Archive for decembrie 2014

Ședință foto


scris de în , ,

un comentariu



(Fragment dintre-un roman probabil.)

Fotograful i-a netezit dantela ce i se întindea precum o hartă între omoplaţi şi i-a spus cu amabilitate ţine spatele drept. Ei i s-a părut atingerea lui blândă. El a setat aparatul pe luminozitate. Afară ningea cu fulgi albaştri. Fotograful i-a îndreptat o şuviţă ce se desprinsese din cocul ,,franţuzesc''. Ei i s-a părut atingerea lui plină de curtoazie. Întredeschide buzele i-a spus el şi iPhone-ul lui a vibrat. Nu pot vorbi acum, sună-mă în jumătate de oră. Afară zăpada se înteţea. A îngenuncheat stângaci în faţa ei aranjând un val de mătase. Priveşte în sus ca şi cum ai urmări o pasăre. Ea şi-a sprijinit mâna cu manichiura impecabilă și inutilă pe curbura şoldului înfăşurat în dantelă.

Au să fie gata  cam pe mâine seară a adăugat el visător, te sun eu şi a ieşit din cadru grăbit să se afunde în camera obscură spre a  evalua noua achiziţie din haremul cast şi fetişist al frumoaselor femei visate. Femei tăcute, languroase, misterioase, cu sânii grei de promisiuni, cu ochii umeziţi de dorinţe virtuale.

Rămasă singură, şi-a tras blugii slim pe sub rochia de dantelă, şi-a desfăcut cu mâinile reci fermoarul de la spate, sfârcurile i s-au strâns uşor de la frigul care se propaga, şi-a tras bluza de caşmir peste cap. Și-a șters cu un șervețel cosmetic rujul carmin rezistent la transfer. Unghia s-a agăţat în închizătoarea de la cizmele înalte. Afară ningea intolerabil de liniştit. A îndesat rochia în rucsac ca pe un prosop inutil şi a ieşit rostind apăsat la revedere.

Sfîrșit de sezon


scris de în ,

comentează primul



Talentatul scriitor portughez José Luís Peixoto afirma undeva că pe măsură ce scrie se apropie tot mai mult de realism. Am săvârşit această apropiere deoarece culegerea de povestiri a lui Marius Chivu mi-a amintit de tot ce a oferit bun realismul în proza scurtă românească, de la  Intâlnirea din pământuri a lui Marin Preda și până la textele lui Bogdan Suceavă ori Florin Lăzărescu, ca să dau numai câteva sugestii. Altminteri, mă număr printre cei care opinează că proza scurtă este o probă a scriiturii epice  mai dificilă decât romanul.

,,…o stranie senzaţie de familiar. Recunoştea totul şi totul i se părea străin, ca-ntr-un coşmar.’’(p.119), iată efectul de oglindire a realităţii la care mă refer. Sugestiva imagine de copertă, marca fotografului Cosmin Bumbuţ, alături de titlu proclamă ideea lui ,,ce-a fost verde s-a uscat’’. Ambele sugestionează asupra ieşirii din naivitatea unei prime tinereţi şi confruntarea cu realitatea unei vârste noi, dar nicidecum înnoitoare. Pielea ursului însufleţită de un actor ocazional ne proiectează într-un vis neliniştitor. Vremea poveştilor şi a  idealizărilor a expirat, am căpătat noi obiceiuri, nu mai vânăm himere, sezonul maturităţii cinice s-a instalat. Şi cine să se chestioneze mai cu spor asupra trecerii timpului decât artistul sau intelectualul?  Tocmai de aceea, definiţia intelectualului  de azi aflat la vârsta de 30 de ani mi s-a părut de o mare acurateţe: ,,Blocat între studentul care nu mai eram de mult şi adultul care nu mai deveneam odată, nu ajungeam să fiu iubit pentru motivele corecte sau măcar statornice, căutam dragostea în toate locurile strâmte şi dezafectate, îmi risipeam intimitatea pe extaz, mă ofeream tot mai uşor pentru a mă deschide tot mai greu, confundam predispoziţia mea la renunţare cu epuizarea.’’(p.114)


Aparent aleatorii, povestirile converg spre un trunchi comun: singurătatea funciară a individului în situaţii-limită. Un control la un medic reputat, dar, vai, atât de ocupat!; relaţia cu părinţii de la ţară, cu satul devitalizat şi semi-abandonat; cronica unei morţi banale în autobuz suspicionând că nu funcţiona climatizarea; o conversaţie corectă politic cu o adolescentă paralizată; dragostea cu o corporatistă obsedată de control, Vama Veche oferind o mârşavă întâlnire cu marea şamd. Mica tragedie cotidiană pe care o tăcem cu blazare, cu bun-simţ sau cu încăpăţânare, convinşi că, anyway, nimeni nu ne va înţelege. Îmbrăcând hainele impersonale ale individualismului, ne-am asumat comportamentul adecvat. Dincolo de ironia de bun-gust, mi-a plăcut fronda cu care Marius Chivu desfide nu de puţine ori egografia; în consecinţă, chiar şi când este vorba de un eu naratorial, cititorul percepe o distanţare (auto)ironică.


