Silence...


scris de în

8 comentarii

Sau,,elogiul nonverbalui''. Un cititor mi-a sugerat ieri să nu dau importanţă vorbelor mai mult decât trebuie. Mi-a reamintit cât de frumoase sunt tăcerile. Trebuie să operez o distincţie dintru început: una este să taci în blogosferă  şi alta în ,,real life''.  Mă voi referi prin urmare la tăcerile din existenţa adevărată, civilă, dacă vreţi. Îmi plac oamenii care ştiu înlocui la momentul oportun o frază cu o tăcere expresivă, cu un gest adecvat, cu un zâmbet potrivit situaţiei. Imaginez această îndeletnicire relaţională ca pe o artă gestuală  în sine. Singura şi ultima redută a încrederii mele în oameni este nonverbalul. Mă pricep să ghicesc în ochii oamenilor, în palmele lor şi, de aceea, cunosc pe ce drum păşesc eu însămi. Ştiu când sunt îndrăgită cu adevărat, nu mă îndoiesc de complimentele oneste. Ştiu şi când înfurii sau mânii, ori rănesc, şi astfel îmi ofer răgazul de a mă putea revanşa.  Şi toate acestea le decriptez din felul în care oamenii tac. Lasă-mă să te privesc cum taci ca să-ţi spun cine eşti, ar fi o nouă variantă de proverb poate. Privind oamenii din preajma mea, nu confund prietenii cu nepăsătorii ori cu  făţarnicii. În tăcerea  ochilor lor stă tot secretul.  În ce mă priveşte, nu m-ar fi deranjat, cred, prea mult să mă fi născut mută. Îmi rămânea trupul ca să ,,vorbesc'',... privirea, zâmbetul şi scrisul, parfumul şi atingerea. 

8 comentarii

Tu ce crezi?