sub comunism. Carevasăzică, pentru că Gabriela Adameştenu este o scriitoare atât de mare prin volumul său din 1984, eu am devenit o cititoare ingrată, extrem de exigentă, care pretind de la ea enorm. Citind începutul  lui Provizorat descopăr că fluenţa  ,,matinală'' a Gabrielei Adameşteanu este revolută. Letiţia şi Sorin, cuplul ilicit al cărţii, se încleştează erotic prin încăperi sordide, anii '70 made in Romania, cam ca în filmele lui Danieliuc. Nimic poetic, totul gri. Dar când în text se interpun fragmentele de,,interbelic'' atunci revin la sentimentele mele vechi şi constat că Gabriela Adameşteanu n-a pierdut nimic din teribila ei inteligenţă scriitoricească, nimic din capacitatea extraordinară de a reanima evenimente istorice. Nimic nu s-a zădărnicit din talentul Gabrielei Adameşteanu de a ne reda, de a ne reconstitui o atmosferă, un decupaj perfect din l'air-ul timpului pierdut, din vremea de aur a anilor '30 când pasiunile culturale, personale ori politice erau atât de vii. Când totul erau  în fapt viu şi colorat, ca apoi să îngheţe pe o perioadă de  aproape jumătate de secol. Atunci, constat că Gabriela Adameşteanu s-a aflat ea însăşi într-un provizorat autoimpus al scriiturii romaneşti. Iar nu al înţelegerii mentalităţii româneşti. Căci Gabriela Adameşteanu este scriitoarea care  dovedeşte  putinţa de a explica  fără  rest, cel mai eficient, mecanismele unei mentalităţi naţionale.Şi  felul cum ideologiile au transformat românul în alt homo homini lupo.

(Mostră: Nelly Olaru, personajul din roman, este în anii cincizeci -şaizeci o oportunistă minoră  a regimului comunist. Una din miloanele de oportunişti care trebuiau să supraveţuiască pentru a-şi întreţine rudele. Dar iată  însă cine era  Nelly în anii '40, o cu totul altă persoană, cu alte potenţialităţi o fiinţă fină, fără presentimente:,, Îi făcea zâmbind bezele cu mâna înmănuşată şi Virgil, rămas la geam, îi privea silueta care se tot micşora, pălărioara cu borul lăsat peste părul blond şi des, tuns carree, cu breton până la sprâncenele subţiate, gura bine conturată, cu un ruj grenat, picioarele cu glezne delicate în pantofii moi de chevreau, o tânără doamnă scoasă din cutie, cu care totdeauna se mândrea când ieşea în lume. Nu-i făcuse multe daruri şi în viitorul pe care nu şi-l ştia avea să-i facă şi mai puţine''.( p.162)

Atentă  până în cel mai mic amănunt  la condiţia femeii din România, în comunism, Gabriela Adameşteanu râmâne  o maestră a detaliului şi a potenţialităţilor unui caracter feminin transpus epic.

  Provizorat de Gabriela Adameşteanu

Interstiţiii


scris de în

8 comentarii

Despre călătorii şi tăceri, din nou, dar altfel. Din volumul Douăsprezce povestiri călătoare al lui Gabriel Garcia Marquez am selectat azi pentru voi, ca şi pentru mine de-altfel, un text  paradigmatic, exemplar, fermecător prin simplitatea faptelor descrise.
Douasprezece povestiri calatoare Într-un aeroport, un bărbat călătorind singur zăreşte o femeie foarte frumoasă, posesoare a unei atractivităţi inconştiente de sine. Subjugat de imaginea ei pe care o pierde fără voia sa repede din câmpul vederii, bărbatul se întristează. La îmbarcare, fără a fi îndrăznit să spere la asta vreo clipă, constată că hazardul a decis ca el şi ea să aibă scaune alăturate. Ca şi prima oară,  femeia nici nu-l observă parcă pe bărbatul răvăşit de prezenţa ei. Urmează o lungă noapte de călătorie, în care ea doarme alături, chiar îşi va rezema tâmpla, inconştient, de umărul lui. E insensibilă la tot, iar bărbatul o contemplă neobosit şi şi-o însuşeşte imaginar. La aterizare, ea va schiţa un gest grăbit, politicos şi nimic mai mult. Devastat de absenţa ei bruscată  de aterizarea pe aeroport, bărbatul va purta o viaţă în inima sa autoimputarea că nu i-a vorbit.

