Iată o postare în ton cu înfrigurarea( mai mult emoţională) cu care mă  asortez zilele astea.
Scris pe durata a şapte ani, aşa cum ni se indică în final, romanul Zece grade Kelvin al autorului Adrian Şchiop se înscrie în ampla serie a autoficţiunilor cu care ne-a obişnuit egoproza de la editura Polirom. În tot acest timp, criticii exigenţi afirmă că autoficţiunea este genul minor pe care îl comite un autor care nu are ,,geniul’’ unei invenţii originale.

Romanul se evidenţiază prin tematica extrem de actuală şi de percutantă: condiţia tânărului intelectual român emigrat, ceea ce devine un plus, dar şi prin colocvialitatea plicticoasă, în afara oricărei stilistici, a naraţiunii. Limbajul simplist, mixat, stereotip al personajelor ajunge să plictisească lectorul prin redundanţă şi expedititivitate.

Eul povestitor este un tânăr intelectual român de treizeci de ani, care a lucrat puţin timp ca profesor în Ardeal şi care ia calea Noii Zeelande pentru a presta, evident, muncile de jos. Acest detaliu se regăseşte în experienţa  de viaţă a autorului, la rândul său emigrant câteva luni. Pe durata a un an şi ceva, românul trăieşte emigraţia economică ca  pe o traumă. De fapt, este vorba despre o dublă suferinţă. În ţară, a lăsat o situaţie mizeră, anume posibilitatea de a profesa în mediul rural şi în condiţii financiare ostile, ratându-se ca intelectual. În NZ, se găseşte în situaţia de a face munci înjositoare şi de fapt insuficient plătite. În plus, inadaptarea la mediu îi creează o angoasă perpetuă. Când va părăsi Noua Zeelandă, va avea un acces  nervos de bipolaritate, deoarece se vede pe sine plasat între imposibilitatea adaptării la condiţia de emigrant şi certitudinea că în România nu se va putea întreţine financiar dintr-un salariu mizer.

În ce priveşte incongruenţa personajului cu ţara străină în care a emigrat în scop de muncă, localnicii neozeelandezi sunt descrişi ca fiinţe simple, care acţionează programat, previzibile, lipsite de imaginaţie, ceea ce face  diferenţa faţă de europeni, cu toată moştenirea lor culturală, dar şi de faţă de români, cu creativitatea lor înnăscută. Se insinuează ideea unei mentalităţi colonialiste de natură economică care îi face pe cei în postura de travelleri să fie exploataţi în privinţa orelor de muncă şi a valorii muncii în sine. Problemele de comunicare culturală sunt privite necruţător. Mesajul este că în condiţii dezumanizante sau înjositoare, globalizarea şi simpatia între popoare nu întrunesc condiţiile de manifestare: ,,Îmi aduc aminte cum culegeam mere pe acelaşi rând cu  o coreeancă minusculă pe care munca o depăşeşte, se mişcă înduioşător de lent şi de stângaci, trăgând o scară de trei ori mai mare. Aş vrea să mă apropii de ea şi chiar reuşesc până la un punct, îmi spune că a făcut un master în feminism la o universitate din Seul.’’Dar apropierea emoţională nu se va produce nici de astă dată.

Trebuie să îi recunoaştem autorului luciditatea observaţiilor care conturează  o imagine amănunţită a ţării străine ca un spaţiu în care totul pare accesibil şi primitor, dar în care de fapt se ascund numeroase prejudecăţi. Omul globalizat aşa cum apare el din portretul de grup al mai multor emigranţi de naţionalităţi diferite este un tip lipsit de curiozitate, însingurat, refugiat în droguri şi alcool aşa cum apare el din metafora centrală a party-ului care se încehie invariabil cu o masă informă de oameni care nu se mai percep unii pe alţii în turbulenţa drogului. Profilul familial şi sexual al ,,băştinaşilor'' este aspru criticat în roman şi aceasta devine curajul şi îndrăzneala cărţii. Se abordează subiectul unei sexualităţi sordide în forme homosexuale, pedofile sau masturbatorii care  indică un grad de alienare extrem.

Finalul romanului surprinde un dialog dificil de continuat, dar plin de sugestii cu privire la ratarea intelectuală şi umană. Personajul ia avionul de întoarcere acasă, traversând  un ocean de disperare între angoasa neozeelandeză şi cea românească: ,,-Ce-o să faci în România? sparge Lorand tăcerea. Viaţa este o treabă destul de complicată, dar măcar în ţară are reguli clare-cu bărbaţi care îşi iubesc femeile, femei care îşi iubesc copiii şi nu aşteaptă nimic în schimb. Maică-mea, la rândul ei, avea să mă mai crească un timp, cu mâncare şi bani de ţigări.

        - Nu ştiu ce-o să fac, Lorand.’’

Iată un text( Războiul fluturilor - Paul Cernat, Andrei Ungureanu, Polirom, 2005)care se transformă precum larva în fluture, la finalul lecturii. Nu-l pot numi roman, nici nuvelă, deşi are pretenţii postmoderne de epopee cu lepidoptere. În  fabula experimentală  de faţă se confruntă roiul Fluturilor de Zi cu roiul Fluturilor de Noapte şi avem inclusiv o elenădintroia pe numele ei de fluturoaică Reginiţa. De fapt, poate că încadrarea la specie a acestei cărţi ar fi cea mai potrivită sub formularea de ,,adaptare liberă’’.

Recomand insistent ca lectura să se  execute cu un album de fluturi alături sau cu tastatura aproape pentru ca să fiţi la curent cu toate numele latineşti de insecte catifelate rare sau dispărute, altfel pierdeţi sugestia reprezentărilor luptei dintre fluturii cenuşii ai nopţii şi cei viu coloraţi, de zi.

  

În fond, pe cine ar interesa, luat literal, un război al fluturilor? Dar suntem în faţa unui text de paraliteratură care pur şi simplu provoacă orice cititor să se gândească la viaţa scurtă şi agitată a fluturilor ca specie. Oare nu existenţă de fluture avem şi noi priviţi din perspectivă macro? Iar cultura şi arta pentru care unii din noi militează nu sunt inutile precum un război troian în mic?  În confruntarea dintre diurni şi nocturni, dualitatea dispare la final, dialectica binelui şi a răului devine o masă informă sugerând lipsa de etică a prezentului.

Trimiterea la Eminescu cu a sa apetenţă pentru fragilităţi evidentă mai ales în ,,nunta gâzelor’’ din Călin( file din poveste) ne este fin indusă. Apoi, suntem provocaţi să medităm la simbolistica fluturelui în literatură cel puţin de la Dimitrie Anghel până la Cărtărescu în Orbitor. Nu m-am putut opri să nu mă întreb câte specii de fluturi vor fi dispărut de atunci şi până azi, la fel ca şi speciile literaturii vechi?

Şi totuşi, când o specie de fluture dispare se insinuează un dezechilibru cosmic arată biologii, iar fluturele ca simbol literar reprezintă însăşi efemeritatea artei care în urma unui cataclism, precum războiul sau ciocnirea cu un meteorit, s-ar face pulbere. Atunci, reiau premisa de la care am pornit. Cartea de faţă se citeşte cu albumul cu lepidoptere alături şi prilejuieşte un soi de lectură colorată, un pic jucăuşă şi totuşi amăruie, câtă vreme dezvoltă explicit tema lui vanitas vanitatum.Cum sugeram mai sus, ne aflăm în faţa unui exerciţiu epic cu mize ironice, gen creative writing-ul luat peste picior. Personal, am făcut o asemănare cu tehnicile lui  John Barth din Menelaida, cu acest prilej.  Textul se încheie alchimic astfel: ,,cărţile erau fluturi diurni şi nocturni ai minţilor omeneşti, iar minţile omeneşti erau fluturi diurni şi nocturni ai Minţii Cereşti’’, accentuând o dată în plus epopeea efemerităţii ca aventură omenească.

Relatare despre moartea mea este un roman cu meandre inteligente, cu sertare imprevizibile şi cu mult suspans. Cu toate acestea rămâne un proiect epic inegal, prima jumătate promiţând multe, a doua fiind expeditivă, grăbită. Toate energiile epice converg spre Anne Wellington, o frumoasă emigrantă româncă naturalizată în Canada. Aşa cum sugerează titlul, cartea în discuţie este o carte despre ratare şi putem observa acest aspect la cele două personaje importante : Anne şi Adam.

