Archive for 2015

Petru Dumitriu, o evadare ratată


scris de în , , ,

un comentariu

Mi-am lansat micromonografia despre Petru Dumitriu pe 3 decembrie la Timişoara, iar pe 8 la Arad. Un text critic aproape uitat a văzut lumina tiparului contribuind poate la o mai corectă înţelegere a unei opere heteroclite.


http://specialarad.ro/anca-giura-si-a-lansat-cartea-despre-petru-dumitriu-scriitorul-roman-care-si-a-vandut-sufletul-diavolului/

Mulţumesc Editurii Ariergarda şi colaboratorilor, Carmen Bayer, Dragoş Croitoru şi Camil Mihăescu.

Timpul trăirii, timpul mărturisirii


scris de în , ,

comentează primul

E vorba de o înflorire târzie. Până la 35 de ani nici prin cap nu mi-ar fi trecut să public o carte. Credeam că toate textele mele pot sta liniştite, adormite, rânduite într-un sertar secret plin cu agende cartonate. Dar de la o vreme, mi se întâmpla să fiu întrebată tot mai des când voi publica ceva, căci oamenii se aşteptau, poate din pricina imaginaţiei şi a discursului meu oral, ambele nonşalante se zvoneşte, să îi surprind cu o ,,producţie scrisă''.

Mi-au trebuit trei ani să mă întâlnesc cu editorii potriviţi. Ideea de a mă publica încolţise deja în mintea mea, ca o buruiană de leac, dar nu îi întreţineam decât foarte rar subzistenţa. Nu mă grăbeam nicăieri, nu forţam nicio uşă, lăsam lucrurile să vină spre mine. 

Până să iasă de sub teasc, unei cărţi îi sunt necesare câteva luni tehnice. Cam ca la o naştere. Timpul concepţiei este de la autor la autor variabil, în cazul meu, vreo 400 de zile. Când scrii în secret o carte, ai capricii şi interiorizări mai ceva ca femeile însărcinate, trăieşti o dublă viaţă şi, ah, ziua nu are decât 24 de ore!

Iată, public prima carte la 39 de ani şi dacă ar fi să mă întorc în timp, aş face exact la fel. Niciodată nu am fost pregătită pentru asta, abia acum pot afirma că sunt. Am simţit intuitiv că trebuie să acumulez o diversitate a experienţelor de viaţă, ca abia apoi să îmi regăsesc caligrafia proprie. Senzaţia eliberării este, însă, atât de puternică, încât am şi început să o scriu pe a doua. Se pare că am vrut să demonstrez ceva şi viciul m-a prins total. Pur şi simplu este o senzaţie unică ce nu seamănă cu altceva şi am să o savurez până la capăt. 

Mozaic


scris de

un comentariu

Asortarea involuntară a umbrelei la cărţile de sub braţ. Supa fierbinte la bistroul din colţ în prea scurta pauză de masă. Soarele mocnind roşu peste un oraş prea motorizat. Un coş de bicicletă cu crizanteme şi gutui.  O pereche  de botine brodate într-o vitrină. Frunzele galbene peste capota bleumarine. Încă o febră rebelă a copilului rezolvată. O eşarfă vişinie. O melodie oldy la radio. Supa-cremă de ciuperci. O tuşă de ruj în oglinda retrovizoare. O amintire secretă la raza căreia îţi poţi bronza speranţa. O convorbire telefonică cu Daniel Vighi, act de cultură pură şi dulce amuzament - doi în unu. Un poem de Jacques Prevert. Un pahar de Syrah. O nouă seară, o nouă dimineaţă.

