Archive for septembrie 2014

Instituția comentatorului anonim


scris de în , ,

3 comentarii



Într-o ţară cu un trecut pervers şi traumatic, precum al nostru românesc, trebuie să abordăm cu precauţie ,,instituţia comentatorului anonim negativ&agresiv’’. Cei care practicăm bloggingul ori jurnalismul cunoaştem mai temeinic decât alţii cât de neplăcut este să ajungi abordat de asemenea subspecii. Se întâmplă, printr-o comparaţie, ca şi cum ai deţine un local în care investeşti energie şi pasiune, pentru ca într-o zi să pătrundă acolo un necunoscut cu mască ţipând că nu-i plac culoarea pereţilor, cămaşa fetei de la bar, furculiţele şi să trântească cu o farfurie plină ochi în geam. Iar după o lună-două să reapară, nimeni neştiind când se va încheia ciclul. Alteori, va sosi cu nonşalanţa unui vechi prieten, deşi tu nu-l cunoşti şi nici nu ţi-l doreşti prin preajmă... Dar animalul este excitat de taman respingerea ta şi te va mângâia cu o atingere rece şi lipicioasă pe obraz, îţi va şopti ca un ,,frate'', ,,ca o soră'' pe numele mic (Anca, Ancuţa) şi-n faţa dezgustului şi a siderării tale (că un dezaxat, o dezaxată ţi se strecoară viperin în viaţa, fie ea şi virtuală) îţi va răspunde cu un scuipat.







Asta pentru că din specia comentatorului anonim sau intitulat cuviincios Ion Popescu, Maria etc. se recrutează implicit obsedaţii. Ei, în mintea lor bolnavă, consideră că au o …misiune. În alte epoci, strămoşii lor au otrăvit, au vârât cuţitul şi au fugit de la locul faptei, au dat pe mâna Inchiziţiei, a KGB-ului, i-au mânjit pe cei care focalizează simpatii populare, mai mici, mai mari. Lor nu le pasă că totuşi într-o zi vor sfârşi linşaţi, pentru că ei iubesc durerea, s-au născut din durere (nu e vina lor, admit!). Ei nu o vor ierta niciodată pe mămica sau pe tăticul care le-a făcut probabil ceva de nerostit.




Comentatorul anonim agresiv poartă negreşit mască, el nu se place când se priveşte în oglindă. Mai că n-ar fi chiar aşa de grav dacă numai una singură i s-ar lipi de faţă. Dar ele sunt multiple, multifuncţionale. Pentru că nu are o viaţă personală şi fiindcă trebuie cumva-cumva să se ţină departe de tubuleţul de pastile ori de lama tăioasă, îşi ocupă timpul cu elaborarea de scenarii textuale, scrie comentarii nesfârşite, vampirizează viaţa cuiva.



Nu veţi fi ţinta unui comentator anonim pervers dacă nu faceţi lucruri de impact. Trebuie să fiţi măcar un pic invidiat ca să vă transformaţi în ţinta lui, să prezentaţi carisma unui trend-setter de mai mică sau de mai mare anvergură.



Iar specia aceasta reptiliană va prolifera în campaniile electorale  ce stau să erupă. Unii o fac din compulsie, alţii şi din aceea, dar şi pentru că vor fi plătiţi de către un partid. Ei sunt ,,nepoţii’’ bunicilor delatori cultivaţi de Securitate. Sau sunt pur şi simplu născuţi să ilustreze mizeria condiţiei umane. Comentariile lor brutale, sangvinolente, turbate, maniace, paranoide şi bipolare le vor hrăni nimicnicia, ei fiind cei care în viaţa reală rămân excluşi şi doar în online capătă o pasageră senzaţie de putere. Uneori, acest tip de comentator poate fi femeie. Iar unele dintre femeile marcate vor invidia întotdeauna femeile marcante care au reuşit prin ele însele.

Reunificarea celor două Corei


scris de în , ,

12 comentarii


Nouă personaje în căutarea unui regizor efervescent… şi-au găsit o excelentă evoluţie pe scena Teatrului din Arad în deschiderea noii stagiuni. O expresie din argoul curent sună cam aşa ,,Parcă eşti venit de pe altă planetă!’’. În ciuda banalizării sale, zicala urbană evidenţiază un adevăr pe care l-am experimentat nu o dată pe noi înşine. Astfel, există situaţii de viaţă în care ,,celălalt’’(vezi Jacques Derrida) pare atât de străin nouă înşine încât  ne închipuim că ne despart continente, mări, spaţii comice.