Adam Wellington este  un canadian rafinat şi foarte bogat care se căsătoreşte cu Ana Cristina, tânăra emigrantă, la vârsta lui de şaizeci şi nouă de ani. Fiind un individ foarte inteligent, experimentat şi lucid, el îşi consumă o  plăcere secretă de colecţionar cu această  tânără femeie. Pare devorat de o pasiune matură pentru Anne, când de fapt el o priveşte doar ca pe o posesiune pe care o merită. ,,Sunt obsedat şi  dependent de diversele forme  de expresivitate supremă. De pildă ţin enorm la o pânză de Dali, pe care o păstrez chiar în casa asta, şi la alta de Van Gogh, care se află în locuinţa din Toronto(...) La fel mă bucur de un manuscris în limba coptă procurat din Egipt şi de o statuetă grecească a Hestiei. Am colecţia mea de expresivităţi şi  exclusivităţi. Printre ele o înscriu şi pe Anne. Ea le întrecepe toate celelalte, în comparaţie cu ele, Anne are avantajul că este vie. De cum am zărit-o dezbrăcată, în toată splendoarea ei, mi-a încolţit în minte gândul că trebuie să-i descopăr acestui corp o imperfecţiune.’’ Acestea le mărturiseşte Adam în jurnalul său, alături de o confesiune reprezentând suprema trădare a trupului în cazul unui bărbat. Deşi a dus o viaţă împlinită de vacanţe exorbitante, călătorii de lux, afaceri de succes şi nenumărate posedări de femei frumoase, Adam se recunoaşte trist caum la sfârşitul bărbăţiei sale, semnificând sfârşitul vieţii. Afirmă că virilitatea sa slăbită îl face să  realizeze cu Anne mai mult fantezii şi jocuri sexuale decât  acuplări de durată. ,,...se măreşte insuportabil diferenţa dintre acea stare a mea dinăuntru, dintre sentimentele mele şi posibilităţile mele: casa aceasta a mea trupească, urnă ce găzduieşte  flacăra pâlpâitoare, dă semne de mare oboseală, nu mai ştiu cum s-o pun de acord  cu mintea şi cu simţămintele mele, tertipurile prin care cu graţie înşelam timpul nu prea mai ţin.’’ Adam Wellington, bărbatul  puternic şi împlinit, se simte împresurat de cavaleria bătrâneţii, îşi ia revanşa pentru toate victoriile repurtate de Adam cel tânăr în trecut. Surprinzând cu maximă inteligenţă setea hedonistă de  putere şi sex a bărbatului contemporan,Gabriel Chifu sesizează cu mare fineţe moartea insidioasă a acestui bărbat care a avut lumea la picioare.

Frumoasa Anne Wellington  nu intuieşte  adevărata raportare a lui Adam la ea. Ea nu presimte că este o jucărie în mâinile lui şi se lasă vampirizată de bătrânul soţ, avid de sânge tânăr. Se crede iubită  şi se adăposteşte în afecţiunea lui tandră ca în culcuşul unei  iubiri paterne de care n-a avut parte. Deşi prin soţul ei dobândeşte o libertate financiară nonşalantă, permitându-şi orice lux, Anne poartă cu ea trei traume nerezolvate. Prima datează  din prima copilărie când a fost crescută de bunici şi abandonată de tată.  Infantila ei sete de iubire o  face o adolescentă rebelă care se va iubi cu profesorul său ca să acopere o lipsă. Studiază literatura engleză la Bucureşti, are veleităţi de scriitoare şi când termină facultatea fuge din ţară. A doua traumă  de nesuportat este violul la care este supusă de către un ofiţer la graniţă, la Moraviţa. Trei zile şi trei nopţi acesta o va supune la suplicii sexuale şi apoi o va elibera. Episodul va avea ample reverberaţii  în roman. A treia suferinţă interioară este perpetua senzaţie de dezrădăcinare. Oricâte plăceri scumpe şi-ar permite oricât de naturalizată ar fi prin căsătoria cu Adam, Anne este  tot Ana Cristina, fata săracă, umilă, frumoasă şi hăituită din Est.  Anne va sfârşi tragic atunci când îşi pierde total reperele şi când după o întoarcere în România constată că nu-şi poate rezolva trecutul.

Structura epică a cărţii este complexă, presărată cu inserţii de eseu, de jurnal epistolar, de manuscris secret găsit, de călătorii diverse şi de urmăriri detectiviste. Personajele poartă măşti, romanul fiind plin de sugestii ale comunicării virtuale neautentice în care trăieşte tot mai însinguratul individ contemporan.  O bună parte din carte Anna este  hărţuită de un misterios bărbat român care–i trimite o poveste stranie pe mail. Imposibila iubire, imposibila relaţionare, şi prestigiul Răului fac din romanul lui Gabriel Chifu un mesaj  în sine. Ana Cristina  este copleşită de Răul care în ţara ei de baştină proliferează în forme noi. Trecutul ei traumatic de fată din Est este imposibil a fi mântuit. Trecând de la sărăcie la lux financiar ea, emigranta etern stigmatizată, nu-şi poate ostoi setea inimii de iubire şi de sens.

Să fie literatura o marfă, atunci? Nu vă luaţi după copertă, cartea lui Dumitru Ţepeneag este un manifest literar în stare pură. Proaspăt, ironic, insolent, alegoric. Una dintre cele mai reconfortante proze ironice pe care le-am citit în ultima vreme.

Mi-a plăcut teribil sugestia de marfă şi de trafic pe care o propune Dumitru Ţepeneag a propos de literatura contemporană( românească, franceză, n' importe). Unde să se aplice mai bine acestea două decât în cazul  propovăduitei literaturi electronice, interactive: ,,Ar trebui să existe posibilitatea ca cititorul să şteargă şi el ce nu-i place. Să-şi aleagă. Să-şi alcătuiască din frazele şi cuvintele scriitorului cartea care e pe gustul lui...Dar pentru asta cărţile ar trebui să circule pe internet. Dar nu în formă definitivă. Texte provizorii...Deschise...(...) cititorii să aibă şi ei un cuvânt de spus, să şteargă şi să adauge.’’ Ironia  autorului ne provoacă să reflectăm la chestiunea lui cât de mult trebuie să se adapteze un autor la gustul publicului.

Apoi, se pune problema imposibilei inovaţii estetice. Ce subiecte noi poate să mai aducă un scriitor tânăr? În ce-l priveşte pe autorul-în-căutarea-unui-subiect din volumul lui Dumitru Ţepeneag, acesta declară că ar trebui să caute într-un dicţionar de opere literare pentru inspiraţie sau să se lase influenţat de ideea unui film, de ce nu? Ready-made.

Titlul cărţii este de fapt o alegorie subtilă. Camionagiul insinuat ca personaj posibil în romanul lui Dumitru Ţepeneag este în adevăr metafora cititorului cu gusturi pop, comune. Pentru cine trebuie să scrie un tânăr prozator, iată, pentru un estet filolog, sau pentru un public larg? Ce alegem: un public vast sau un public restrâns, aceasta-i întrebarea! Şi mi-ar plăcea să-mi răspundă editorii, desigur. Sugestia cărţii mi se pare foarte interesantă: asistăm la noi forme de cultură pop-ulară: literatura interactivă de pe internet va produce atunci ,,nenumărate variante dintr-un acelaşi text, cum se întâmplă în folclor, când o poveste sau o  baladă trecea din gură în gură, nimeni nu mai ştia de unde vine, de la cine plecase şi se răspândea pe întreg teritoriul(...) creaţie colectivă, orală.’’

În rest, cultura camionagiilor, sugerată în roman, este o cultură vie, în mişcare. Este reponsabilitatea scriitorilor să ofere o literatură vie atunci, care să inspire, să formeze gusturi bune, fără a sfida cititorii prin experimentalism textual, poate. Să placă omului obişnuit( care nu mai trebuie subestimat in corpore şi care iese perplex din galeriile de artă contemporană), dar nici să nu se lase seduşi de gustul comun, de gustul kitsch.

Dar nimic ipocrit sau concupiscent. Deopotrivă revizitare a Morţii la Veneţia, în varianta heterosexuală, şi a Lolitei lui Nabokov, într-o intenţie asumat postmodernă, Fetiţa lui Mihai Zamfir este un roman de dragoste fermecător şi aparte. Raluca Bratu, 23, studentă, şi poetul Ioan Pavel, 56, pensionat, se întâlnesc în bibliotecă privind coperta nouă a aceleiaşi cărţi de Nabokov, Lolita. Dacă ar fi fost doar dragostea de literatură, probabil că relaţionarea lor s-ar fi redus la un minimum politicos. Dar pentru că sunt ambii, pe cont propriu, doi mari însinguraţi, capcana unui erotism dependent îi subjugă şi îi transformă.

Sugestia cărţii este foarte explicită: ce-ar fi dacă ne-am iubi în pofida trupurilor?! Mai exact în pofida trădării lor.,,Ne-am transformat în doi oameni fără vârstă şi aşa trebuie să rămânem’’, zice fata. Pe Raluca, inadaptarea firii ei o împinge în braţele lui Pavel, pe Pavel, singurătatea şi atenţia la detalii îl conduc spre ea. Câteva luni se întâlnesc aproape zilnic şi în fine trăiesc o singură şi ultimă noapte de dragoste. Apoi, Raluca dispare. Finalul este tragic, dar şi prea explicit, poate aceasta din urmă constituind singura verigă slabă a întregului.

Ca puncte foarte tari, semnalez forţa dialogurilor, construcţia migăloasă a personajelor şi mesajul cărţii, foarte puternic. În ce priveşte dialogurile, Mihai Zamfir se dovedeşte un mare observator al comunicării interumane. Discuţiile ample, dinamice, despre cărţi, impresii intime şi idealuri sunt excelent alcătuite între cei doi actori ai romanului. Raluca este un personaj complex, aparte, din specia inadaptaţilor. Urmând tehnica realistă a observării personajului, ca şi în cazul bărbatului, a lui Pavel, autorul oferă amănunte extrem de interesante despre ea, făcând-o un personaj de neuitat, tragic. Deşi frumuşică, inteligentă, ambiţioasă, ea  nu se regăseşte în relaţiile cu studenţii tineri şi frumoşi care o curtează. Extrem de exigentă cu sine, studenta vrea o comunicare spirituală suplimentară celei erotice. Doar Pavel i-o poate oferi, lipsit de concupiscenţă. Maestru şi tată simbolic, Raluca este fascinată de iubitul ei, dar trăieşte drama ruşinii, s-ar părea. Se fereşte de ochii lumii privitor la această relaţie hulită de societate şi asta o va pierde. Nu în ultimul rând, Raluca este devorată de forţa sentimentelor sale care o vor sufoca.