Tastevin


scris de în , ,

comentează primul

Nu, nu toate miresele sunt frumoase şi nici toţi profesioniştii plini de pasiune. Dar pentru zonele de nişă, cum ar fi de pildă someleria, mi-e cu neputinţă să nu îmi imaginez că numai o imensă pasiune secretă poate compensa uriaşa investiţie de timp destinată profesionalizării. Şi pentru că eu una nu am ajuns măcar la performanţa umilă de a delimita în orb şi la modul precis o Fetească Albă de una Regală, nu îmi rămâne decât soluţia de a fi de acord întru totul cu Bernard Pivot care defineşte somelierul după cum urmează:



,,De ce ai nevoie pentru a reuşi?  De o nimica toată -un ochi de pictor, un nas de botanist, gustul lui Careme (Marie-Antoine Careme, 1784-1833, unul dintre cei mai cunoscuţi exponenti ai grande cuisine  franceze n. m.), memoria unui istoric. (…) În fiecare zi, la fel ca un pianist, somelierul face game cu vinurile, repetă, reia, scuipă, notează, adulmecă, degustă.( …) Explorează, trudeşte, întreţine un dar. Darul vinului. Lui i se adaugă cel al cuvântului, nici prea mult, nici prea sărac, esenţialul spus cu vorbe puţine, suficient de limpede pentru a fi înţeles de un băutor oarecare.(…) Pentru anumiţi somelieri, scara care duce în beci este cel mai puţin previzibil drum de urmat.’’ (p. 345-346, Bernard Pivot în  Dicţionar din dragoste de vin

O definiţie


scris de

comentează primul

CET AMOUR

                       de  Jacques Prévert 

Cet amour
Si violent
Si fragile
Si tendre
Si désespéré
Cet amour
Beau comme le jour
Et mauvais comme le temps
Quand le temps est mauvais
Cet amour si vrai
Cet amour si beau
Si heureux
Si joyeux
Et si dérisoire
Tremblant de peur comme un enfant dans le noir
Et si sûr de lui
Comme un homme tranquille au millieu de la nuit
Cet amour qu faisait peur aux autres
Qui les faisait parler
Qui les faisait blêmir
Cet amour guetté
Parce que nous le guettions
Traqué blessé piétiné achevé nié oublié
Parce que nous l’avons traqué blessé piétiné achevé nié oublié
Cet amour tout entier
Si vivant encore
Et tout ensoleillé
C’est le tien
C’est le mien
Celui qui a été
Cette chose toujours nouvelle
Et qui n’a pas changé
Aussi vrai qu’une plante
Aussi tremblante qu’un oiseau
Aussi chaude aussi vivante que l’été
Nous pouvons tous les deux
Aller et revenir
Nous pouvons oublier
Et puis nous rendormir
Nous réveiller souffrir vieillir
Nous endormir encore
Rêver à la mort,
Nous éveiller sourire et rire
Et rajeunir
Notre amour reste là
Têtu comme une bourrique
Vivant comme le désir
Cruel comme la mémoire
Bête comme les regrets
Tendre comme le souvenir
Froid comme le marbre
Beau comme le jour
Fragile comme un enfant
Il nous regarde en souriant
Et il nous parle sans rien dire
Et moi je l’écoute en tremblant
Et je crie
Je crie pour toi
Je crie pour moi
Je te supplie
Pour toi pour moi et pour tous ceux qui s’aiment
Et qui se sont aimés
Oui je lui crie
Pour toi pour moi et pour tous les autres
Que je ne connais pas
Reste là
Lá où tu es
Lá où tu étais autrefois
Reste là
Ne bouge pas
Ne t’en va pas
Nous qui sommes aimés
Nous t’avons oublié
Toi ne nous oublie pas
Nous n’avions que toi sur la terre
Ne nous laisse pas devenir froids
Beaucoup plus loin toujours
Et n’importe où
Donne-nous signe de vie
Beaucoup plus tard au coin d’un bois
Dans la forêt de la mémoire
Surgis soudain
Tends-nous la main
Et sauve-nous

Visul unei seri de vară crepusculară în Podgoria Artelor


scris de în , , ,

comentează primul


Septembrie, elogiată odinioară de pictura manieristă pentru culorile sale de miere, ambră şi măceşe, reprezintă o lună de tranzit între pasiunile verii şi nostalgiile secrete ale unui anotimp mai puţin îndurător, toamna. Ea merită de fapt, după cum bine sesizau cu înţelepciune bătrânii indieni, un anotimp doar al său şi tocmai de aceea în Canada este numită vara indiană.