Fără intenţia de a strica prin hermeneutici excesive paradigma acestei pilde literare, constat că aşa ceva ni se poate întâmpla şi nouă. Anume să circulăm ca în somn printre ceilalţi, să contemplăm sfioşi de la distanţă, să amuţim de concentrare, să lăsăm interacţiunile privirii neîncheiate. În fine, să ştim cu precizie pe cine dorim, dar să nu ştim niciodată matematic exact câţi ne-au dorit. 

Şase săptămâni de închisoare...


scris de în

6 comentarii


pot fi fertile pentru mintea unui eseist. Aşa s-a întâmplat cu Xavier de Maistre(1763-1852) care a stat în carceră în urma unei neortodoxe provocări la duel şi care a socotit de îndată că răstimpul acela pasiv poate fi transformat în ceva favorabil sieşi. Umbrit de gloria fratelui său mai mare, Joseph, Xavier a lăsat posterităţii o carte de eseuri care pe mine m-a cucerit. Considerat în epocă un diletant al condeiului din cauză că scria rar, puţin şi nu în ultimul rând pentru că ducea o viaţă cam lumească, autorul textului,,Călătorie în jurul camerei mele''( 1794) este, în ochii mei, un vizionar ghiduş. Iată ce plină de prospeţime este ideea sa despre literatură ca şi călătorie interioară.

citiţi tot »

Silence...


scris de în

8 comentarii

Sau,,elogiul nonverbalui''. Un cititor mi-a sugerat ieri să nu dau importanţă vorbelor mai mult decât trebuie. Mi-a reamintit cât de frumoase sunt tăcerile. Trebuie să operez o distincţie dintru început: una este să taci în blogosferă  şi alta în ,,real life''.  Mă voi referi prin urmare la tăcerile din existenţa adevărată, civilă, dacă vreţi. Îmi plac oamenii care ştiu înlocui la momentul oportun o frază cu o tăcere expresivă, cu un gest adecvat, cu un zâmbet potrivit situaţiei. Imaginez această îndeletnicire relaţională ca pe o artă gestuală  în sine. Singura şi ultima redută a încrederii mele în oameni este nonverbalul. Mă pricep să ghicesc în ochii oamenilor, în palmele lor şi, de aceea, cunosc pe ce drum păşesc eu însămi. Ştiu când sunt îndrăgită cu adevărat, nu mă îndoiesc de complimentele oneste. Ştiu şi când înfurii sau mânii, ori rănesc, şi astfel îmi ofer răgazul de a mă putea revanşa.  Şi toate acestea le decriptez din felul în care oamenii tac. Lasă-mă să te privesc cum taci ca să-ţi spun cine eşti, ar fi o nouă variantă de proverb poate. Privind oamenii din preajma mea, nu confund prietenii cu nepăsătorii ori cu  făţarnicii. În tăcerea  ochilor lor stă tot secretul.  În ce mă priveşte, nu m-ar fi deranjat, cred, prea mult să mă fi născut mută. Îmi rămânea trupul ca să ,,vorbesc'',... privirea, zâmbetul şi scrisul, parfumul şi atingerea. 