Ioan Pavel, poetul, este la rândul său un personaj extrem de  interesant. Profund estet, un om al cărţilor, inadaptat, care visează mereu la un Bucureşti interbelic, mai bun, trăieşte singur într-un apartament pe strada Mântuleasa. Este o enciclopedie vie a Bucureştiului, un bărbat fin, stilat, care a divorţat cu ani în urmă de o soţie prozaică şi ambiţioasă. Abia în tânăra, fetiţa, Raluca găseşte idealul feminin. În primul rând, cei doi au pasiuni comune, cărţile, muzica, lectura, plimbările, nostalgiile, visările, pot vorbi zile şi nopţi despre o lume ideală sau despre o lume dispărută, se înţeleg tacit. Dar corpurile îi trădează. Raluca nu vede în Pavel un om îmbătrânit, dar el se teme constant de ridicol, îşi dispreţuieşte trupul.

Fetiţa lui Mihai Zamfir are un mesaj foarte puternic despre complexitatea atracţiei erotice. Pavel nu este îndrăgostit subit de Raluca doar pentru carnea ei de animal tânăr, el este subjugat de ea mai ales pentru firea ei originală şi ocultă, pentru inteligenţa şi incredibila maturitate. Obsedată să se controleze pe sine, Raluca se autopedepseşte şi asta îi va distruge pe amândoi. Drama din roman arată cât de cumplit este să te întâlneşti cu perechea androginică  a vieţii tale în trupul nepotrivit. Când ceasul biologic ne taxează erotismul, atunci pierderea controlului este taman la pândă. Nu în ultimul rând, cartea este un mare poem despre singurătate. Pe pagini întregi, urmărim cu fascinaţie tragică ritualurile lui Pavel de bărbat singur. Până unde putem merge ca să ne înşelăm singurătatea, această metastază a sufletului care ne nimiceşte oricât de putenici am fi fost cândva? Singurătatea stă mereu la pândă, indiferent de vârstă şi de statutul individului, chiar în clipele când suntem atât de iubiţi. Dimineţile unui bărbat singur, de 56 de ani,  pot fi probe de anduranţă, astfel:,,Îşi ia cafeaua cu lipsa de grabă pe care a început să o aprecieze de când au dispărut orele fixe. A sorbi lent băutura călduţă, fără să-ţi frigi limba, iată o bucurie de mult uitată(...)micul dejun savurat tacticos ajunsese unica bucurie a zilei. A fi pensionar înseamnă mai ales să schiţezi dis-de–dimineaţă planul dificil al unei zile nesfârşite care abia începe.’’

Sabotat discret de către Eugen Simion, Ovid Crohmălniceanu, Şerban Cioculescu, Lucian Raicu şi nu numai de către ei, dar îndrăgit de Marin Preda, Zaharia Stancu, Ion Negoiţescu şi de mulţi alţii, lupul tânăr care a fost Marin Mincu, plecat dintre noi în decembrie 2009, este el însuşi subiectul volumului II, Graziella, al hardcoverului Intermezzo.

Pentru mine, acest volum este pur şi simplu un manifest inteligent şi efervescent al textualismului. Dincolo de postmodernitatea  acestei proze care  arată explicit care sunt tribulaţiile de conştiinţă ale unui prozator care arde la temperatură înaltă, mi-au plăcut mult amintirile de tinereţe erotizată, la malul mării, la Constanţa, pe când Marin Mincu era un universitar lucid şi talentat de numai 25 de ani. O Constanţă solară a începutului de ani ’70, de dinainte să mă nasc eu, revelată în iubirile auriu-albastre, intense, îndrăzneţe care se opune ca lume ficţională iubirilor triste din Provizoratul Gabrielei Adameşteanu. Fără îndoială, Erosul şi-a luat partea cezarului şi în prea pudica etapă comunistă. Cel mai hot fragment este acela în care M., personajul alter-ego, mărturiseşte cum iubita lui, G., îi făcea un semn discret în amfiteatru şi la acest consemn ,se ridicau amândoi şi plecau acasă, ca să facă dragoste, evident. Îndrăzneţi părinţii noştri, nu-i aşa, îmi vine să zic plină de simpatie!

Dar nu pe erotismul fin, lucid al acestei cărţi-jurnal de tinereţe voi insista acum. În schimb, recomand volumul ca pe un excelent manifest( şi exhaustiv pe deasupra) al textualismului şi al autenticităţii estetice care, de la Camil Petrescu nu a mai fost atât de subtil dezbătută. Cu un doctorat strălucit în Ion Barbu, Marin Mincu denotă aderenţă, iată, la conceptualizarea actului scriptural ca oglindă autentică a realului. Totul se reduce la felul cum este înţeles şi transpus acest real. Ce este scriitorul contemporan conform acestei poetici ,atunci? Un mare cititor de real, un ins care execută o lectură a realităţii. Cu cât mai autentică şi mai lucidă cu atât mai valoros textul ce va fi generat. În alt loc, ideea autenticităţii este a câta oară pertinent reevaluată: ,,Nu pot să fiu un  prozator,,obiectiv’’. N-am cum să scriu autentic despre ceva ce n-am trăit eu însumi. Încerc să prind doar acele remanenţe ale unui eu hibrid ce se ocultează. De aceea îmi convine să mă folosesc de poietica fragmentului decât să recurg la retorica ficţiunii. Fragmentul mă ajută să tuşez punctul vulnerabil şi să cobor în acea fisură sângerândă în care cotrobăi mocirlos după subiect.’’ Abundenţa binevenită a acestui tip de pasaje în volum i-ar putea  cointeresa pe mai tinerii prozatori sau mai precis doar pe aceia care încă nu s-au lămurit ce treabă are un scriitor pe lumea asta. Într-un cuvânt, Marin Mincu ştia foarte bine ce îndatorire avea de dus până la capăt.

Ai senzaţia că nu citeşti un roman românesc, parcurgând această carte, atât de bine joacă autoarea clujeană cartea obiectivităţii naratoriale. Florina Ilis îşi urmăreşte cu atâta pricepere cele cinci personaje, de parcă ar fi plasat o cameră de supraveghere infailibilă pe fiecare dintre acestea în parte.

Povestea este simplă, dramatică şi intensă, construită la modul captivant, extrem de verosimilă, dublată de meditaţii discrete asupra  condiţiei de homo ludens a japonezului contemporan. Un tânăr expert în IT, român, Darie, este la Tokyo de cinci ani, iubeşte două femei, o româncă şi o japoneză, şi în acelaşi timp este  urmărit  continuu de firma de roboţi cuantici la care lucrează dacă nu cumva furnizează informaţii ştiinţifice altor concurenţi. Existenţa acestui bărbat de origine română se împarte între munca de 10-12 ore pe calculatoarele cele mai avangardiste,  plăcerile erotice cu Lili şi Kiyomi şi dejucarea planurilor celor care periodic îi pătrund în locuinţă pentru a-i sustrage informaţiile parolate până în pânzele albe. Darie are un robot în apartament, pe Qrin, acesta devenind al cincilea personaj al cărţii. Noutatea şi prospeţimea viziuniii Florinei Ilis ca autoare a acestei cărţi este nu însăşi tendinţa monografică pe care o conţine această carte care restituie toate obiceiurile de viaţă ale Japoniei contemporane, devenite locuri comune ale unui turism scump, ci aceea dată de notaţiile pe care Darie la face asupra ,,robotizării’’ sale. Deşi trăieşte atât de mult conectat la butoane, programatorul de origine română a atins un level de percepţie ecranată asupra lumii care-i face ideea întoarcerii în România de nesuportat. ,,Mă  gândesc cu groază ce se va întâmpla când nu mi se va mai prelungi contractul cu  compania şi va trebui să mă întorc în România. Mi-ar fi  nespus de greu să renunţ la toată tehnologia care s-a dezvoltat în  jurul meu ca o plantă ocrotitoare, constituind ambianţa naturală a stilului meu de viaţă.’’

În altă parte, Darie reflectează asupra  condiţiei sale privilegiate de programator foarte motivat care este unul din acei semizei tăcuţi, obscuri, care construiesc o nouă lume  în silenţiozitatea sacră abia fisurată de sunetul tastaturilor. El este insul superior care poate modifica realitatea aşa cum se va şi întâmpla în cazul destinului prostituatei de lux, Lili, pe care o ,,răpeşte''  prin intermedierea unei poveşti plasate şi regizate de el pe internet.,, De ce nu pot fi oamenii programe de computere, mă întreba Lili, pentru ca tu sau cineva ca tine să le poată reprograma cu uşurinţă atunci când ceva  nu merge şi, astfel, să le confere o nouă existenţă?! Dacă aş fi unul dintre programele de computer pe care tu le creezi, îmi scria, ţi-aş cere să schimbi toate datele problemei, să ştergi unele fişiere, să le înlocuieşti cu altele, să-mi pui în loc de inimă de pildă alt organ.’’

În Cinci nori coloraţi pe cerul de răsărit, Florina Ilis dovedeşte o intuiţie minunată asupra condiţiei tehnologice de homo ludens a prototipului uman  contemporan. În timp ce România este încă atât de departe de acest model de om nou, Japonia  îl face viabil deja de câteva decenii. Într-un Tokyo ca un Olimp al tuturor zeilor tehnologiei, omul contemoran se scindează între fascinaţia puterii pe care i-o dă industria imaginii şi  nostalgia după existenţa esenţializată a vechilor japonezi restituită prin arta veche a grădinilor zen sau prin jocul de uta karuta care se opune jocului solitar de pachinko. Există un tragism al acestei noi condiţii umane pe care, la nivelul dragostei, Florina Ilis o reconstituie ireproşabil. Sugestia elegiacă a acestei cărţi atât de expresive este aceea că la un moment  dat, de la atâta virtualizare, omul contemporan ar putea să  refuze orice contact, orice durere şi însuşi erotismul să devină o altă formă de Contemplative Love  post-Utamaro.

