,,Nu mai am mult, spuse el anevoie. Nu mă plâng de o soartă pe care o împărtăşesc cu florile, cu insectele, cu stelele. Într-un univers în care toate se irosesc ca un vis, dorinţa nemuririi n-ar fi cuviincioasă. Nu mă plâng de faptul că lucrurile, fiinţele, inimile sunt sortite pierii: o parte din frumuseţea lor stă tocmai în durerea aceasta. Ce mă întristează este că ele sunt unice.''( Marguerite Yourcenar, Povestiri orientale)
Ce zâmbet frumos... :)
"Intr-un univers în care toate se irosesc..." nu stiu daca traducerea lui "irosesc" e cea mai fericita, daca asa e in original ma vad nevoit sa observ, cu permisiunea gazdei, ca nimic nu se iroseste in univers. Efemeritatea nu-i una si aceeasi cu irosirea. Ne lipseste "the big picture", zic eu, ca sa ne exprimam in termeni negativi precum "irosire".
P.S. eva, nu ti-am raspuns la art cu evazionisti pt ca am obs. ca nu erai intr-o dispozitie "jucausa" avand in vedere moartea lui ALS.
nimic nu se pierde, totul se tranformă ?
zulu,
traducerea aparţine marelui Petru Creţia, adică e sfântă pentru mine. Şi Yourcenar e sfântă pentru mine, pe altarul literaturii. Eu posed cartea în română de la Humanitas, n-o deţin pe cea franceză, un regal.
Am căutat un pic pe scribd să văd de nu găsesc textul francez. Nu.
Intuiesc că poate verbul francez este...s'evanouir...perfect tradus cu ,,a se irosire'' Primul lui sens este ,,a se destrăma'', un altul este a leşina.Se destramă multe în şi prin moarte, nu-i aşa?
S'evanouir e un verb perfect, deşi nu sunt sigură că pe acesta l-a folosit Marguerite Y.
Înţeleg că mi-ai respectat recluziunea.
Bianca,Lotus
...să-i zâmbească Morţii cine e în stare, eu una , nu,...eu îmi plec capul, aşa cum spune textul( unul din favoritele mele din toată literatura). Moartea impune respect.
@eva: de acord cu "destramare". iata un alt pasionat care o citeaza pe Yourcenar(scorchfield.blogspot.com/2011/04/amintirea-unor-vulcani-ai-japoniei.html).
un scurt extras marca Yourcenar din post-ul amintit: "Dacă totul e trecere, elementele subzistente în chip tranzitoriu nu mai sînt altceva decît forţe care au traversat, ca să spunem aşa, individul şi care, în virtutea unei legi asemănătoare în linii mari cu cea a conservării energiei, subzistă măcar pînă cînd energia însăşi se aneantizează. Ceea ce rămîne este în cel mai bun caz un reziduu de experienţă, o predispoziţie, o aglomerare mai mult sau mai puţin durabilă de molecule, sau, dacă vreţi, un cîmp magnetic. Nimic din aceste vibraţii nu se pierde cu totul: ele intră în Alaya lumii, rezerva întîmplărilor sau mai degrabă a senzaţiilor încercate, aşa cum Himalaya este rezerva zăpezilor hibernale cvasieterne."
Si cred eu ca nici macar aceasta fotografie hindusa/buddhista nu surprinde totalitatea mortii.
zulu,
mulţumesc pentru sugestia cu blogul lui Scorchfield. Marguerite Yourcenar are fascinaţie pentru mentalităţile vechilor ,,imperii'' şi culturi( latină, japoneză). Ea preţuieşte seninătatea morţii specifică acelor vremuri.
Am impresia că ai o teorie despre moarte. Expune-o, mă interesează. Eu una n-am o teorie despre moarte, doar un tragic respect am. Am teorii minore despre multe, dar despre moarte ba.
Îţi zic eu una, eva. Moartea nu e un prag sau o limită. E un proces. Ne naştem cu un anumit număr de ani de trăit, pentru că nu suntem nemuritori. Şi pe măsură ce timplul trece, scade durata de timp pe care o mai avem de trăit... până când ajunge la 0. Începem să murim din momentul în care deschidem ochii.
E frumos articolul, apropos.
Lotus, de-acord. Iar după moarte e numai negru şi tăcere? Moartea e un segment între două ,,nopţi'' imense, noaptea de dinainte naşterii şi cea de după exitus,poate?
eva: Păi tu pui întrebarea fundamentală dacă omul este materie sau spirit. Sentimentele pot fi materie? Iubirea? Fericirea? Conştiinţa, ideile geniale, gândurile, pot fi simple intercaţiuni ale diferitelor substanşe chimice şi fizice? Dacă da, atunci suntem materie, dacă nu, suntem altceva.