Cei mai iubiţi sunt cei care seduc prin cuvinte...


scris de în

13 comentarii

afirmă Agnes Pierron. Ex abrupto, vă spun că în limba română nu avem un  dicţionar al expresiilor sexuale. Şi nici nu vom avea curând, fiindcă nu ar fi cu ce să fie umplut.  Lipsă de imaginaţie, modus vivendi? Câte sinonime expresive, idiomatice, găseşti în limba strămoşească pentru actul coital, de pildă? Este de domeniul evidenţei că extrem de puţine. Las' că francezii pot. Agnes Pierron a publicat  vara trecută, cu o ,,neruşinare'' graseiată, un dicţionar al termenilor sexuali în limba franceză. Şi a obţinut 2500 de intrări de dicţionar! Deux mille cinq cents, ca n'est pas mal, hein? Mai în glumă mai în serios, eu îl voi premia pe cel care îmi adună 200 de expresii de pe la noi, că ştiu că nu e defel uşor! Şi acum, daţi-mi voie să vă regalez( cu a, am scris, cee, nu se vede?) cu câteva selecţii lexicale: 
faire le 14 Juillet( ,,a sărbători 14 iulie cu artificii''=?)
éternuer le cyclope(,, să faci să strănute ciclopul''=?)
directrice de la grande poste( ,,directoarea poştei mari''=?)
prendre les chemins de Fatima( ,,a lua drumul Fatimei'', drum care se face în genunchi, penitent=?)
se laisser combler par les trois rois mages(,,să te laşi copleşită de cei trei regi magi''=?)
Într-o lume a kitsch-izării imaginii erotice, cuvintele,,poetice'' calambururile şi efervescenţele unor sintagme inedite restituie o savoare pierdută, mi se pare. În dicţionarul francez de care vorbesc câte o expresie face mai mult decât zece imagini hard lipsite de invenţie.
''Sans les mots, c'est ridicule, de la pornographie: un petit machin qui se fout dans un trou. Les mots empêchent la violence en général. Pas forcément les mots pendant l'acte lui-même, mais les mots dits pour séduire; ce n'est pas pour rien que l'on dîne lors des rendez-vous amoureux: ce sont des moments où l'on parle. Les hommes les plus séduisants sont d'ailleurs ceux qui savent séduire par le discours. L'absence de mots est souvent liée à une violence sexuelle. Dans les préparatifs, dans la relation, il y a des mots.(''Fără cuvinte, e ridicol, e pornografie: e ca şi cum ajungi cu maşina în şanţ. Cuvintele împiedică violenţa în general.  Nu neapărat cuvintele din timpul actului sexual în sine, ci acelea care îl precedă pe acesta, acelea folosite la o,,întâlnire''. Oamenii cei mai seducători sunt aceia care ştiu să fie seducători prin cuvinte. Absenţa cuvintelor insinuează o violenţă sexuală. În preparativele erotice, în relaţionare, trebuie să existe cuvinte...'', Agnes Pierron) Pentru mine, cartea de care vorbesc este deopotrivă un savuros tratat de lexicografie. Precum şi o reinstituire a principiului atât de franţuzesc de ,,savoir vivre'', o reconsiderare a calităţii emoţionale a comunicării contemporane. În trecut, când sexualitatea avea o mare doză de,,fruct oprit'' se pare că esenţele lingvistice erau mult mai intense şi iată de ce mi se pare că am pierdut ceva.