Dintre cele cinci personaje, Ken (directorul de firmă multinaţională japoneză), Kiyomi( femeia–cocor, japoneza bogată şi frumoasă, soţia lui Ken), Darie ( programatorul român), Lili ( prostituata de lux, româncă) şi Qrin, robotul devotat lui Darie, trei vor muri tragic printr-o simplă apăsare de buton. Sugestia romanului este legată de devotamentul ajuns la limita crimei pe care omul contemporan, japonezul în speţă, îl are faţă de valorile pecuniare şi numai faţă de acestea.

Purtând un titlu feng shui, dar cam din alt film, puţin intrinsec textului cărţii, al doilea roman al Ceciliei Ştefănescu, Intrarea Soarelui, din 2008, desfăşoară un subiect destul de provocator  despre carnalitate, eros şi suicid. Aflaţi la vârsta adolescenţei, a marilor întrebări metafizice, dar şi a primelor experienţe sexuale, Sal şi Emi se sprijină reciproc în traversarea pubertăţii. Îndrăgostit iremediabil, ca un Romeo, de o Emi  nevrotică şi depresivă, copilă şi ea, Sal, un fel de Mendebil cărtărescian, va fugi cu această fată şi se vor refugia o lună în grădina unui bătrân ciudat. Romanul ne propune să observăm că inocenţa nu mai este posibilă decât la vârsta copilăriei, apoi puritatea dragostei se va pierde ca iluzia unei grădini a raiului niciodată atinse, mereu visate. Cei doi mici fugari vor fi decoperiţi şi pedepsiţi de părinţi şi vor încerca să se regăsească peste douăzeci de ani, dar vor eşua  trist şi a doua oară. Presentimentul suicidului lui Emi care îl urmăreşte pe Sal încă din copilărie ca o viziune macabră face din cele două personaje nişte figuri tragice care probează faptul că iubirea totală este mereu sufocată de cutumele sociale, astăzi ca şi în trecut.

Vădind o apetenţă pentru tema carnalităţii intens hormonale, dar şi descompuse, Cecilia Ştefănescu are răbdare şi minuţie în construirea din descrieri concentrice a personajelor sale neliniştite, dar manifestă mai puţin apetenţă pentru construcţia epică în sine. Nu mereu faptele parsonajelor au o înlănţuire de tip cauză-efect sau o minimă verosimilitate. În ce priveşte gustul pentru situaţia–limită, pentru sadism ori morbiditate, acesta ni se pare un acroşaj al lectorului de azi, nu de puţine ori familiarizat cu o iconografie televizuală şi a filmelor de consum, sadică şi schizoidă. Estetica descompunerii, mai mult decât aceea a urâtului aşadar, reconstituie o Venus noir  moartă într-un subsol de  bloc.  Viziunea  şi presentimentul tragediei este  prezentată cu acurateţea unui fapt real când Sal, băiatul puber, ajunge în subsolul blocului atras de un miros dezgustător. Într-un întuneric infernal, străpuns doar de scăpărarea unor chibrituri, tânărul descoperă un cadavru de femeie tânără şi se îndrăgosteşte de acel corp. Este o altă formă, cam riscantă literar vorbind, de a încerca un răspuns asupra carnalităţii şi atracţiei:,,Iar doamna  de pe masă, cu sânii ei săltaţi în aer, cu unghiile roşii crescute şi cu pletele frumos pieptănate pe umeri, era de bună seamă, moartă sau pe cât de moată putea fi o femeie atât de frumoasă ca ea.(...)A privit-o din nou şi aproape fără sî-şi dea seama, s-a întins pe masă, de-alungul ei, şi-a pus braţele peste carnea ei moale, pestea pielea jilavă, şi-a aşezat pe umărul ei acoperit de plete negre-iar părul mirosea tot a plante-şi teama, durerea senzaţia de frig au dispărut’’. Încununarea acestei secvenţe este că Sal îi retează un deget cu inel moartei, pentru a dărui bijuteria  lui Emi, adolescenta sa iubită. Este vorba de un act simbolic, dat fiind că totul se întâmplă la nivelul minţii.

Îndrăgostit iremediabil, ca un Romeo, de o Emi  nevrotică şi depresivă, preadolecentă şi ea, Sal va fugi cu această fată şi se vor refugia o lună în grădina unui bătrân ciudat. Aici trăiesc o scurtă perioadă în afara timpului, într-o grădină plină de fructe şi de  ierburi, contrastând cu cenuşiul urban din care ei provin. Romanul ne propune să observăm că inocenţa nu mai este posibilă decât la vârsta copilăriei, apoi puritatea se  pierde ca şi iluzia inconştientă a unei grădini a raiului erotic. Cei doi mici fugari vor fi decoperiţi şi pedepsiţi de părinţi şi vor încerca să se regăsească peste douăzeci de ani, dar vor eşua  trist şi a doua oară. Presentimentul suicidului lui Emi care îl urmăreşte pe Sal încă din coplirărie, ca o viziune macabră,  probează faptul că iubirea totală este mereu sufocată de cutumele sociale, astăzi ca şi în trecut. În acelaşi timp, în roman este mereu prezentă sugestia pierderii iluziei dragostei perfect împărtăşite, ca mit literar, şi a edenului perechii originare, în cazul unor copii care, ca în Împăratul Muştelor al lui W. Golding, vor să experimenteze o lume în afara convenienţelor instituite de adulţi şi o iubire mai intensă decât simulacrul practicat de părinţii lor. ( Notă: am evitat imaginea de copertă aleasă de editori, accentuat nevrotică, în favoarea unei sugestii de inocenţă şi  de tentaţie.)

Un roman scris corect, cursiv  şi care oferă o lectură agreabilă este Apropierea lui Marin Mălaicu-Hondrari. Titlul neadaptat şi difuz este mai degrabă conotativ şi mie personal îmi sugerează că autorul s-a apropiat de o temă de mare actualitate a societăţii româneşti, deşi nu a aprofundat-o chiar atâta cât mi-ar fi plăcut. Este vorba de condiţia  artistului român incapabil să se întreţină financiar din munca lui în România. Poet şi mare cititor de poezie deopotrivă, Adrian trăia în România într-o mare frăţie cu alţi trei poeţi: Dan Parfenie, The Great şi Stăpâniţa Lidia. La un moment dat decide să plece în Spania unde devine paznic într-un parc de maşini. Începe o relaţie amoroasă cu o argentiniancă traficantă, Vanessa, şi se îndrăgosteşte de o instrumentistă spanioloaică dintr-o trupă de jazz, Maria.  Dacă există cu evidenţă o temă românească şi literară  a exilării, în romanul de faţă vorbim de o expatriere mai soft şi totuşi complexă. Expatrierea pe criterii economice nu mai are asperităţile experienţei refugiaţilor politici care nu mai puteau reveni în România, ci este vorba strict despre condiţia intelectualului şi artistului român  de după Integrarea Europeană nevoit să îşi părăsească ţara pentru a se întreţine. Insuficient dezvoltată această problematică de mare actualitate în romanul despre care vorbim,  dar este semnificativ că ea este pusă pe tapet. Dragostea de poezie şi căldura umană a  prietenosului popor spaniol îl fac pe poetul Adrian să iubească Spania, în detrimentul ţării de baştină. Experienţele umilitoare sunt repede uitate prin relaţionare umană. ,,Eram în Spania şi îmi găsisem de lucru( ca paznic, trăind într-o rulotă n.n.). Mă apucase o foame cumplită şi am mâncat cu sughiţuri, atent la cei trei câini care se uitau la mine cum duceam mâna la gură.’’ Fără a insista pe drama de artist care nu-şi poate desăvârşi creaţia în ţara natală, Adrian se simte foarte acasă în Spania la muncile de jos: culegător în vie, culegător de măsline, paznic etc. Este vorba de un personaj boem care vrea să ne convingă că văzând prin prisma poeziei experienţele de viaţă, fie ele şi umilitoare, putem să ne salvăm. Un pic prea ...poetic parcă! La final, iubirea pentru Maria expiră ca o pagină de pe un paşaport, iar Adrian alege Spania ca fermier-poet. La urma urmei, poezia, iubirea şi sexul sunt limbaje universal umane şi se pot practica şi la fermă. Filosofia hedonistă  ce se desprinde din carte nu mă satisface deplin, dar nu pot să spun nu îi dau dreptate când este formulată ca în cele ce urmează: ,, nimic nu  contează decât literatura americană, bunăstarea şi să faci dragoste cu maximă claritate.’’ Cu adăugirea că eu fără literatura americană pot trăi, riscând să sfidez o întreagă blogosferă.

 

O senzaţie de părăsire am avut după ce am închis volumul Fuckthecoolspune-miopoveste. O dată în plus, o parte a prozei contemporane îmi dovedeşte că-i pasă doar de sine. Eu ca  umilă cititoare, unde mai puneţi că şi de bună-credinţă, nu contez. Pur şi simplu, nu contez pentru mulţi dintre ego-prozatori. Cui îi mai pasă de bietul Cititor, a propos? De ce simte şi ce gândeşte el după ce parcurge această proză scrisă parcă pe chat, pe telefonul mobil, la plezneală.

