Fotografia perfectă

La un deceniu după înlocuirea dagherotipului cu procedeul,,negativ-pozitiv'' al lui Fox Talbot, la mijlocul anilor 1840, un fotograf german inventa tehnica de retuş a negativelor. Cele două versiuni ale sale la acelaşi portret, una retuşată, cealaltă nu, stupefiază mulţimea venită la Expoziţia Universală de la Paris din 1855. Vestea (news-ul!sic!) că aparatul foto putea minţi, iată, a făcut să crească instantaneu numărul de candidaţi la a se lăsa fotografiaţi. Căci, într-adevăr, în abisul personal vrem să ne confruntăm cu imaginea noastră ideală. Nu suntem nicio clipă siguri că ea există, cum  nu era nici Marilyn Monroe, ori că putem accede la ea. De la mijlocul  secolului XIX şi până azi fotografia minte. Se întâmplă că ne păcăleşte frumos atunci când de la un shooting, din sute de poze, se aleg pentru un portofoliu doar câteva bucăţi. La polul opus, ne minte din nou în cazul pozelor caraghioase, făcute de către ageamii, în care ieşim strâmbaţi sau diformi, nicidecum noi înşine. Şi atunci ce este fotografia de artă, cea care se opune fotografiei kitsch? Este fotografia care spune esenţialul despre noi, nu ce vrem noi să arătăm lumii, nu ce vrea vreun fotograf ambiţios să genereze din expresivitatea noastră. Fotografia perfectă este cea care consacră adevărul despre noi înşine, acel adevăr pe care cel mult îl presimţim, dar nu-l accesăm decât în momente de revelaţie. Pânda marilor fotografi este aşadar filozofie, o căutare pe căi specifice a adevărului fiinţei, a esenţei lumii.  Alfred Stieglitz spunea mândru că a stat trei ore în vânt şi zăpadă ca să fac poza  Fifth Avenue din New Yorkul lui 1893. E vorba despre un instantaneu care afirmă adevărul şi e, deopotrivă, povestea reală a unui mare şi devorator oraş. O secundă de adevăr, şi numai una,... o revelaţie.