el, 56,... ea, 23

Dar nimic ipocrit sau concupiscent. Deopotrivă revizitare a Morţii la Veneţia, în varianta heterosexuală, şi a Lolitei lui Nabokov, într-o intenţie asumat postmodernă, Fetiţa lui Mihai Zamfir este un roman de dragoste fermecător şi aparte. Raluca Bratu, 23, studentă, şi poetul Ioan Pavel, 56, pensionat, se întâlnesc în bibliotecă privind coperta nouă a aceleiaşi cărţi de Nabokov, Lolita. Dacă ar fi fost doar dragostea de literatură, probabil că relaţionarea lor s-ar fi redus la un minimum politicos. Dar pentru că sunt ambii, pe cont propriu, doi mari însinguraţi, capcana unui erotism dependent îi subjugă şi îi transformă.

Sugestia cărţii este foarte explicită: ce-ar fi dacă ne-am iubi în pofida trupurilor?! Mai exact în pofida trădării lor.,,Ne-am transformat în doi oameni fără vârstă şi aşa trebuie să rămânem’’, zice fata. Pe Raluca, inadaptarea firii ei o împinge în braţele lui Pavel, pe Pavel, singurătatea şi atenţia la detalii îl conduc spre ea. Câteva luni se întâlnesc aproape zilnic şi în fine trăiesc o singură şi ultimă noapte de dragoste. Apoi, Raluca dispare. Finalul este tragic, dar şi prea explicit, poate aceasta din urmă constituind singura verigă slabă a întregului.

Ca puncte foarte tari, semnalez forţa dialogurilor, construcţia migăloasă a personajelor şi mesajul cărţii, foarte puternic. În ce priveşte dialogurile, Mihai Zamfir se dovedeşte un mare observator al comunicării interumane. Discuţiile ample, dinamice, despre cărţi, impresii intime şi idealuri sunt excelent alcătuite între cei doi actori ai romanului. Raluca este un personaj complex, aparte, din specia inadaptaţilor. Urmând tehnica realistă a observării personajului, ca şi în cazul bărbatului, a lui Pavel, autorul oferă amănunte extrem de interesante despre ea, făcând-o un personaj de neuitat, tragic. Deşi frumuşică, inteligentă, ambiţioasă, ea  nu se regăseşte în relaţiile cu studenţii tineri şi frumoşi care o curtează. Extrem de exigentă cu sine, studenta vrea o comunicare spirituală suplimentară celei erotice. Doar Pavel i-o poate oferi, lipsit de concupiscenţă. Maestru şi tată simbolic, Raluca este fascinată de iubitul ei, dar trăieşte drama ruşinii, s-ar părea. Se fereşte de ochii lumii privitor la această relaţie hulită de societate şi asta o va pierde. Nu în ultimul rând, Raluca este devorată de forţa sentimentelor sale care o vor sufoca.

Ioan Pavel, poetul, este la rândul său un personaj extrem de  interesant. Profund estet, un om al cărţilor, inadaptat, care visează mereu la un Bucureşti interbelic, mai bun, trăieşte singur într-un apartament pe strada Mântuleasa. Este o enciclopedie vie a Bucureştiului, un bărbat fin, stilat, care a divorţat cu ani în urmă de o soţie prozaică şi ambiţioasă. Abia în tânăra, fetiţa, Raluca găseşte idealul feminin. În primul rând, cei doi au pasiuni comune, cărţile, muzica, lectura, plimbările, nostalgiile, visările, pot vorbi zile şi nopţi despre o lume ideală sau despre o lume dispărută, se înţeleg tacit. Dar corpurile îi trădează. Raluca nu vede în Pavel un om îmbătrânit, dar el se teme constant de ridicol, îşi dispreţuieşte trupul.

Fetiţa lui Mihai Zamfir are un mesaj foarte puternic despre complexitatea atracţiei erotice. Pavel nu este îndrăgostit subit de Raluca doar pentru carnea ei de animal tânăr, el este subjugat de ea mai ales pentru firea ei originală şi ocultă, pentru inteligenţa şi incredibila maturitate. Obsedată să se controleze pe sine, Raluca se autopedepseşte şi asta îi va distruge pe amândoi. Drama din roman arată cât de cumplit este să te întâlneşti cu perechea androginică  a vieţii tale în trupul nepotrivit. Când ceasul biologic ne taxează erotismul, atunci pierderea controlului este taman la pândă. Nu în ultimul rând, cartea este un mare poem despre singurătate. Pe pagini întregi, urmărim cu fascinaţie tragică ritualurile lui Pavel de bărbat singur. Până unde putem merge ca să ne înşelăm singurătatea, această metastază a sufletului care ne nimiceşte oricât de putenici am fi fost cândva? Singurătatea stă mereu la pândă, indiferent de vârstă şi de statutul individului, chiar în clipele când suntem atât de iubiţi. Dimineţile unui bărbat singur, de 56 de ani,  pot fi probe de anduranţă, astfel:,,Îşi ia cafeaua cu lipsa de grabă pe care a început să o aprecieze de când au dispărut orele fixe. A sorbi lent băutura călduţă, fără să-ţi frigi limba, iată o bucurie de mult uitată(...)micul dejun savurat tacticos ajunsese unica bucurie a zilei. A fi pensionar înseamnă mai ales să schiţezi dis-de–dimineaţă planul dificil al unei zile nesfârşite care abia începe.’’