Omoară-mă, dar nu-mi lua literatura!( sau a unsprezecea proză RRD)

( vezi clasamentul meu din O8 02. 2011, pentru detalii)
Compunere despre romanul Omoară-mă, de Ana Maria Sandu

Într-o noapte simplificat bucureşteană, Vali Poenaru, un băftos tânăr posesor de garsonieră în bloc interbelic moştenită de la o mătuşă se întoarce pe jos spre casă. Fusese la o bere cu doi prieteni cu care făcuse planuri zadarnice de evadat în Vamă. Brusc, dă în plină stradă peste o Ramona spălăcită, confuză şi extrem de speriată. Se gândeşte să o adăpostească la el şi să elucideze cauza şocului. Ajunşi în locuinţa lui, ea are ieşiri nervoase şi pomeneşte ceva de o crimă, el  nu se sinchiseşte să manifeste intenţii sexuale. Eşec, nimic sexual nu e dus până la capăt.  După  câteva zile, Poenaru-inocent nume, nu-i aşa?- primeşte o lungă scrisoare de  la Ramona  aflată în arestul poliţiei căreia s-a predat singură. Aici, fata  relatează că era pierdută în Bucureşti când doamna Manea, o bucureşteancă ce deţinea un apartament spaţios de modă veche pe strada Domenii, se oferă generoasă să o ia în gazdă. Nici nu trebuie să îi plătească chiria, doar  să contribuie cu cât poate la cheltuieli. Timp de trei ani, Ramona locuieşte cu această gazdă, o femeie spre şaptezeci de ani, înaltă şi cam atât.  Vârstnica este vizitată de Geo, un iubit din tinereţe, faţă de care Ramona manifestă o ciudată atracţie sexuală. Doamna Manea are mania poveştilor sale dintr-o tinereţe pariziană cu iz pronunţat de broşură turistică. Este interesantă inserţia spectrului Marthei Bibescu pe care tânăra pe atunci d-nă Manea nu o cunoaşte,  dar  cu al cărei fotograf şi vecin se combină  Aşa intră în scenă Ian Nori. Apoi la Paris (căci timpul trecut şi prezent se confundă rău de tot) are loc o crimă, iar la Bucureşti tensiunea depresiei  în care trăiesc claustratele generează accese de nebunie. Într-o noapte, madam Manea vrea să o sufoce în somn cu perna pe Ramona. Dimineaţa, Ramona îi dă compulsiv cu o scrumieră în cap până o ucide. Cartea are un  final dulceag, optimist, pe care îl puteţi încerca pe cont propriu.

Până la urmă de ce ucide Ramona m-am întrebat, dar nu m-am lămurit defel. Ea schiţează vag coordonatele unei sechestrări pe care D-na Manea a executat-o asupra  sa, dar este neverosimilă această situaţie fie şi din perspectiva literarităţii. O femeie tânără nu pare posibil a rămâne la cheremul unei bătrâne timp de trei ani. Apoi se insinuează ideea fascinaţiei pe care cea tânără şi singuratică o manifestă faţă de d-na Manea. Am putea înţelege că singurătatea naşte monştrii obsesiei şi ai maniei în suflete lipsite de profunzime ca ele Ramonei, în femeile singure şi neiubite, în speţă. Ramona despre care nu ni se spune ce pasiuni are, de unde vine, ce sau cum gândeşte, ce vise nutreşte, e un pesonaj schematic, neterminat.Ea doar pare să intre într-o poveste din care iese apoi fulgurant. Gestul crimei din cartea Anei Maria Sandu mă trimite  o clipă cu gândul la curiozitatea  morbidă de tip dostoievskian şi mai ales la tema actului gratuit a lui Andre Gide.  În lipsa unei cauzalităţi peremptorii, şi în prezenţa schematismului personajelor acolo unde psihologia trebuia să-şi dea obolul, dar nu o face, afirm că această crimă e provocată de un oarecare fenomen de umplere a paharului când Ramona ne apare  precum un personaj de la ştiri ce a văzut negru în faţa ochilor, o scrumieră şi craniul bătrânei care pur şi simplu o plictisiea. Nu e prea simplist? Probabil fiecare cititor  în parte este chemat să încerce  să deceleze cauzele unei gestualităţi  care face deliciul mediaticului fapt mărunt. Dar noi suntem cam sătui de gratuităţile mediatice, iar când acest fapt divers invocat mai sus devine pretext literar, avem pretenţia ca autoarea cărţii să nu  aştepte de la noi exerciţii de ghicit, executate asupra personajelor  sale incerte, ceţoase. În caz contrar, ne creează  cel mult o impresie de ,,benzi desenate'', iar riscul asumat este cam mare.