Trei ar fi temele celor zece sinopsisuri pe care dl. Rogozanu mi le-a servit cu o grăbire flegmatică. Prima: cuplul contemporan şi raporturile dintre un adam plictisit de bombardamente iconic-tabloidice şi o evă oportunistă, just another material girl. A doua: mitologica Femeie din Showbiz( vezi personajul Viola). Aici aş avea de reproşat indulgenţa. Deşi Viola este o fiinţă goală pe dinăuntru, obsedată de imagine pentru care este în stare de orice pact cu diavolul, portretul îi este prea schematic. Stelian Tănase a fost mai îndrăzneţ  şi mai necruţător în Maestro când a construit-o pe Tina, fata de pe sticlă! A treia temă este una metaliterară, surprinsă de ultimul sinopsis şi se referă la rostul literaturii. Proza actuală îi apare aceluiaşi autor ca fiind ,,multă de duzină, multă patetică, cu adevărat comică, cu adevărat scârboasă, uneori un soi de pungă de vomă după o criză de rău de înălţime.’’  Apoi, ca autoironia să atingă culmea deriziunii, prozatorul din textul lui Costi Rogozanu ne arată din ce ,,bube’’ se naşte literatura  de azi. Personajul-prozator îşi declină dificultăţile şi condiţiile improprii în care şi-a produs noua proză,, în excitările inutile, în erecţiile stupide în mijlocul unei case întoarse pe dos, cu lucrurile  aruncate alandala, efect firesc al autobaricadării. Mi-e scârbă de acest fel de naştere a literaturii. Dar altfel nu ştiu s-o fac. Trebuia probabil să o fac ca pe un job, să-mi pun deadline-uri.’’  p. 211 ,,Nu pot  să mai secret   decât un fel de proză iconică, de instantanee   needucate, cu un vag aer literar. Sufăr de laconism contemporan, de încredere în sloganuri şi în imagini atotcuprinzătoare.’’ p213

Deşi revendicat, în opinia mea de la o poetică fracturistă, romanul acesta, cât o nuvelă, îmi induce ca şi în cazul altor(unora, adică) autori de proză recentă ideea defetismului cultural. E ca şi cum am spune: realitatea e nasoală, n-avem  nici un elan să propunem prin literatură altceva. Aş întreba: chiar nimănui nu-i pasă de sensibilităţile noastre de cititori? Suntem toţi o apă şi-un pământ  ca  dintr-o perspectivă televizuală, o masă informă de consumatori? Pe principiul, lasă-i, ei oricum consumă orice? Nu spun că proza contemporană trebuie să ne salveze,,prin idealizare'' din marasmul consumerist, dar măcar să propună o alternativă. Când văd cu ce lehamite se scriu aceste texte literare mă întreb la cu bun revolta prin limbaj a unei părţi a prozei de azi?  Este ea o revoltă reală? Nu mai bine nu mai scriem deloc dacă, oricum, actul scrierii de literatură este un act frustrant şi chinuit, după declaraţiile unor autori? Lăsăm  ideologia de consum să se înstăpânească şi mai deplin, apoi ,,închidem prăvălia'', spunând în continuare că alţii n-au avut curaj...

Cele zece povestiri adunate în volumul Cinema pot fi lesne asimilate unui montaj de secvenţe epice, unitare prin stilistică şi prin tematică.  După titlul plin de sugestii, alte două trăsături ale prozei de faţă m-au cucerit. Este vorba despre migala descrierilor şi despre o prospeţime tematică pe care o provoacă unele interogaţii insinuate de către autor, intrinsece textului.

În ce măsură cinema-ul, prin extensie, literatura ca poveste derulabilă, ne-a influenţat erotismul în secolul XX? Şi dacă viaţa noastră, a fiecăruia în parte, poate fi la rigoare receptată ca un film bun sau ca unul prost? Dar dacă fiecare existenţă individuală are momentele sale de prozaic şi de vulgaritate ca în ,,filmele cu reţetă’’, dar şi secvenţele sale glorioase, de neuitat? Suntem noi doar nişte dreamări, nişte ,,privitori ca la teatru’’, sau  mai nou,...,,ca la cinema’’? Cât de covârşitor poate fi vizualul în viaţa noastră, ne mai lasă el libertăţi interioare?Aceste toate problematizări şi multe altele ni le prilejuieşte proza lui Angelo Mitchievici.

Voi face referire la trei cele mai reuşite povestiri ale culegerii de faţă. Una dintre ele se numeşte Maşina de amintiri şi ne propune un exerciţiu imaginativ extraordinar. Dacă mintea noastră funcţionează ca un cinematograf la purtător, unde nu de puţin ori ni se mai rupe filmul, ce-ar fi dacă am putea să ne accesăm memoria acţionând un buton, conectaţi la un aparat? Am reuşi astfel să aflăm ce s-a întâmplat cu iubirile noastre trecute, am putea modifica nişte decizii luate cândva, dar numai pe baza provocării ludice a lui ,,ce-ar fi dacă’’. Este evident că sugestiva povestire ne propune să receptăm literatura şi filmul de artă ca pe nişte ,,maşinării de amintiri’’.

Apoi, cea mai compactă secvenţă din volum este  În cealaltă parte a oraşului. Aici, un ,,El'' analitic şi erudit, nubil şi excesiv de lucid( acesta este de fapt personajul-ax al întregului carusel epic în Cinema) se împarte între două experienţe erotice, căci ar fi prea mult să le numim iubiri. ,,El’’ desfăşoară relaţii paralele cu o brună Beatrice, calină, estetă şi devotată şi cu o platinată şi agresivă Laura, prozaică, dar care practică un sex mai sportiv.,,El trăieşte pentru prezent’’ ni se spune şi nu încape îndoială că este chiar aşa. Execută acelaşi ritual erotic cu fiecare dintre cele două femei în parte şi apoi  compară pervers rezultatele. E ca şi cum dobândeşte un plus de intensitate şi de ,,viaţă’’, îşi dublează durata vieţuirii. Este şi o formă egoistă de sfidare  a morţii. Acest motiv este dublat de gustul dual şi atavic al masculinităţii dominatoare. Între una donna angelicata şi une femme fatale, una instituită de literatură, cealaltă tot de către literatură şi apoi, mai ales, de către cea de a şaptea artă, El, bărbatul generic, nu poate renunţa la niciuna, le doreşte pe ambele. Pentru că  Beatrice potenţează experienţa erotică agresivă cu Laura, iar Laura condimentează actul întâlnirii trupeşti cu interiorizata Beatrice. Ele sunt apa şi focul, doar că nu pot fi dobândite în acelaşi timp. Acest exces de hedonism uşor poligam este o dramă asumată a bărbatului contemporan, menit să viseze mereu la o ecranată ,,cealaltă’’, la o alteritate imposibil de dobândit decât pe perioadă foarte scurtă.,,De obicei se întâmpla să aibă chef s-o vadă pe Laura exact în momentul când se desfăcea din îmbrăţişarea lui Beatrice, iar acest impuls nu era o chemare insidioasă, subliminală a celeilalte, ci un recul al întâlnirii cu Beatrice. Trăia în câmpul de presiune a două femei ca două sfere de Magdeburg.’’ Şi ce rol să aibă filmografiile postmoderne în toată această situaţie? Aş opina, sugestionată de recenta-mi lectură, că dimensiunea vizual-istă şi iconică  a lumii de azi nu face cele mai mari servicii bărbaţilor(lucizi).

A treia şi cea mai frumoasă povestire, prin selecţia operată de mine, este Dragostea începe mâine. Chintesenţă a leitmotivelor livreşti dragi lui Mitchievici: plăcerile erudite, rafinate, hedonismele decadente, migala observaţiei asupra unei gestualităţi erotice rarefiate, perseverenţa percepţiei vieţii ca film,  savurarea unui  il postmoderno dolce farniente aruncă o lumină fină şi unitară asupra întregului volum. Acelaşi El, intelectual bine trăit, bine îmbrăcat, copleşit de comodităţi şi de banalitate, primeşte într-o zi o scrisoare, de la o misterioasă ,,A.’’ Astfel începe o aventură imaginară intensă, necarnală, care o scoate brutal pe femeia reală  din viaţa acestui El de care pomeneam. În final, totul se voalează ca un film vechi, căci evadarea în ,,vis’’, evadarea în ,,film’’ nu durează o veşnicie.

Or, asta ne-au oferit artele şi cea mai influentă şi recentă dintre ele, filmul: o compensaţie a banalităţii. ,,În cea mai crasă banalitate trebuie strecurat un element surpriză.’’ gândeşte personajul nostru lucid între două visări. Accesând, iată, nişte subiecte atât de actuale, aparţinătoare condiţiei noastre de homo videns, Angelo Mitchievici mi-a revelat o proză diferită de mulţi congeneri ai săi. Cât despre ralenti-urile sale stilistice, absolut fermecătoare, cu un prilej viitor.

Dacă ar fi să desenez ,,romanul’’ lui Alexandru Vlad, Curcubeul dublu, aş executa o eboşă solară. Un cerculeţ emanând raze, din cauză că toate întâmplările mărunte din text converg spre acelaşi eu-personaj-narator, un fel de robinson ardelean. Fapte cotidiene, filozofii fragile, călătorii mai lungi sau mai scurte, toate iradiază pentru a reveni la punctul alfa, originar, care devine căsuţa izolată şi grădina interioară ale unuia şi aceluiaşi personaj. Iar dacă mi-ar fi cu putinţă să schimb coperta volumului aş alege o reproducere după o pictură ţărănească naivă, mai potrivită.  În rest, adjectivul din titlu, dublu, face exact ce trebuie,  şi anume, le induce pe cele două teme ale cărţii care se asociază fericit în textul lui Alexandru Vlad: condiţia noului sat românesc şi, deopotrivă, condiţia scriitorului în lumea contemporană, a artistului, prin extensie.