Ca să ne facă adaptarea mai facilă la noi temperaturi, senzaţii şi culori, instanţa supremă a naturii ne-a îngăduit să ne bucurăm de podgoriile aurii şi de vinul nou tocmai în această lună generoasă. Iar dacă vinul nou local nu este încă destul de prestigios, am putea miza pe un vin... artistic. Pesemne că la aceasta se vor fi gândit şi iniţiatorii Clubului Degustătorilor de Vin Neautorizaţi din Arad când au plasat  un eveniment aparte al vinului pe data de 8 septembrie 2015.




Ca atare, Teatrul de Vară Ethos, cu a sa curte vintage, a fost populat cu picturi (în vin!), cu bijuterii asortate, cu veioze din sticlă, cu creaţii de plută, cu fotografii de artă, cu miniaturi şi a primit în clinchet de pahare pe oricine doritor să cunoască relaţia complexă a vinului cu alte arte. S-au ciocnit vinuri de la cramele Avincis, Bauer, Liliac, Metamorfosis, Vinarte, Giusti. Şi fără a fi un eveniment fandosit, cu ţinută obligatorie, a reuşit să se preschimbe dintr-un subiacent free style într-unul fine style punând faţă în faţă artişti plastici neconvenţionali şi public tânăr. Temele evenimentului le-a perceput fiecare vizitator degustător la nivel endorfinic şi gustativ cu asupra de măsură: bucuria de a fi altfel, de a degusta, de a conversa, de a inova, de a privi, de a tăcea meditativ, de a asimila senzaţii noi, de a binevoi, de a dărui. Însăşi presa locală şi-a declarat entuziasmul de a fi fost părtaşă, evaluând artistica întâmplare ca fiind adevăratul festival de vin al toamnei la Arad. http://specialarad.ro/pasiunea-pentru-bautura-dionisiaca-celebrata-printr-un-eveniment-artistic-extrem-de-stilat-foto-video/

Dicţionar din dragoste de vin


scris de în , ,

comentează primul

Se spune că mondialul consum de vin este contracarat de apetenţa pentru nevinovata apă plată. Iar aceasta din pricina dietelor ce ni le impunem în sensul dobândirii unor standarde de zvelteţe şi pe deasupra din cauza şofatului incompatibil cu consumul rezonabil de vin. 


Dar vinul ne alege pe noi, zice o vorbă moldovenească străveche. Iar într-o lume foarte aglomerată de indivizi, idealuri, informaţii şi senzaţii, avem tendinţa să căutăm sofisticări de orice fel pentru a ne redefini, probabil. Numai că, deja, cultura franceză lucrează la sofisticare încă de câteva secole înaintea noastră şi poate că tocmai de aceea avem tendinţa să o absolutizăm. Şi o putem face cu încredere.


Născut într-o familie de podgoreni care îşi produceau propriul Beaujolais cu ajutorul unui oenolog, celebrul om de litere francez Bernard Pivot are dexteritatea şi calificarea de a se pronunţa asupra vinurilor franţuzeşti. Trăind o viaţă printre intelectuali de rasă şi luând prânzul cu acordul unor mari somelieri, lecturând cărţi sofisticate sau pur şi simplu excelente, Bernard Pivot întocmeşte un dicţionar convivial (şi alfabetic..., iertat să îmi fie pleonasmul!) despre arome, legende, istorii, soiuri, personalităţi, turism, cărţi, tradiţii, iubiri, picanterii, joie de vivre. O carte ce se poate citi şi pe sărite, care conferă optimism, bun-gust şi care pur şi simplu vă va trimite subtil la alte lecturi de mare calitate pe care poate, unele, nu le-aţi comis la timpul potrivit.

Arta tragică a mariajului modern


scris de în , ,

comentează primul

(Si dacă bărbatii superiori ar suferi profund când nu îşi înţeleg femeile iubite?)



Nu sunt specialistă în literatură americană, deşi am strălucit un semestru de masterat studiindu-l pe William Faulkner, spre bucuria profesorului Ion Vlad. Din varii motive nici măcar nu m-am întâlnit la aşa-zisul ,,timp potrivit'' cu F. Scott Fitzgerald.  Toate acestea ca să îl descopăr, precum o domnişoară bătrână a lecturilor specializate -dacă îmi permiteti autoironia-,  la  o vârstă la care certamente pot înţelege teribilul rafinament al unui autor unic. 

