Citesc ritualic Sur la Photographie de Susan Sontag cu dicţionarul meu fetiş alături, pe canapeaua favorită, un Larousse de vârsta mea, aflat într-o stare i-re-pro-şa-bi-lă. Mă simt un peu perverse. Iau intenţionat înghiţituri mici din acest eseu-cult, mă opresc din loc în loc la câte un cuvânt francais, din acelea care-ţi umplu gura, gourmanderie pură, şi îi mai evaluez o dată sensul secundar. Nu mă grăbesc, nu vreau să se termine. Susan Sontag a publicat prima oară în 1977 acest eseu vizionar, acest un pic Contra Fotografiei. Ea foloseşte în mai multe locuri cuvântul ,,pervers'' legat de actul fotografic. Spune că fotografia are două scopuri implicite şi altele nu. Ori plăcerea( citeşte,,desir''=dorinţa), ori excitarea etică( citeşte ,,trezirea'' simţului moral). Aceasta din urmă este specifică fotografiilor de război, tragice, celor din campaniile de ajutorare etc. În rest, majoritatea fotografiilor( bune, proaste) au ca scop stârnirea dorinţei în privitor. Excedenţa de vizual din lumea contemporană ne-a pervertit sau ne-a făcut perverşi. O fotografie ce-ţi place înseamnă intrinsec procurarea unei plăceri în absenţa obiectului, prin urmare este un act pervers. A doua trăsătură esenţială după perversitate devine banalizarea. Tot ce este văzut de mai multe ori, repetitiv, toceşte emoţiile. Susan Sontag mărturiseşte că în iulie 1945, adolescentă fiind, descoperă într-o librărie din Santa Monica fotografii de la Bergen Belsen şi Dachau şi are o reacţie şoc. La câteva decenii distanţă, nimeni nu mai are aceeaşi tresărire intensă, pentru că iconicul, infernalul sau însăşi frumuseţea, ca şi concepte, s-au banalizat. Excesul de vizual, de iconografii mediatice, ne-a făcut tot mai perverşi şi tot mai rezistenţi, imuni chiar, la emoţiile provocate de o fotografie prea frumoasă ori prea realistă, şocantă. Nici frumuseţea şi nici infernalul nu ne mai excită destul. ( În imagine, coperta altei cărţi.) Citesc ritualic Sur la Photographie de Susan Sontag cu dicţionarul meu fetiş alături, pe canapeaua favorită, un Larousse de vârsta mea, aflat într-o stare i-re-pro-şa-bi-lă. Mă simt un peu perverse. Iau intenţionat înghiţituri mici din acest eseu-cult, mă opresc din loc în loc la câte un cuvânt francais, din acelea care-ţi umplu gura, gourmanderie pură, şi îi mai evaluez o dată sensul secundar. Nu mă grăbesc, nu vreau să se termine. Susan Sontag a publicat prima oară în 1977 acest eseu vizionar, acest un pic Contra Fotografiei. Ea foloseşte în mai multe locuri cuvântul ,,pervers'' legat de actul fotografic. Spune că fotografia are două scopuri implicite şi altele nu. Ori plăcerea( citeşte,,desir''=dorinţa), ori excitarea etică( citeşte ,,trezirea'' simţului moral). Aceasta din urmă este specifică fotografiilor de război, tragice, celor din campaniile de ajutorare etc. În rest, majoritatea fotografiilor( bune, proaste) au ca scop stârnirea dorinţei în privitor. Excedenţa de vizual din lumea contemporană ne-a pervertit sau ne-a făcut perverşi. O fotografie ce-ţi place înseamnă intrinsec procurarea unei plăceri în absenţa obiectului, prin urmare este un act pervers. A doua trăsătură esenţială după perversitate devine banalizarea. Tot ce este văzut de mai multe ori, repetitiv, toceşte emoţiile. Susan Sontag mărturiseşte că în iulie 1945, adolescentă fiind, descoperă într-o librărie din Santa Monica fotografii de la Bergen Belsen şi Dachau şi are o reacţie şoc. La câteva decenii distanţă, nimeni nu mai are aceeaşi tresărire intensă, pentru că iconicul, infernalul sau însăşi frumuseţea, ca şi concepte, s-au banalizat. Excesul de vizual, de iconografii mediatice, ne-a făcut tot mai perverşi şi tot mai rezistenţi, imuni chiar, la emoţiile provocate de o fotografie prea frumoasă ori prea realistă, şocantă. Nici frumuseţea şi nici infernalul nu ne mai excită destul. ( În imagine, coperta altei cărţi.)
dar perversitate este si incercarea unor lucruri (actiuni) noi sau nefiresti... insa noi ne-am plictisit si de perversitate (nu e vorba de noi doi!)