Cinismului postmilenarist i va se răspunde cu cinism, superficialităţii cu superficialitate, o lume supraaglomerată, plastifiată ne încătuşează igienic şi doar unii mai visează să evadeze într-o poiană cu zimbri, evidentă sugestie a unui rai pierdut… Or, în prozele lui Marius Chivu, doar copiii şi animalele mai deţin ultima doză de inocenţă. Meritul prozatorului Marius Chivu aici este curajul de a nu se minţi pe sine oferind ficţiuni bine gândite, bine scrise. Pierderea inocenţei se lasă cu frustrări mocnite, subversive. Iar gustul amărui (un gust din ce în ce mai chic&fancy) cu care rămâne cititorul parcurgând acest volum, ne face tot mai familiari cu ideea că aceasta nu este şi nu va fi cea mai bună dintre lumile postmoderne posibile. Un excelent observator al timpului şi spaţiului în care i-a fost dat să se exprime, Marius Chivu depăşeşte elementul scenaristic (majoritatea textelor lui fiind pe deplin pretabile unor ecranizări de scurtmetraj) şi ne pune faţă în faţă cu noi înşine, fără false pudori şi fără strategii de bună practică. Chiar dacă nu toate categoriile sociale se vor recunoaşte în personajele Sfîrşitului de sezon, chiar dacă tematica volumului problematizează privilegiat intelectualismele şi elitismele, majoritatea vor savura scriitura inteligentă şi precisă a acestui autor.




Somelierul Marinela Ardelean la Arad


scris de în , , , ,

comentează primul




În calitate de prietenă şi de membră a Clubului Degustătorilor de Vin Neautorizaţi din Arad, pe data de 17 decembrie 2014 am avut plăcerea să prezint în cadrul Librăriei Scienta lansarea cărţii 50 de vinuri românești întâlnesc 50 de preparate culinare italiene de Marinela Vasilica Ardelean. Pentru că profesia o poartă de-a lungul unei săptămâni prin mai multe oraşe şi chiar ţări nu am avut prilejul să o cunosc pe autoare de mai dinainte. Aşa că i-am urat ,,Bine-ai venit’’ cu numai un sfert de ceas înainte de evenimentul propriu-zis cu senzaţia de a fi cunoscut-o parcă de-o viaţă. Căldura, inteligența şi sinceritatea acestei femei care practică o profesie plină de curaj şi de complexitate m-a acaparat din primele minute. Iar conversaţia noastră publică pe tema cărţii  s-a desfăşurat cu o naturaleţe de care ne-am bucurat reciproc. 


Alături de autoare, s-a găsit ing. dr. Mirela Heizer, una dintre cei doisprezece inspectori naţionali pe produsele viniviticole româneşti. În semn de preţuire, am beneficiat de prezenţa actorului Zoltan Lovas, altminteri un iubitor de vinuri fine, cel care i-a dedicat Marinelei un poem. Dincolo de excelentele impresii pe care mi le-a făcut albumul de gastronomie şi vin la care a muncit plină de intenţii nobile Marinela Vasilica Ardelean - şi pe care le-am enunţat la lansarea propriu-zisă precum şi la conferinţa de presă ce a precedat-o-, am avut ocazia să reflectez la alegerea pe care o reprezintă statutul de degustător profesionist şi de somelier.



După ştiinţa mea, nu avem o istorie a someleriei în România chiar dacă am avut chelari vestiţi pe lângă voievozii noştri. Era previzibil să nu deţinem una pentru intervalul 1948-2000, dar mă gândeam că s-ar mai putea găsi ceva pentru prima jumătate de secol XX.

Profesie nouă şi complexă pe meleagurile noastre, someleria este practicată de oameni tineri, cel mai adesea educaţi profesional în ţări cu  mare tradiţie oenologico-gastronomică. În trecut, somelierul stătea în preajma cercurilor puterii, deservea potentaţii şi familiile regale. În prezent, el este un maestru al ospitalităţii, asortând cu fină creativitate vinurile bune cu mâncărurile rafinate în restaurantele stelate, cât mai stelate.