Pe cea mai întinsă suprafaţă a romanului său, Alexandru Vlad nu insistă pe condiţia scriitorului şi  a intelectualului român. Nu întâlnim lamentaţii, pasaje satirice sau elegii despre nefericita soartă a artistului într-o societate de consum ca a noastră, într-o ţară dezordonată ca aceasta. Există doar sugestii fine că el, artistul, suportă nişte neajunsuri materiale care  nu-i fac viaţa tocmai poetică. În a doua jumătate a romanului însă, ni se înfăţişează o scenă care reflectă situaţia ingrată a comunicării prin artă în cazul clasicei relaţii autor-cititor. Ce se întâmplă de fapt? Scriitorul din roman călătoreşte cu trenul  până la Bucureşti ca să îşi rezolve nişte chestiuni editoriale. În compartiment se urcă o fată frumoasă şi cititoare, din specia aceea vanitoasă care ignoră pe toţi călătorii din jur. Scriitorul o vede că se aşează vis-a-vis şi deschide un volum care este tocmai  ultimul semnat de scriitorul însuşi şi care avea un oarecare succes de librărie. Incapabil să-şi domolească dubla curiozitate faţă de fată, scriitorul devine agitat, se foieşte, încearcă să se facă observat. Îndrăzneşte să-i adreseze o întrebare politicoasă şi anume, dacă fetei îi place cartea. Aceasta îi respinge comunicarea, afectată şi rece. Senzaţia scriitorului este de gafă ruşinoasă, traumatică. A vrut să forţeze limitele întâlnirii,,dintr-o carte’’ şi a fost aspru sancţionat. Tema aceasta, recurentă la un Italo Calvino, este prezentată cu o eleganţă simplă, de pildă biblică, de către Alexandru Vlad. Este foarte percutantă rana acută pe care el o resimte în situaţia descrisă, senzaţia de imposibilă comunicare, regretul că a ieşit din asceza de artist. Această asceză presupunea în trecut, înaintea erei comunicaţiilor, ca un autor să practice abstinenţa comunicărilor prozaice cu cititorii săi. Să facă blogul vreun serviciu ambelor părţi în acest sens? Cât merită să afle cititorii lui despre un scriitor favorit?

Iată, atunci, scena de care pomeneam:(autorul în cugetul său, după ce a primit un răspuns tăios de la cititoarea sa care habar n-avea cine este călătorul din faţa ei),, Cred că intrasem într-o aporie sau mai degrabă într-o capcană. Nu intuisem până în clipa aceea că mă angajasem pe calea unei profesii ingrate, că nu voi mai fi un om ca alţii. Că efortul de comunicare va fi permanent, chiar obsesiv, dar relaţia autor-cititor n-are cum să fie una fizică, iar că din viaţă pot intra în literatură, dar din literatură nu pot ieşi nici măcar în propria mea viaţă. Fata aceea mă fermecase cu genunchii ei de culoarea  grâului copt, iar eu, care pe vremea aceea transformam totul în literatură, o fermecasem cu frazele mele stilizate. Un accident din care nu mă alegeam cu nimic. Nu înlocuiam în viaţa ei emoţională locul ocupat de altcineva. Viaţa are alte căi. Citea şi ea în tren, ca să umple un vacuum până la care viaţa propriu-zisă nu avea acces.’’
( va urma episodul doi)

...aş reboteza  ultimul  roman al lui Ioan Lăcustă, talentatul scriitor care ne-a părăsit în 2008 şi care şi-a scris valoroasa şi fericit nevanitoasa operă până foarte aproape de durerosu-i sfârşit. Fără a fi, sper, ireverenţioasă, mărturisesc că  sintagma-titlu, Replace all, de pe copertă nu m-a lăsat să bănuiesc la o primă impresie ce text îndrăzneţ anunţa. Când am citit romanul lui Peter Esterhazy  mi-am zis că, iată, maghiarii sunt mai slobozi la gură când pomenesc despre Securitatea lor. Asta până acum, recent, când m-am întâlnit cu romanul lui Ioan Lăcustă. Desfăşurat ca o frescă postmoderneă cu scene de viaţă ante şi postdecembriste, romanul Colcăiala este necruţător cu portretul Securistului român ca specie. Urmărindu-l pe maiorul de Securitate Goncea, devenit general după lovitura de stat din ’89 putem alcătui o exemplară fişă a postului. La urma urmei, securistul are nişte atribuţiuni precise. Să facă filaj, să lămurească, să corupă, să facă glume groase şi să aibă un discurs agramat, popular, bonom, să dea comenzi şoferului, să participe la chefuri, să şantajeze, să împartă saci cu oasele incerte ale unor deţinuţi politici restituindu-le plin de curtoazie unor urmaşi spre înhumare, să pregătească comploturi ca în 1989, să supravegheze instalarea democraţiei. Şi în tot acest timp să reguleze conform regulilor de Partid.

 (Te) F.....t, deci exist.

 ...pare a fi cartezianismul celor ca Goncea. La urma urmei promiscuitatea, violul, poşta, transvazarea viruşilor genitali sunt şi la Esterhazy şi la Lăcustă metaforele Violului Istoric pe care l-au operat guvernările comuniste asupra ţărilor din Est. Dar ca la noi, la nimenea. Căci paradigmaticul Goncea este un individ avid de sex abject. Iniţial, pe când era mai verde, nicio femeie nu-i scăpa, indiferent de criteriile estetice sau igienice. Avansând în funcţie, începe să devină doar un pic mai selectiv, preferând nomenclaturiste care pot fi apoi oricând şantajate prin înregistrări şi fotografii. Iar cele care i s-ar  fi opus deveneau duşmance declarate. ,,Socialismul(...) îţi oferea şi posibilitatea nelimitată de a regula  legal, în afara nevestei,  ca un supliment de periculozitate la soldă, toate damele prinse la colţ. Care nu ceda era duşmanca duşmancelor şi suporta consecinţele, de la pumni şi şutiri în părţile ei alea mai dosite, până la plimbarea cu dubiţa în locuri de veghe şi meditaţie, cu pulane la discreţie şi scrâşnet de fiare la uşi.’’( p.7)    

Cât priveşte pitorescul microlumii prezentate, mediul şi atmosfera din roman reconstituie o altă Cuţaridă,  mult mai colcăitoare. Textul explodează frecvent în energii toxice  ce amintesc de  un  De ce trag clopotele, Mitică al lui Lucian  Pintilie sau de o Vremea Ţiganilor a lui Emir Kusturica. Dincolo de aceste similitudini reconfortante, Ioan Lăcustă a reuşit să  reconstituie nişte atitudini şi nişte mentalităţi autentice  prin personajele sale cu nume ilariante. Ne-a restituit, ireproşabil, un modus  vivendi care nu a fost niciodată dezvăluit de manualele de istorie, dar care este adevărată Istorie pe care Goncea şi ai săi s-au străduit enorm să o îngroape sub un morman de uitare. Căci, vorba lui Goncea, ,,poporul uită'' repede şi la asta poţi contribui  din plin când ai pe mână dosariada unor generaţii. ,,Că Istoria-i ce scriem noi'', pare să sugereze şăgalnic maiorul. Şi, în fond, toţi cei răi mizează întoteauna pe salvatoarele mecanisme ale uitării, pe ştergerea urmelor. Prin Colcăiala lui  Ioan Lăcustă însă, suntem martori că literatura este leac taman  împotriva Uitării şi în pofida măsluirilor istorice, ideologice, sociologice.

 În culegerea de povestiri Mama Sonya a lui Nichita  Danilov, apărută în  2008  la Editura Curtea Veche, am avut ocazia să experimentez  una dintre cele mai intens-onirice proze din ultimii ani.  Impresia cea mai percutantă mi-a lăsat-o secvenţa epică în care o frumoasă se îndrăgosteşte de un cal. Voi insista asupra ei  prin urmare, ca pentru a proba, dacă ar mai fi cumva nevoie, cu câtă inteligenţă sondează Nichita Danilov misterele inconştientului feminin. Abordând  strict mitologic povestirea omonimă din volum,  personajul Zabell îmi apare ca o altă încarnare izoldină, aşa cum îi sugerează numele, o întrupare cu statut de blondă preafrumoasă, răsfăţată, aristocratic-leneşă şi adorată de contrariatul ei soţ. Ea are totul, anume tinereţe, frumuseţe, bogăţie, acces la sexualitate, dar manifestă o misterioasă stare de insaţiabilitate, pe care Saul nu pridideşte să i-o potolească. Stând întinsă şi lenevind pe canapea,  cu părul revărsat pe pernă, răpitoarea Zabell visează la un soţ năvalnic, care bruschează uşa din ţâţâni, o apucă de păr şi ,,o zvântă în bătaie, măturând cu ea podeaua''( p. 74). Am folosit  intenţionat conotativul ,,răpitoare`` tocmai pentru că o femeie taxată ca ,,răpitor`` de frumoasă

trezeşte în bărbat accesele de raptus, cuvânt latinesc desemnând deopotrivă violenţa, pierderea controlului psihic, cât şi violul asupra femeii. Este bine cunoscut faptul că emanciparea feminină este un mit de dată recentă, pus  faţă în faţă cu obiceiul masculin înrădăcinat de milenii şi anume  acela de a răpi femeia cu tot ce presupune asta. Dirijată de forţa egoului, simbolizată de anticul centaur influenţată de cultura medievală populată de tandri cavaleri pe cai albi, Zabell aşteaptă. Nu ştie nici ea prea bine ce, dar aşteaptă. În orice caz, cavalerul ecvestru nu mai apare, vine doar calul alb, descălecat. Sătulă de prea multe bune maniere, instaurate de lunga istorie europeană, Zabell visează la o răpire cu tot ce presupune ea: patimă, teamă, evadare, erotism. Saul, domnul Saul, nu era capabil de aşa ceva, căci pe el îl atrofiază iubirea, iar nu dorinţa. Personajul se mulează pe un mit mult mai recent, acela al bărbatului deposedat de virilitatea năvalnică  şi raptorică, el nu mai forţează porţile iubirii, ci bate uşor în ele, cu un trandafir în gură. Saul i-a dăruit soţiei tot ce şi-a putut  ea dori, un apartament luminos cu multe camere în care să locuiască singură şi de unde poate admira grădinile oraşului văzute de sus. I-a permis să trăiască astfel, să îşi facă datoria conjugală doar o dată pe lună şi mai ales i l-a dăruit pe Orlando, armăsarul alb şi îndrăgostit.

