Un strop de pornografie românească

...aş reboteza  ultimul  roman al lui Ioan Lăcustă, talentatul scriitor care ne-a părăsit în 2008 şi care şi-a scris valoroasa şi fericit nevanitoasa operă până foarte aproape de durerosu-i sfârşit. Fără a fi, sper, ireverenţioasă, mărturisesc că  sintagma-titlu, Replace all, de pe copertă nu m-a lăsat să bănuiesc la o primă impresie ce text îndrăzneţ anunţa. Când am citit romanul lui Peter Esterhazy  mi-am zis că, iată, maghiarii sunt mai slobozi la gură când pomenesc despre Securitatea lor. Asta până acum, recent, când m-am întâlnit cu romanul lui Ioan Lăcustă. Desfăşurat ca o frescă postmoderneă cu scene de viaţă ante şi postdecembriste, romanul Colcăiala este necruţător cu portretul Securistului român ca specie. Urmărindu-l pe maiorul de Securitate Goncea, devenit general după lovitura de stat din ’89 putem alcătui o exemplară fişă a postului. La urma urmei, securistul are nişte atribuţiuni precise. Să facă filaj, să lămurească, să corupă, să facă glume groase şi să aibă un discurs agramat, popular, bonom, să dea comenzi şoferului, să participe la chefuri, să şantajeze, să împartă saci cu oasele incerte ale unor deţinuţi politici restituindu-le plin de curtoazie unor urmaşi spre înhumare, să pregătească comploturi ca în 1989, să supravegheze instalarea democraţiei. Şi în tot acest timp să reguleze conform regulilor de Partid.

 (Te) F.....t, deci exist.

 ...pare a fi cartezianismul celor ca Goncea. La urma urmei promiscuitatea, violul, poşta, transvazarea viruşilor genitali sunt şi la Esterhazy şi la Lăcustă metaforele Violului Istoric pe care l-au operat guvernările comuniste asupra ţărilor din Est. Dar ca la noi, la nimenea. Căci paradigmaticul Goncea este un individ avid de sex abject. Iniţial, pe când era mai verde, nicio femeie nu-i scăpa, indiferent de criteriile estetice sau igienice. Avansând în funcţie, începe să devină doar un pic mai selectiv, preferând nomenclaturiste care pot fi apoi oricând şantajate prin înregistrări şi fotografii. Iar cele care i s-ar  fi opus deveneau duşmance declarate. ,,Socialismul(...) îţi oferea şi posibilitatea nelimitată de a regula  legal, în afara nevestei,  ca un supliment de periculozitate la soldă, toate damele prinse la colţ. Care nu ceda era duşmanca duşmancelor şi suporta consecinţele, de la pumni şi şutiri în părţile ei alea mai dosite, până la plimbarea cu dubiţa în locuri de veghe şi meditaţie, cu pulane la discreţie şi scrâşnet de fiare la uşi.’’( p.7)    

Cât priveşte pitorescul microlumii prezentate, mediul şi atmosfera din roman reconstituie o altă Cuţaridă,  mult mai colcăitoare. Textul explodează frecvent în energii toxice  ce amintesc de  un  De ce trag clopotele, Mitică al lui Lucian  Pintilie sau de o Vremea Ţiganilor a lui Emir Kusturica. Dincolo de aceste similitudini reconfortante, Ioan Lăcustă a reuşit să  reconstituie nişte atitudini şi nişte mentalităţi autentice  prin personajele sale cu nume ilariante. Ne-a restituit, ireproşabil, un modus  vivendi care nu a fost niciodată dezvăluit de manualele de istorie, dar care este adevărată Istorie pe care Goncea şi ai săi s-au străduit enorm să o îngroape sub un morman de uitare. Căci, vorba lui Goncea, ,,poporul uită'' repede şi la asta poţi contribui  din plin când ai pe mână dosariada unor generaţii. ,,Că Istoria-i ce scriem noi'', pare să sugereze şăgalnic maiorul. Şi, în fond, toţi cei răi mizează întoteauna pe salvatoarele mecanisme ale uitării, pe ştergerea urmelor. Prin Colcăiala lui  Ioan Lăcustă însă, suntem martori că literatura este leac taman  împotriva Uitării şi în pofida măsluirilor istorice, ideologice, sociologice.