Dacă este să mergem cu hermeneutica ceva mai departe, atunci putem adăuga şi că, în anumite posturi relaţionale, conflictele mocnite sau cele explicite ne separă necruţător de familie, de prieteni, întocmai graniţei infailibile dintre cele două Corei.

Poate vă amintiţi de povestea Micului Prinţ, cel care trăia singur pe planeta lui cât o bilă. Mi s-a părut că autorul francez al textului dramatic, Joël Pommerat, nu a fost prea departe de modelul lui Saint-Ex câtă vreme individul contemporan îşi creează propria bulă igienică de dezvoltare, de protejare, comunicând ecranat cu toţi ceilalţi. Iar în succesiunea feliilor de existență nu s-a îndepărtat nici de modelul lui Jean Luc Godard din Vivre sa vie. Evoluând fulgurant, personajele sfârşesc măcinate de relaţii imposibile şi  se zdrobesc de lipsa de empatie  a celuilalt.

Textul generos în mesaje inteligente, subtile, precum şi în replici precise, se construieşte foiletonic din mai multe episoade, cincisprezece la număr. Precum piesele de pe o tablă de şah, personajele îşi cunosc desăvârşit mişcarea proprie, mecanic, trăiesc în cercul lor egotic. Ţinutele chic, muzica agreabil subversivă precum şi decorul minimalist şi temeinic gândit m-au făcut să mă proiectez de câteva ori în sala spectacolelor de bun-gust de la Comedie Francaise. Uite cum îţi poţi lua zborul pe aripile imaginaţiei, influenţat de un spectacol bun!

Altminteri, există ceva neliniştitor în toată construcţia tematică: ideea că iubirea este periculoasă. Răneşte. Iubirea ,,este o boală’’ spune Doctorul (Ovidiu Crişan) la un moment dat, este reacţie neuro-chimică dată de către anumiţi hormoni pe termen scurt, nu ne permitem să credem în ea, este vulnerabilizantă. În fond, de ce depinde atât de mult viaţa noastră de iubire? De acceptare? Numai pentru că psihanaliza  ne-a adâncit în micul hău interior? Numai pentru că s-a dovedit de către biologi că un bebeluş supravieţuieşte mai degrabă lipsei de lapte decât lipsei de afecţiune maternă?

Între oglinzile paralele ale unei lumi necruţătoare, relaţiile tradiţionale se destramă: părinţii nu mai sunt părinţi, soţii nu mai sunt soţi, amanţii nu mai sunt amanţi, surorile nu mai sunt surori. Şi toţi se lamentează că ,,Nu mai există iubire între noi’’, dar niciunul nu poate defini cum arată himera intitulată ,,iubire pură’’. Individul se regăseşte singur, dezabuzat, în miezul unor evenimente încâlcite al căror sens i se refuză.

Veţi viziona un spectacol viu şi puternic, nonşalant şi exigent. Vă veţi da rendez-vous cu personaje convingătoare, interpretate de actori profunzi şi fermecători. Veţi obţine prin demers de introspecţie nişte răspunsuri personalizate, adaptate şi interesante, reclamate de emoţii care vă subminează. Şi nu în ultimul rând, veţi constata că teatrul arădean îşi consolidează o trupă viguroasă de care putem fi tot mai mândri. Şi chiar dacă Cesare Pavese afirma în Femei singureLumea n-au făcut-o îndrăgostiţii. În fiecare dimineaţă începe o altă zi..., vă invităm să mergeţi la teatru pentru a descoperi inedite soluţii emoţionale şi pentru a experimenta ceva demult uitat: a vă simţi normali, vitali, inspiraţi.

Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad
Reunificarea celor două Corei, de Joël Pommerat
Traducerea Vlad Russo
Regia: Radu-Alexandru Nica
Scenografia: Ioana Popescu
Muzică şi sound design: Vlaicu Golcea
Coregrafia: Florin Fieroiu
Concept video: Mihai Păcurar
Light design: Lucian Moga
Distribuţia: Dorina Darie-Peter, Alina Danciu, Cecilia Donat, Mariana Tofan-Arcereanu, Carmen Vlaga-Bogdan, Ovidiu Crişan, Andrei Elek, Zoltan Lovas, Ioan Peter.