Frumoasa insaţiabilă, bărbatul  ratat în iubire şi  armăsarul îndrăgostit alcătuiesc un  livresc menage a trois, care sfârşeşte tragic. Orlando dispare, iar Zabell se sinucide înroşind apa din cada sa luxoasă. Ratarea lui Saul sporeşte deplin astfel, iar mitul imposibilei împliniri erotice recidivează. Drama  neîmplinirii feminine este aceea că progresul civilizator le cere lor, femeilor, să convieţuiască cu menestreli ca Saul, în timp ce instinctele  le împing să îşi hrănească imaginaţia cu centauri. Centaurul, bărbat de la brâu în sus, armăsar de la brâu în jos, semnifică această dualitate  a fantasmelor feminine. El rămâne un personaj fantastic, ca şi sirena, simbolizând dublul condiţiei umane.  Până la urmă, calul a fost atâtea milenii o prelungire a bărbatului, un apropiat al casei, un ,,familiar'' prin urmare. Apoi, calul este un animal frumos, inteligent, loial, impunător, bine cunoscut pentru înflăcărarea cu care se manifestă în rut. El poate provoca teamă exact cum a fost istoric obişnuită  femeia să resimtă faţă de bărbat. Calul ca  fantasmă erotică le întruchipează pe toate la un loc, iar femeia visează inconştient la un  bărbat cu însuşiri cabaline printre care la loc de cinste: pasiunea, loialitatea, forţa, capacitatea de a-i inspira  teamă. O lungă tradiţie europeană a făcut ca literatura erotică a acestui continent să fie contaminată de morbul morţii. Imposibila penetrare îi impinge pe iubiţi în moarte.  În consecinţă, cuplul livresc ,,Zabell şi Orlando'' au parte doar de mângâieri şi chiar imposibila postură coitală îl face pe Orlando să dispară bulgakovian. În urma lui, ea se sinucide. Nu iubirea imanentă îi face să  sucombe, ci mai ales insuficienta contopire cu celălalt, insuportabilul dorinţei nesatisfăcute. Frumuseţea poveştii lui Nichita Danilov este alegorizarea ideii de iubire fatală, poezia imaginilor cu un cal alb învăluind în dorinţă şi devotament o izabelă blondă, rămân  un model de artă nu atât onirică, pe cât  estetizantă. Zabell -a daniloviană este femeia recentă, influenţată de prea multă civilizaţie, de prea multe imagini livreşti, simbolice sau mediatice, este puţin ,,doamna cu licornă'' şi puţin încă o emmăbovary, dar care nu îşi poate înfrânge atracţia inconştientă spre forţele fecunde ale pământului şi ale naturii.

Ursoaica Lili şi Balena Goliat, Cârtiţa, Lumea interlopă a brusturelui, Amintirile mele din al doilea război mondial, Poveste de Crăciun, Paişpe ţigări, Lampa cu căciulă, Nea Mihai şi tovarăşul Dumnezeu, Titanicul, Maimuţa. Acestea sunt povestirile care alcătuiesc volumul de povestiri Lampa cu căciulă al lui Florin Lăzărescu. Fiind un scenarist  mult premiat pentru filmul omonim, i-am deschis cartea cu maximă reţinere. Mă aşteptam să descopăr schematisme epice, dialoguri dinamice lipsite  de complexităţi, numai bune  de pus în scene filmate, evitarea emoţiilor în schimbul proclamării acţiunii. Nimic din toate acestea însă. Şi totul în favoarea scriitorului Florin Lăzărescu, un autor care merge la sigur când trebuie să surprindă exact esenţialul întâmplărilor banale din viaţă. De fapt, esenţa tare a acestor instantanee epice este sugestia că în marele  ocean al banalităţii în care înotăm haotic, fiecare are mica sa epopee. Prototipul personajelor lui Florin Lăzărescu este insul în formare. Mai exact un ,,boţ de humă'' care face ochi aflat fiind pe falia subţire dintre copilărie şi adolescenţă. Acest preadolescent generic prezent în toate textele lui Florin Lăzărescu vrea să înţeleagă lumea. Pentru aceasta, nutreşte visul de a călători la Oraş. Căci insul de care pomenim  provine dintr-un mediu rural românesc precar unde este mereu abandonat să se descurce singur. Cei mari nu au niciodată timp să se ocupe de el, prinşi cu altele mai importante, de pildă cu subzistenţa.. Toate personajele centrale din povestirile lui Florin Lăzărescu sunt nişte mici Ulise moldoveni porniţi să vadă luminile şi bâlciurile Oraşului şi pentru aceasta parcurg un traseu  iniţiatic, pornind pe jos pe firul drumului desfundat de ploi, prin lanuri de păpuşoi şi prin harbuzării. La Oraş, unde nu bănuiau ce aveau să găsească lumea e pestriţă, păcălitoare şi nervoasă, iar senzaţia este că lumea este un bâlci sau o sfârlează enormă. Inocenţa acestui personaj în faţa lumii celor mari, nervoşi şi indolenţi  rezultă şi din următoarea secvenţă. Hotărât lucru, Florin Lăzărescu scrie poveşti adevărate, cu o naturaleţe şi cu o tehnică epică specifice marilor povestitori moldoveni.

,,      Acasă, am mâncat la repezeală şi am întrebat-o pe mama unde-i hîrleţul. 

-Vezi că l-a pus taică-tu prin grădină, că a scos cu el nişte hrean. 

       Adevărul este că ne binecuvântase Dumnezeu cu hrean cât cuprinde. În fiecare an tata îl scotea din grădină şi îl arunca la marginea cărării. Eu aşteptam să se usuce, ca să fie mai uşor, îl încărcam într-un cărucior cu rulmenţi şi îl aruncam la gîrlă. La răstimp de o lună, hreanul răsărea şi mai viguros, ca semănat cu mâna. 

       Asta e! Nu mi-e greu să mi-l închipui pe Sisif  cărând hrean.''(p.52, Polirom, 2009)

Ţin minte că pe când eram, fără ca nimeni să mă fi întrebat dacă îmi place sau nu, pionieră, auzeam des în cadrul exprimării ,,de lemn'' a vremii sintagma ,,cu conştiinţa trează''. Pe atunci mi se făcea lehamite de ea şi mă durea în cosiţele împletite de ceea ce însemna  respectiva asociere de cuvinte de fapt, dar, recent, am descoperit că ea, sintagma, n-avea la urma urmei  nicio vină, şi că îmi poate folosi  prin  reciclare totuşi  la ceva. Mai precis, la aserţiunea că ,,Varujan Vosganian şi Nichita Danilov sunt doi scriitori cu  conştiinţe treze''. În Cartea Şoaptelor se prezintă la modul infuzat literar drama armenilor din 1915. Totul devine de o sută de ori mai percutant decât într-o carte de istorie,  cei care au citit-o înţeleg bine de tot despre ce vorbesc eu acuma. În Ambasadorul invizibil, Danilov restituie o scenă plauzibilă de canibalism din timpul foametei ruseşti din 1921. Mesajul subliminal al  acestor două angajamente literare este fără putinţă de tăgadă apelul la conştiinţă şi la memorie, adresat urmaşilor celor care-au vorbit,,în şoaptă''. Cei care n-au trăit  aceste tragedii au nevoie să le afle. Pentru simplul fapt de a nu  risca să ne şobolanizăm ca în experimentul   legat  în romanul danilovian  de experienţa de Gulag  a prinţului Amiredjibi.

,,Într-un butoi este închis un lot de şobolani. În fiecare zi, şobolanilor li se dă, din abundenţă, aceeaşi hrană. După o lună rozătoarele aproape nu se mai ating de ea. Grupul devine extrem de agresiv. Şobolanii se supraveghează unul pe altul. Stau la pândă şi apoi încep să se mănânce între ei. Individul cel mai slab este atacat de grup şi devorat. A doua zi este sacrificat altul. Şi tot aşa. Până la urmă, din tot grupul supravieţuieşte doar  un singur exemplar, care devine''...propriul canibal. ( p.130, Ambasadorul invizibil) Morala mea: aveţi grijă să nu daţi spiritului vostru aceeaşi hrană mediatică zi de zi.

