Zero grade Kelvin

Iată o postare în ton cu înfrigurarea( mai mult emoţională) cu care mă  asortez zilele astea.
Scris pe durata a şapte ani, aşa cum ni se indică în final, romanul Zece grade Kelvin al autorului Adrian Şchiop se înscrie în ampla serie a autoficţiunilor cu care ne-a obişnuit egoproza de la editura Polirom. În tot acest timp, criticii exigenţi afirmă că autoficţiunea este genul minor pe care îl comite un autor care nu are ,,geniul’’ unei invenţii originale.

Romanul se evidenţiază prin tematica extrem de actuală şi de percutantă: condiţia tânărului intelectual român emigrat, ceea ce devine un plus, dar şi prin colocvialitatea plicticoasă, în afara oricărei stilistici, a naraţiunii. Limbajul simplist, mixat, stereotip al personajelor ajunge să plictisească lectorul prin redundanţă şi expedititivitate.

Eul povestitor este un tânăr intelectual român de treizeci de ani, care a lucrat puţin timp ca profesor în Ardeal şi care ia calea Noii Zeelande pentru a presta, evident, muncile de jos. Acest detaliu se regăseşte în experienţa  de viaţă a autorului, la rândul său emigrant câteva luni. Pe durata a un an şi ceva, românul trăieşte emigraţia economică ca  pe o traumă. De fapt, este vorba despre o dublă suferinţă. În ţară, a lăsat o situaţie mizeră, anume posibilitatea de a profesa în mediul rural şi în condiţii financiare ostile, ratându-se ca intelectual. În NZ, se găseşte în situaţia de a face munci înjositoare şi de fapt insuficient plătite. În plus, inadaptarea la mediu îi creează o angoasă perpetuă. Când va părăsi Noua Zeelandă, va avea un acces  nervos de bipolaritate, deoarece se vede pe sine plasat între imposibilitatea adaptării la condiţia de emigrant şi certitudinea că în România nu se va putea întreţine financiar dintr-un salariu mizer.

În ce priveşte incongruenţa personajului cu ţara străină în care a emigrat în scop de muncă, localnicii neozeelandezi sunt descrişi ca fiinţe simple, care acţionează programat, previzibile, lipsite de imaginaţie, ceea ce face  diferenţa faţă de europeni, cu toată moştenirea lor culturală, dar şi de faţă de români, cu creativitatea lor înnăscută. Se insinuează ideea unei mentalităţi colonialiste de natură economică care îi face pe cei în postura de travelleri să fie exploataţi în privinţa orelor de muncă şi a valorii muncii în sine. Problemele de comunicare culturală sunt privite necruţător. Mesajul este că în condiţii dezumanizante sau înjositoare, globalizarea şi simpatia între popoare nu întrunesc condiţiile de manifestare: ,,Îmi aduc aminte cum culegeam mere pe acelaşi rând cu  o coreeancă minusculă pe care munca o depăşeşte, se mişcă înduioşător de lent şi de stângaci, trăgând o scară de trei ori mai mare. Aş vrea să mă apropii de ea şi chiar reuşesc până la un punct, îmi spune că a făcut un master în feminism la o universitate din Seul.’’Dar apropierea emoţională nu se va produce nici de astă dată.

Trebuie să îi recunoaştem autorului luciditatea observaţiilor care conturează  o imagine amănunţită a ţării străine ca un spaţiu în care totul pare accesibil şi primitor, dar în care de fapt se ascund numeroase prejudecăţi. Omul globalizat aşa cum apare el din portretul de grup al mai multor emigranţi de naţionalităţi diferite este un tip lipsit de curiozitate, însingurat, refugiat în droguri şi alcool aşa cum apare el din metafora centrală a party-ului care se încehie invariabil cu o masă informă de oameni care nu se mai percep unii pe alţii în turbulenţa drogului. Profilul familial şi sexual al ,,băştinaşilor'' este aspru criticat în roman şi aceasta devine curajul şi îndrăzneala cărţii. Se abordează subiectul unei sexualităţi sordide în forme homosexuale, pedofile sau masturbatorii care  indică un grad de alienare extrem.

Finalul romanului surprinde un dialog dificil de continuat, dar plin de sugestii cu privire la ratarea intelectuală şi umană. Personajul ia avionul de întoarcere acasă, traversând  un ocean de disperare între angoasa neozeelandeză şi cea românească: ,,-Ce-o să faci în România? sparge Lorand tăcerea. Viaţa este o treabă destul de complicată, dar măcar în ţară are reguli clare-cu bărbaţi care îşi iubesc femeile, femei care îşi iubesc copiii şi nu aşteaptă nimic în schimb. Maică-mea, la rândul ei, avea să mă mai crească un timp, cu mâncare şi bani de ţigări.

        - Nu ştiu ce-o să fac, Lorand.’’