Nichita Danilov, un ambasador literar al Estului

Coperta cărţii în discuţie( Ambasadorul invizibil) surprinde foarte bine tema centrală a ultimei proze a lui Nichita Danilov. Este vorba despre ocultarea adevărului. Am evitat expres cuvântul atât de traficat manipulare, deşi  mâinile de păpuşar din imaginea de care am pomenit deja exact aceasta sugestionează, şi am ales din seria sinonimică intenţionat termenul de ocultare pentru a  da forţă impresiilor mele de lectură. Şi pentru a epuiza întrucâtva potenţialităţile iconice ale copertei, adaug că metafora jocului de şah ale cărui  piese sunt manevrate la Danilov prin sfori, iară nu direct prin apucare, devine o paradigmă a intermedierii. Omul contemporan nu mai este, iată, capabil să execute  o mişcare comandată  instant de propria-i inteligenţă ori decizie. În  mutarea pe tabla de şah a existenţeii, el se lasă dirijat, intermediat, ia distanţă.

 

Ocultare şi intermediere. Pe aceste două idei puternice  şi-a construit Nichita Danilov acest cel mai recent roman al său, unul fluent şi meditativ asupra condiţiei omului contemporan  în calitatea lui de fiinţă cugetătoare. Titlul cărţii conţine termenul ,,ambasador’’, un cuvânt frumos la rostire, mustind de potenţialităţi precum o boabă de strugure. În  romanul său făcut  din şase tablouri, Evgheni Lein, poet alcoolic şi fost ambasador în zone baltice îşi povesteşte pe îndelete experienţele exotice şi iniţiatice din locurile pe unde a umblat. Îl ascultă vrăjit un ,,eu’’ confident, răbdător, avid de împărtăşirea unei poveşti rare.  Într-o perioadă culturală a minimalismului literar atotstăpânitor, iată, observă postfaţatorul prieten al cărţii Radu Aldulescu, Nichita Danilov alege să nu fie în rând cu lumea ,,micilor scriitori’’. El încalecă mereu caii mari ai literaturii de atmosferă şi pe aceia ai epicului cu migală construit.

 

Nichita Danilov se întoarce prin acest roman al său la originea literaturii în istorisire, la arborescenţa orientală a poveştilor în ramă care se nasc ca ramurile pomului cunoaşterii una dintr-alta. Danilov  mizează sigur de  talentul şi inteligenţa sa pe cartea câştigătoare a  dualităţii etern provocatoare a povestitorului misterios care-şi iniţiază ascultătorul în  tainele unei poveşti secrete. Noi toţi, în calitate de cititori, ne aşezăm în jurul Ambasadorului ca să auzim nesăţioşi  următoarea istorisire nemaizăzută, nemaiîntâlnită, nemaitrăită. Suntem încă ahtiaţi să aflăm mai multe după întâmplarea cu anghilele ce iubeau momeala din carne de om, după misterele de la ambasadă unde şoferul Alioşa este un mesager misterios, după ciudatele întâmplări cu secta scopiţilor care profanau cadavre.

 

În tot acest timp, Ambasadorul, el, Cel-Întors-de-pe-Tărâmurile-unde-noi-n-am-fost-încă, ne vrăjeşte prin ritualul povestirii. Ce altceva să ne mai ţină atenţi azi şi acum pe noi, dezvrăjiţii, pe noi cei lipsiţi de credinţă decât  un anume fel de artă, singura care  nu încetează să se mire?,, După cum vezi, conchise Lein după o clipă de tăcere, lipsa de credinţă naşte monştri. Şi excesul de credinţă la fel. Iar cale de mijloc nu există. Căci, vorba lui Dostoievski, lui Dumnezeu nu-i plac sufletele călduţe’’(p.120) 

Pe lângă darul povestirii cu care ţine în devoţiune orice ascultător, Ambasadorul lui Nichita Danilov mai are unul. Pe acela al libertăţii de gândire. El  mărturiseşte că în ambasadele pe unde a umblat, a trăit mereu experienţa BB, big brother. Continuu supravegheat, pus în lesă de un sistem în care informaţiile secrete nu pot fi lăsate la a fi accesabilizate, el  s-a vulnerabilizat extrem pierzându-şi încrederea în oameni. Se simţea urmărit permanent, se aliena. Îşi dă seama că de fapt în spatele oricărui amabasador există un alt ambasdor invizibil, un sistem  care pune la încercare fidelitatea de conştiinţă a individului.  De fapt, prin angrenarea în sisteme care nu ne mai permit să decidem singuri pe tabla personală de şah noi toţi devenim nişte  ambasadori. Adică nişte indivizi dornici de exotism, de putere şi de libertate, dar care eşuăm lamentabil în aceste idealuri.

Ambasadorul suferă enorm de la ocultarea adevărului în ambasadă, metaforă a spaţiului supravegheat. Şcolit pe băncile marii literaturi ruseşti, profund meditativ asupra istoriei simbolului şi al psihanalizelor,  Nichita Danilov presimte că Omul din Est este mai  sensibil la ,,intermedieri’’ ori  la ,,medieri’’, mai mult ca alţii în orice caz. Tradus,  romanul său este la fel de bine adresabil  foştilor germani ,,de Est’’, ungurilor, slavilor, balcanicilor ca şi românilor. El depăşeşte cultura românească definitiv  prin profunzimea  meditaţiei asupra condiţiei umane, prin simbolistica iscusită şi prin pitorescul unor descrieri de care ne era aşa de dor. Cum să nu-ţi vină să vizitezi Odessa, de pildă, după ce Lein o recomandă aşa:,,Fenicienii, evreii, grecii, (...) hunii, avarii, pecenegii, turcii, tătarii,(..)slavii. Pentru fiecare dintre aceste popoare ţinutul a fost considerat ca un nou pământ, ca un nou Eden. ( ...) Creştinismul s-a suprapus peste mahomedanism şi peste civilizaţii mai vechi, arhetipurile sale au intrat în contact cu alte arhetipuri...Bolşevicii au încercat să facă tabula rasa, aruncând în aer mănăstirile şi bisericile( ..)Romanovilor. Însă n-au putut să arunce în aer şi ideile şi panoplia de imagini sedimentate în mentalul colectiv.’’( p.114)