Eu cred că vom înţelege moartea atunci când vom înţelege şi naşterea. Adică nu foarte curând.
Dar dacă tu eşti materie, atunci nu văd de ce te preocupă subiectul, pentru că materia care îţi alcătuieşte corpul nu dispare după moarte, ci se transformă, iar aşa-zis-ul eu al tău nu este decât o iluzie, un simplu derivat al acestei materii. Care materie se va recombina şi va contribui la apariţia altor euri, la fel de iluzorii ca şi al tău... Deci din perspectiva asta materialistă mi se pare că întrebarea nu are sens, cum poţi să mori când de fapt nici măcar nu exişti? Corpul nu moare ci se reciclează. Iar conştiinţa parcă nu era reală, că am zis că suntem atei, da? Deci iată, nu există moarte. Sau nu?
nu sunt atee, doar că nu am o părere certă despre moarte.( Ia-o ca pe o căutare a răspunsului.) Îmi place Eliade, bisericile ortodoxe vechi, mă mai şi rog( doar în acelea, ca lăcaşe), îmi place etnografia şi antropologia. Înţeleg viziunea ta cu,,nu există moarte''.
Lotus:
Eu nu inteleg. Vorbesti de reincarnare ? Ca daca nu exista moarte in sensul in care spui tu, nu exista nici viata si ce ne facem asa inexistenti ? De ce ne mai agitam atata si ne batem la apa sfintita ?
@eva
Nu e chiar viziunea mea, vorbeam din perspectiva unui materialist. Dacă crezi în Dumnezeu atunci e chiar simplu. Problema e cu ateii, lor le e frică de moarte. Iar cei care cred în Dunmezeu şi le e frică de moarte sunt de fapt tot atei.
@mofturi
Nu asta susţine evoluţionismul, că viaţa a apărut prin asocieri random dintre diverse componente materiale? Sau în genul. Atunci, prin prisma ateismului, eul (conştiinţa, iubirea, sentimentele, fericirea, totul) este o iluzie, o simplă proiecţie a materiei. Nu are un suport real, este doar un fel de rezultat al unor reacţii chimice. Deci da, bună întrebare, ce ne facem aşa inexistenţi?...
Nu ştiu cu apa sfinţită cum e dar sunt convins că dacă sufletul nu există atunci n-ai ce face cu ea iar dacă sufletul este real atunci n-are nevoie de apă...
Reîncarnarea presupune existenţa spiritului, eu am vorbit din prisma non-existenţei lui.
Sunt ateu si nu-mi e frica de moarte.
De ce ? Pentru ca este inevitabila !
De fapt e tocmai invers: oamenii devin religiosi pentru ca le frica de moarte si prefera sa traiasca cu iluzia "vietii de dincolo" (si a reinvierii ?).
Spiritul ? Exista !
Dar numai ca produs al materiei superior organizate (creierul).
El moare (dispare) odata cu suportul sau: corpul material viu (care asigura functionarea creierului).
Pentru a fi mai exact: corpul material nu moare, ci functiile sale se opresc ducind la incetarea vietii si transformind astfel un corp "insufletit" intr-un corp "neinsufletit".
Corpul material se recicleaza (da, nimic nu se pierde, nimic nu se cistiga, totul se transforma).
Asa ca, ce este dupa moarte ? Pentru cel care moare: nimic, neant.
Ca el ramine, pentru un timp mai lung sau mai scurt, in memoria celorlalti, nu are nici un fel de relevanta pentru cel disparut.
Spiritul lui, eul lui, nu mai exista.
De fapt asta este moartea: disparitia eului.
Speculatiile despre reciclarea materiei nu au nici un rost. Nu se recicleaza materie vie ci materie moarta.
Si, in fond, ce reprezentam in acest univers infinit ? La scara universului: chiar nimic.
Gindim, cercetam, meditam, dar nu vom intelege niciodata pe deplin universul, tocmai pentru ca suntem muritori (iar el nu) !
msr,
mă bucur că aţi avut încredere să vă expuneţi amplu teoria despre moartea aici, ,,pe la noi prin poiană''. Îmi dă fiori, dar o consider validă, argumentată. Se reciclează materie moartă ziceţi... Mai există şi un pic de nemurire în transmiterea adn-ului în copii...
Şi când disperă un ateu, ce face? Şi dintre toate religiile care vă pare cea mai interesantă?
Nu este doar "teoria" mea despre moarte.
Este parte a filosofiei dupa care imi traiesc viata.
Si astfel raspund si la intrebarea: ce face un ateu cind dispera ?