Exact, chiar şi de perversităţile necesare ne-am plictisit. Totul e un exces, parcă. Iar sentimentele profunde, autentice, devin tot mai aerate.
Frumoasă şi tristă descoperire! Apropos de faza cu traducerea cu dicţionarul, îmi aduc aminte când stăteam şi eu pe verandă luminat de razele ce treceau prin vie şi apoi la mine pe carte şi "traduceam" poezii mot-a-mot de Esenin, apoi le nuanţam, şi le finisam cu o rimă cât de cât împerecheată şi o prezentam, (traducerea), cu mare fală, la ora de Limba rusă.
Cât despre perversităţi... Sunt un om care oferă fotografii (trenuri, peisaje, oameni) şi încă sunt apreciate (la nivelul de accesare, care e bun şi ăla), dar ai dreptate, fotografiile frumoase se văd cu scroll-uri, pe când înainte le arătai fraţilor, părinţilor, şi se auzeau "WOW!". Acum... "wow"-ul nu prea mai există, eventual apare dacă e porno.
Dar vorbesc despre comportamentul altora. Eu unul încă mă bucur când văd, citesc sau aud ceva de bună calitate. Aşa am fost învăţat..., nu e un merit al meu.
Şi e datoria mea să învăţ şi pe alţii, la rându-mi. Să-i învăţ să aprecieze FRUMOS-ul!! Apropos de frumos, ai ascultat melodia VAMA - SCRISOARE CATRE FAT-FRUMOS?! E in ton cu postarea ta. http://www.youtube.com/watch?v=cU5dYGPynqE
Aha, cineva ştie limba rusă. Unde-ai învăţat-o?
Interesantă trimiterea pe care o faci. Nu ştiam de melodia-poem. Îmi place cuvântul acesta masculin: onoare. Cred că asta mă .....ă cel mai mult la un bărbat.( ,,încântă'' am vrut să zic, hihihi.) E o calitate rară, tot mai rară, şi mai rară. Cam la fel se întâmplă cu pudoarea feminină, care avea şi ea farmecul ei( mediaval?). În Evul Media, onoarea masculină şi pudoarea feminină sunt daruri rarisime.
Universul vizual copleşitor, al imaginilor ready made, în care trăim, ne sugerează aceste două pierderi. Şi totuşi, ele( onoarea şi feminitatea uşor şovăitoare) ar putea fi oricând reinstituite, zac undeva ascunse în suflete.
Ei, şi dacă vine ( primă)vara şi eu am să citesc sub vie. Nimic nu se compară cu cititul în natură, cu dicţionarul şi cu creionul bine ascuţit între dinţi. Adevărat, verificat. Mai o boabă din carte, mai o boabă din vie, esenian, ce mai.
Frumos ai zis, interesante trimiterile în trecut. Ba chiar onoarea era şi acum aproape 200 de ani, a se vedea duelurile dintre doi bărbaţi, soldate cu morţi, provocate doar de SIMPLA şi PRESUPUSĂ dorinţa a femeii altuia. (fapt consumat în nuvela în versuri transpusă în spectacol de operă... Puşkin - "EVGHENI ONEGHIN")
Rusa vulgară am învăţat-o de la bunicile şi părinţii mei, iar rusa literară la şcoală ca limbă maternă.
m88, ce mare-i lumea( ţara!) atunci!:) În colţul meu de ţară nu se învaţă rusa în familie( mai degrabă maghiara, germana, sârba...), eşti norocos.În lumea artelor, ,,sufletul slav'' e la mare preţ, ştiai, nu-i aşa?
Onoarea? Ea, ca esenţă, nu trebuie să dispară niciodată. Se schimbă formele, dar fondul, ba.