Cultivând un meştesug de nişă deocamdată, dar cine stie ce ne mai poate aduce globalizarea?, somelierul stăpâneşte cu graţie arta conversaţiei şi public speakingul, este poliglot şi ceremonios. În funcţie de temperamentul şi cultura asumate, are aplecare spre exprimări literare sau tehnice care deservesc interesele diverse ale publicului.

Aşa cum a arătat şi Marinela Ardelean, someleria nu este deloc străină de educarea gustului publicului pentru frumos şi pentru autenticitate. Considerată arta supremă a servirii la masă, act estetic rafinat de-a lungul unui mileniu cel puţin -dacă punem la socoteală faptul că în Evul Mediu timpuriu someleria nu era temeinic definită deși își are originea în Antichitate-, someleria este o aventură a gustului, asociată ideii de grande cuisine, amintind de marile ritualuri ale aristocraţiei de altădată, un  savoir faire ce ţinteşte spre un nec plus ultra al unui nou model de savoir vivre.



Băiatul prințului de Paul Bailey


scris de în ,

comentează primul




Împărtăşind ceva din decadenţa unor opere celebre precum Moarte la Veneţia de Thomas Mann sau Craii de Curtea Veche de Mateiu Caragiale, Băiatul prinţului este o carte pe o temă bine tolerată editorial: homosexualitatea. Şi chiar dacă m-am întâlnit accidental cu acest volum, am descoperit că disperarea şi febrilitatea pe care o emană au fost de natură să mă facă curioasă. Cum fericirea înţeleasă istoric şi antropologic ca armonizare între feminin şi masculin rămâne cea mai mare provocare a individului de la adolescenţă la etapa vlăguirii funcţiilor sexuale, cum ar putea fi atinsă fericirea în formula masculin+masculin m-am întrebat, o dată în plus? Și am descoperit că fericirea rămâne o experienţă fulgurantă, o cometă ce traversează intempestiv cerul singurătăţilor noastre, motiv pentru care cu cât devenim mai fragili, cu atât abordăm împlinirea de sine, hulpavi, ca pe o pradă. Ne lăsăm supuşi de cei care ne domină doar pentru iluzia de a ne simţi iubiţi.

,,Chiar şi în momentele întunecate când se spune că ne trăim noaptea sufletului, mă gândeam, eu aveam o viaţă fermecătoare. Împărţeam un apartament cu iubitul meu. Eram deja un critic stimat şi totuşi nu puteam scăpa de accesele de disperare care mă apucau uneori. Era moştenirea lăsată de mama?’’(p.143)

Cu un titlu cel puţin neinspirant, anticalofil şi repezit la nivelul formei, vădind trecutul de actor și de scenarist al autorului, romanul se adaptează stilistic trăirilor  brutale ale celor două personaje, Răzvan şi Dinu, doi români eşuaţi la Paris.
Autorul englez  alege personaje fictive româneşti  provocat se pare de un ,,pariu’’ cu Marius Chivu, cel care i-a mărturisit că în România comunistă homosexualitatea era considerată o ficţiune în sine.

Iubirea lui Dinu Grigorescu, un rentier tânăr şi bogat, se consumă într-un Paris de început de secol XX, decadent, aproape clişeic. Mi-am amintit de febrilitatea neagră a relaţiei dintre Rimbaud şi Verlaine ca şi de misterul crailor de la Curtea Veche. Altminteri, des invocatul Proust nu pare să fi fost temeinic asimilat de Paul Bailey, deoarece acesta din urmă alege formula artistică minimalistă, lipsită de podoabe semantice, epică şi abruptă prin excelenţă.

Inocenţa  coruptă de depravare, un  dublu şi nerezolvat complex al lui Oedip, precum şi întregul angrenaj de trăiri homosexuale sunt asezonate de motivul vinului şi al singurătăţilor ce se topesc una în cealaltă.

Scris cu intempestivitatea tăinuită a unui cardiac ce îşi cunoaşte limita existenţei, autorul părând să fi suportat în răstimpul scrierii romanului o internare la o clinică de cardiologie, acest exerciţiu epic capătă simplificarea unui scenariu, a unei schiţe de roman. O obsesivă iubire faţă de o mamă moartă şi senzaţia de abandonare pe care o au dinspre partea unor taţi prea dominanţi ori absenţi îi împinge pe aceşti ,,fii fără tată’’ să se abandoneze unul altuia spre satisfacerea unei irepresibile nevoi de apartenenţă, de iubire devotată. Instinctualitatea şi ruşinea, autoblamarea şi acceptarea îmbătrânirii nu aveau cum să lipsească din aluatul unui text uşor schematic, uşor egotic, uşor pervers, ușor strident.