Bagheta Doinei Ruşti


scris de în

10 comentarii

Doina Ruşti este o doamnă foarte caldă şi convingătoare când dă interviuri. Acesta ar fi primul lucru pe care-l pot proba despre autoarea în discuţie. Mai pot spune, intuind, că este o mare iubitoare de cărţi, de plimbări şi de Bucureşti, aceste aserţiuni din urmă fiindu-mi provocate de lecturile din ale dumneaei Zogru şi, respectiv, Cămaşa în carouri. Cu toate acestea, scriitura sa  nu mă satisface deplin. În ambele lecturi de care am pomenit, iese la suprafaţă, precum un soare răsărind din marea textuală, tema centrală  a scriitoarei şi anume, un fantastic folcloric, metempsihotic. Pot jura ca d-na Ruşti este deopotrivă o mare iubitoare de Mateiu Caragiale, Mircea Eliade ori Vasile Voiculescu şi acestea toate n-ar incrimina-o în nici un fel. Însă, atenţie, abordarea temelor fantasticului cere o mânuire stilistică mai ingenioasă decât o operează domnia sa. La Doina Ruşti, străzile Bucureştiului sunt purtătoare de duhuri şi, la modul deus ex machina, personajele contemporane se transformă brusc, ca prin atingerea cu bagheta magică, în strămoşii lor. Astfel, Ema, un personaj din,,Cămaşa în carouri'' păşeşte pe uşa blocului şi brusc se trezeşte în urmă cu două secole trăind o poveste de dragoste cu un mărgelar dintr-un  alt timp, fanariot. Registrul stilistic se schimbă uşor, facil, apoi, după câteva pagini, cu două fraze de retur, revenim în timpul iniţial al personajului. Uşurinţa cu care personajele călătoresc în timp, în cadrul cărţilor acestei scriitoare, ori se impregnează în obiecte sau în lucruri,  devine un element care mă contrariază la D. R.. Aş adăuga că duhurile nu ţâşnesc din pământ sau dintre carourile unei cămăşi, ca  pe  scena unui teatru de marionete, nici măcar în literatură. Un alt personaj din ,,Cămaşa...'', Marian, moare brusc şi se reîncarnează instantaneu într-un papagal. Această urgenţă, acest hocus-pocus al glisării dintre verosimil spre fantastic schematizează personajele Doinei Ruşti, le reduce la a fi doar nişte păpuşi. Excesul de exerciţiu scenaristic este ceea ce face din scriitura pe alocuri plină de prospeţime a autoarei un puzzle de situaţii,,prezent-trecut'' care nu leagă suficient întregul.  Firul epic se înnoadă din loc în loc precum o aţă îndărătnică, iar cititorul la rândul său se împotmoleşte, nu mai poate urmări traseul personajului.  Un alt  aspect, exterior literaturii de data asta, este mediatizarea autoarei înseşi. Dânsa beneficiază de nişte cronici prea indulgente, dacă nu chiar fantasmagorice uneori. O zeloasă ziaristă de la  revista ,,Unica'' apreciează cărţile Doinei Ruşti ca fiind ,,puternice şi clare''. Pentru mine n-a fost aşa, mesajul cărţilor sale este aburit de pasaje ca acestea  ce urmează, extrase din ,,Cămaşa în carouri'':
,,începu să scotocească prin geanta bombonoasă, care lui Tiberiu i se părea făcută din două sute de halviţe poroase şi răsucite''( p.13)
,,Era ca un doctor de bun. Ce repara el nu avea moarte.''(p.14)
,,Dinspre cămaşa în carouri s-a revărsat un venin cald şi provocator. Era ceva viu, ostil şi care cerea cu insistenţă un răspuns''(p.47)
,,Tot clocotul fieros coborâse în bucătărie, cuibărindu-se pisiceşte în carourile cămăşii lui I.''( p.59)
,,iar între ele înainta abil maşina neagră, ca pisica neagră, ca iedul negru. O maşină ca un elefant intra pe nesimţite în crucea drumului.''(p.63)
Aş spune că repetiţia şi aleatoriul au şi ele limitele lor. Şi că, în ce mă priveşte, nu am înţeles, nici din,,Zogru'' nici din ,,Cămaşa în carouri'' care este sensul etno-metempsihozelor la care sunt supuse personajele. N-am simţit, în fapt, acea puternică şi aşteptată restituire a sensurilor  magice din străvechiul folclor balcanic la care cred că a intenţionat să acceadă Doina Ruşti.  Unde sunt oare documentările scriitorilor români de altădată, care înainte de a se aşeza la masa de scris petreceau luni în biblioteci pentru a colecţiona informaţii ce urmau a fi procesate artistic?