Sabotat discret de către Eugen Simion, Ovid Crohmălniceanu, Şerban Cioculescu, Lucian Raicu şi nu numai de către ei, dar îndrăgit de Marin Preda, Zaharia Stancu, Ion Negoiţescu şi de mulţi alţii, lupul tânăr care a fost Marin Mincu, plecat dintre noi în decembrie 2009, este el însuşi subiectul volumului II, Graziella, al hardcoverului Intermezzo.
Pentru mine, acest volum este pur şi simplu un manifest inteligent şi efervescent al textualismului. Dincolo de postmodernitatea acestei proze care arată explicit care sunt tribulaţiile de conştiinţă ale unui prozator care arde la temperatură înaltă, mi-au plăcut mult amintirile de tinereţe erotizată, la malul mării, la Constanţa, pe când Marin Mincu era un universitar lucid şi talentat de numai 25 de ani. O Constanţă solară a începutului de ani ’70, de dinainte să mă nasc eu, revelată în iubirile auriu-albastre, intense, îndrăzneţe care se opune ca lume ficţională iubirilor triste din Provizoratul Gabrielei Adameşteanu. Fără îndoială, Erosul şi-a luat partea cezarului şi în prea pudica etapă comunistă. Cel mai hot fragment este acela în care M., personajul alter-ego, mărturiseşte cum iubita lui, G., îi făcea un semn discret în amfiteatru şi la acest consemn ,se ridicau amândoi şi plecau acasă, ca să facă dragoste, evident. Îndrăzneţi părinţii noştri, nu-i aşa, îmi vine să zic plină de simpatie!
Dar nu pe erotismul fin, lucid al acestei cărţi-jurnal de tinereţe voi insista acum. În schimb, recomand volumul ca pe un excelent manifest( şi exhaustiv pe deasupra) al textualismului şi al autenticităţii estetice care, de la Camil Petrescu nu a mai fost atât de subtil dezbătută. Cu un doctorat strălucit în Ion Barbu, Marin Mincu denotă aderenţă, iată, la conceptualizarea actului scriptural ca oglindă autentică a realului. Totul se reduce la felul cum este înţeles şi transpus acest real. Ce este scriitorul contemporan conform acestei poetici ,atunci? Un mare cititor de real, un ins care execută o lectură a realităţii. Cu cât mai autentică şi mai lucidă cu atât mai valoros textul ce va fi generat. În alt loc, ideea autenticităţii este a câta oară pertinent reevaluată: ,,Nu pot să fiu un prozator,,obiectiv’’. N-am cum să scriu autentic despre ceva ce n-am trăit eu însumi. Încerc să prind doar acele remanenţe ale unui eu hibrid ce se ocultează. De aceea îmi convine să mă folosesc de poietica fragmentului decât să recurg la retorica ficţiunii. Fragmentul mă ajută să tuşez punctul vulnerabil şi să cobor în acea fisură sângerândă în care cotrobăi mocirlos după subiect.’’ Abundenţa binevenită a acestui tip de pasaje în volum i-ar putea cointeresa pe mai tinerii prozatori sau mai precis doar pe aceia care încă nu s-au lămurit ce treabă are un scriitor pe lumea asta. Într-un cuvânt, Marin Mincu ştia foarte bine ce îndatorire avea de dus până la capăt.