Nu-mi place titlul Provizorat. Şi nici primele cincizeci de pagini din romanul pe care îl discut azi. Se întâmplă astfel pentru că sunt o fană împătimită a Dimineţii pierdute.  Am să spun din nou, precum Ion Negoiţescu, că Dimineaţa...Gabrielei Adameşteanu se situează definitiv între primele trei romane, cele mai bune, din  literatura românească sub comunism. Carevasăzică, pentru că Gabriela Adameştenu este o scriitoare atât de mare prin volumul său din 1984, eu am devenit o cititoare ingrată, extrem de exigentă, care pretind de la ea enorm. Citind începutul  lui Provizorat descopăr că fluenţa  ,,matinală'' a Gabrielei Adameşteanu este revolută. Letiţia şi Sorin, cuplul ilicit al cărţii, se încleştează erotic prin încăperi sordide, anii '70 made in Romania, cam ca în filmele lui Danieliuc. Nimic poetic, totul gri. Dar când în text se interpun fragmentele de,,interbelic'' atunci revin la sentimentele mele vechi şi constat că Gabriela Adameşteanu n-a pierdut nimic din teribila ei inteligenţă scriitoricească, nimic din capacitatea extraordinară de a reanima evenimente istorice. Nimic nu s-a zădărnicit din talentul Gabrielei Adameşteanu de a ne reda, de a ne reconstitui o atmosferă, un decupaj perfect din l'air-ul timpului pierdut, din vremea de aur a anilor '30 când pasiunile culturale, personale ori politice erau atât de vii. Când totul erau  în fapt viu şi colorat, ca apoi să îngheţe pe o perioadă de  aproape jumătate de secol. Atunci, constat că Gabriela Adameşteanu s-a aflat ea însăşi într-un provizorat autoimpus al scriiturii romaneşti. Iar nu al înţelegerii mentalităţii româneşti. Căci Gabriela Adameşteanu este scriitoarea care  dovedeşte  putinţa de a explica  fără  rest, cel mai eficient, mecanismele unei mentalităţi naţionale.Şi  felul cum ideologiile au transformat românul în alt homo homini lupo.

(Mostră: Nelly Olaru, personajul din roman, este în anii cincizeci -şaizeci o oportunistă minoră  a regimului comunist. Una din miloanele de oportunişti care trebuiau să supraveţuiască pentru a-şi întreţine rudele. Dar iată  însă cine era  Nelly în anii '40, o cu totul altă persoană, cu alte potenţialităţi o fiinţă fină, fără presentimente:,, Îi făcea zâmbind bezele cu mâna înmănuşată şi Virgil, rămas la geam, îi privea silueta care se tot micşora, pălărioara cu borul lăsat peste părul blond şi des, tuns carree, cu breton până la sprâncenele subţiate, gura bine conturată, cu un ruj grenat, picioarele cu glezne delicate în pantofii moi de chevreau, o tânără doamnă scoasă din cutie, cu care totdeauna se mândrea când ieşea în lume. Nu-i făcuse multe daruri şi în viitorul pe care nu şi-l ştia avea să-i facă şi mai puţine''.( p.162)

Atentă  până în cel mai mic amănunt  la condiţia femeii din România, în comunism, Gabriela Adameşteanu râmâne  o maestră a detaliului şi a potenţialităţilor unui caracter feminin transpus epic.

 

Doina Ruşti este o doamnă foarte caldă şi convingătoare când dă interviuri. Acesta ar fi primul lucru pe care-l pot proba despre autoarea în discuţie. Mai pot spune, intuind, că este o mare iubitoare de cărţi, de plimbări şi de Bucureşti, aceste aserţiuni din urmă fiindu-mi provocate de lecturile din ale dumneaei Zogru şi, respectiv, Cămaşa în carouri. Cu toate acestea, scriitura sa  nu mă satisface deplin. În ambele lecturi de care am pomenit, iese la suprafaţă, precum un soare răsărind din marea textuală, tema centrală  a scriitoarei şi anume, un fantastic folcloric, metempsihotic. Pot jura ca d-na Ruşti este deopotrivă o mare iubitoare de Mateiu Caragiale, Mircea Eliade ori Vasile Voiculescu şi acestea toate n-ar incrimina-o în nici un fel. Însă, atenţie, abordarea temelor fantasticului cere o mânuire stilistică mai ingenioasă decât o operează domnia sa. La Doina Ruşti, străzile Bucureştiului sunt purtătoare de duhuri şi, la modul deus ex machina, personajele contemporane se transformă brusc, ca prin atingerea cu bagheta magică, în strămoşii lor. Astfel, Ema, un personaj din,,Cămaşa în carouri'' păşeşte pe uşa blocului şi brusc se trezeşte în urmă cu două secole trăind o poveste de dragoste cu un mărgelar dintr-un  alt timp, fanariot. Registrul stilistic se schimbă uşor, facil, apoi, după câteva pagini, cu două fraze de retur, revenim în timpul iniţial al personajului. Uşurinţa cu care personajele călătoresc în timp, în cadrul cărţilor acestei scriitoare, ori se impregnează în obiecte sau în lucruri,  devine un element care mă contrariază la D. R.. Aş adăuga că duhurile nu ţâşnesc din pământ sau dintre carourile unei cămăşi, ca  pe  scena unui teatru de marionete, nici măcar în literatură. Un alt personaj din ,,Cămaşa...'', Marian, moare brusc şi se reîncarnează instantaneu într-un papagal. Această urgenţă, acest hocus-pocus al glisării dintre verosimil spre fantastic schematizează personajele Doinei Ruşti, le reduce la a fi doar nişte păpuşi. Excesul de exerciţiu scenaristic este ceea ce face din scriitura pe alocuri plină de prospeţime a autoarei un puzzle de situaţii,,prezent-trecut'' care nu leagă suficient întregul.  Firul epic se înnoadă din loc în loc precum o aţă îndărătnică, iar cititorul la rândul său se împotmoleşte, nu mai poate urmări traseul personajului.  Un alt  aspect, exterior literaturii de data asta, este mediatizarea autoarei înseşi. Dânsa beneficiază de nişte cronici prea indulgente, dacă nu chiar fantasmagorice uneori. O zeloasă ziaristă de la  revista ,,Unica'' apreciează cărţile Doinei Ruşti ca fiind ,,puternice şi clare''. Pentru mine n-a fost aşa, mesajul cărţilor sale este aburit de pasaje ca acestea  ce urmează, extrase din ,,Cămaşa în carouri'':

,,începu să scotocească prin geanta bombonoasă, care lui Tiberiu i se părea făcută din două sute de halviţe poroase şi răsucite''( p.13)

,,Era ca un doctor de bun. Ce repara el nu avea moarte.''(p.14)

,,Dinspre cămaşa în carouri s-a revărsat un venin cald şi provocator. Era ceva viu, ostil şi care cerea cu insistenţă un răspuns''(p.47)

,,Tot clocotul fieros coborâse în bucătărie, cuibărindu-se pisiceşte în carourile cămăşii lui I.''( p.59)

,,iar între ele înainta abil maşina neagră, ca pisica neagră, ca iedul negru. O maşină ca un elefant intra pe nesimţite în crucea drumului.''(p.63)
Aş spune că repetiţia şi aleatoriul au şi ele limitele lor. Şi că, în ce mă priveşte, nu am înţeles, nici din,,Zogru'' nici din ,,Cămaşa în carouri'' care este sensul etno-metempsihozelor la care sunt supuse personajele. N-am simţit, în fapt, acea puternică şi aşteptată restituire a sensurilor  magice din străvechiul folclor balcanic la care cred că a intenţionat să acceadă Doina Ruşti.  Unde sunt oare documentările scriitorilor români de altădată, care înainte de a se aşeza la masa de scris petreceau luni în biblioteci pentru a colecţiona informaţii ce urmau a fi procesate artistic?

De la o vreme m-am trezit problematizând  despre ce va fi însemnând să fii un intelectual, un intelectual vero.  Până să îmi definesc eu conceptul, care nu este unul chiar uşor, s-o admitem, iată ce explicaţie lucidă am descoperit  în Omul dezrădăcinat a lui Tzvetan Todorov, carte pe care... je suis en train de lire. Subscriu prin urmare, la definiţia de mai jos.

,,Ce este un intelectual? În ce mă priveşte, delimitez înţelesul acestui cuvânt în felul următor: este un savant sau un artist( categorie care-i cuprinde şi pe scriitori) ce nu se mulţumeşte să facă ştiinţă ori să creeze opere de artă, să contribuie, aşadar, la propăşirea adevărului sau la înflorirea frumosului, ci se simte, pe deasupra, răspunzător de binele public, de valorile societăţii în care trăieşte şi care participă, deci, la dezbaterea privitoare la aceste valori. Intelectualul înţeles în felul acesta se situează la egală distanţă de artistul sau de savantul care nu se preocupă de dimensiunea politică şi etică a operei sale; şi de predicatorul ori de politicianul de profesie care nu creează vreo operă.’’(p.125) În consecinţă, şi unele bloguri pot  efectua cu succes această dezbatere, mult mai onest decât la un tv, de pildă. Să-i salutăm pe bloggerii intelectuali atunci, ori de câte ori ne este dat să-i întâlnim.

În piesa ,,Google, ţara mea'' montată de Ştefan Iordănescu pe textul Mihaelei Michailov, pe care l-am văzut aseară, revin ritmic două întrebări pe care actorii le şi adresează interactiv publicului: 

                                                 Tu eşti român?

                                                 Tu eşti fericit?

Textul dramatic este foarte îndrăzneţ şi problematizează despre discriminare,  uzează de nume de personaje politice, de numele Madonnei chiar, cea care a transmis un mesaj antidiscriminare la primul şi  ultimul ei concert în România. Suntem noi discriminaţi în Europa? Vă e ruşine să vă declaraţi naţionalitatea? Ce s-a ales de mândria naţională? Până când ne vom sabota noi pe noi  ca naţiune? De ce nu avem curajul unei noi clase politice? Fii tu cel care candidează la o funcţie politică pentru a-ţi promova ideile. Despre acestea şi despre imposibila( deocamdată?) fericire românească este vorba în  montarea despre care vorbesc. Nu în ultimul rând, despre curajul acţiunii într-o ţară prea defetistă.