Recurge la intelepciune. Gindeste, mediteaza (cu capul propriu, se intelege !), isi mobilizeaza resursele interioare, se impaca cu soarta.
Soarta ? Da, fiecare om (unitatea inseparabila trup-spirit) are o soarta, un destin. Nu in sensul de "ce e scris in frunte ti-e pus". Destinul se scrie in fiecare clipa a vietii noastre, odata cu alegerile pe care le facem, cu intimplarile prin care trecem.
Destinul ni-l construim singuri.
Exista totusi predestinare: este efectul inzestrarii genetice cu care plecam in viata.
Orice am face nu putem iesi din limitele noastre genetice. Ne construim singuri destinul dar numai in limitele date de ceea ce este scris in ADN-ul nostru, in programul nostru genetic.
Iata ca acel "ce e scris..." este totusi valabil !
E momentul sa amintesc si sa desfiintez un loc comun: "toti oamenii se nasc egali".
Nimic mai neadevarat ! Inteligenta, talentul, caracterul... nu sunt distribuite in mod egal.
Fiecare om e diferit de ceilalti inca de la momentul zero, este unic.
Cea mai mare parte a genelor noastre este comuna tuturor (cea care ne face fiinte umane), exista insa o parte mica dar decisiva care ne diferentiaza, care ne face unici.
In schimb: toti oamenii mor egali !
Si iata ca am ajuns iarasi la moarte.
Caci moartea e scrisa in genele noastre: suntem programati sa ne degradam (sa imbatrinim) si sa ne oprim (sa murim).
Afirmati: "mai există şi un pic de nemurire în transmiterea adn-ului în copii..."
Imi pare rau, dar trebuie sa spulber si aceasta iluzie.
Da, transmitem o parte din noi copiilor nostri dar asta e important pentru ei (si pentru specia umana) nu pentru noi !
Noi nu continuam sa traim prin copiii nostri. Ei sunt fiinte diferite, unice.
Cind murim, murim si gata, nu mai ramine nimic din spiritul, din eul nostru.
Cum spuneam: chiar daca ramine, pentru un timp mai lung sau mai scurt, in memoria celorlalti, asta nu are nici un fel de relevanta pentru cel disparut.
Se vorbeste despre oameni nemuritori datorita operei lor.
Dar opera lor ne imbogateste pe noi, cei care le urmam, pentru ei asta nu inseamna nimic, destinul lor s-a incheiat.
Suntem intr-un fel copiii lor, diferenta e ca ne-au transmis nu genele lor ci opera lor.
Este acceptabil sa se vorbeasca de "nemurirea" numelui si operei lor, nu a lor insisi.
Dar nici macar opera si numele lor nu sunt "nemuritoare".
Chiar specia umana va disparea pina la urma.
Pentru ca in universul infinit, totul este limitat, in afara de universul insusi.
Despre religii: toate au ceva interesant dar niciuna nu este o alternativa la ateism.
Si, ca sa inchidem cercul: am recitit „Cu florile, cu insectele, cu stelele” si observ ca ma apropii destul de mult de fragmentul citat de dumneavoastra din Marguerite Yourcenar.
@mrs:
oamenii devin religiosi pentru ca le frica de moarte si prefera sa traiasca cu iluzia "vietii de dincolo"
De unde ştiţi dvs de ce devin religioşi, având în vedere că vă declaraţi ateu? Şi de unde ştiţi că devin religioşi? Poate aşa sunt de mici.
Faceţi afirmaţii categorice şi absolute. Pe ce bază? Nu de alta, dar airmaţiile de acest gen în general nu îmi sună bine. Pe ce bază, deţineţi cheile universului? Uite, Einstein de exemplu credea în Dumnezeu.
msr,păreţi( probabil şi sunteţi) foarte sigur de ,,credinţa'' dvs. raţionalistă şi sunt de acord că vă apropiaţi mult de sugestia Margueritei Yourcenar.
Cât despre adn, nu accept că aş fi predestinată( deşi ştiu că durata vieţii e înscrisă în gene ca şi ereditatea bolilor). Poate educaţia timpurie mi-a fost mai mult destin decât genetica.
În privinţa copiilor există o dulce consolare. Există comuniuni spirituale atât de puternice cu propriii născuţi că îţi vine să zici că murind, vei mai dura puţin în felul identic ţie în care vor gusta ei viaţa. E ca şi cum vei dura ca individ în gesturile şi gusturile lor. Mama mi-a zis: ,,mănânci friptura ca străbunicul tău,...'' (am aceleaşi preferinţe)pe care restul familei nu le are. E o perpetuare, nu?