Altfel, întotdeauna m-am temut de (bănuita)amprentă prea locală, fie: prea americană! a scriitorilor de dincolo de Atlantic. Şi mă puteti bănui de conservatorism. Dar greşeam enorm în privinţa lui Fitzgerald, câtă vreme ,,Cei frumoşi şi blestemaţi'' reprezintă un studiu intrinsec al amorului pasional dintre doi intelectuali, studiu valabil în orice timp, în orice loc.

Fitzgerald detine arta impecabilă de a nu transforma un roman de dragoste în ceva caduc, sentimental. Tema eternului feminin etern neinteles este studiată în amănunţime, reliefând perplexitatea elementului masculin în faţa capriciilor, inflexibilităţii, măreţelor dorinţe ale unei femei frumoase.

La cei 22 de ani ai săi când se mărită intempestiv, Gloria Gilbert este o ...glorie, numele nu pare deloc întâmplător, a New York-ului  anului  1914. În Europa izbucnea Marele Război, dar la New York viaţa trepida, plină de plăceri şi de confort. De sesizat superbele descrieri ale apartamentlui newyorkez al lui Anthony, protagonistul scrierii; un rentier norocos ce va mosteni averea bunicului, un playboy excentric şi amator de cărţi care se îndrăgosteşte fatal, propulsat din calmul ordonat al apartamentului său într-un mariaj modern. Mult prea modern, căci Gloria are mai mult decât necruţarea unei Gibson girl.

Individualismul, intelectualismul, cultul originalităţii, dorinţa de confort şi de libertate sunt demonii ce bântuie puritatea ideii de ,,mariaj din dragoste''. Roman cu rădăcini extrem de complexe şi de adânci, ,,Cei frumoşi şi blestemaţi'' face referire la originile averilor americane, la stâlpii discutabili ai unei societăti nepermis de prospere.

Şi peste toate, blestemul de a fi o femeie frumoasă. De a iubi o femeie frumoasă. Blestemul calofiliei în artă, de ce nu! ,,Ochii ei erau ca nişte valuri strălucitoare pe lacul alb al feţei, părul ei arunca asupra frunţii o umbră rece, tăioasă. Nu era nici un semn de dragoste acolo. Frumuseţea ei era la fel de rece ca briza umedă, ca buzele ei umede şi moi.''(p. 105) 

Burghez, provincial, internautic


scris de

comentează primul

Născută fiind într-un târg transilvănean declarat încă de la 1863 oraş, am fost influenţată de spiritul burghez şi multicultural al locului. Văd în acest aspect un avantaj. Chiar dacă de felul meu sunt un temperament în câteva abordări ,,je m'en fiche''-ist, totuşi, nu am fost lipsită de nişte chestionari de tipul: îmi oferă sau nu o comunitate mică posibilitatea unei mai ample dezvoltări personale? Iar dacă ar fi să fiu sinceră cu mine însămi ar trebui să recunosc că mizerabilii şi neocomuniştii ani nouăzeci au fost ruşinoşi pentru noi toti, defulatorii, lipsiţi de opţiuni. Apoi, vrând-nevrând, apariţia internetului şi expansiunea sa mi-a domolit multe din pasagerele nelinişti. Delimitarea dură între ,,marele oraş'' şi micile comunităţi  s-a estompat văzând cu ochii prin ameţitoarea viteză a informaţiei şi a trendurilor de idei întreţinute de fluxul internautic. Nu voi cădea în idealizări şi amăgiri de sine patetice care m-ar determina să confund o comunitate urbană de un milion de locuitori cu una de o sută de mii. Dar ne poziţionăm în miezul unei schimbări de paradigmă socială şi culturală. Nu pot să nu mă gândesc că Picasso nu ar mai avea nevoie de boema pariziană spre a se promova, nicidecum; i-ar fi de ajuns un cont pe o reţea de socializare. Si, ah, nici Ema Bovary n-ar mai bea azi arsenic. S-ar consola cu o iubire virtuală. Sau ar bea?

Maramureş, plai senin


scris de în , , ,

comentează primul

Totul a pornit de la o informaţie  aproape uitată (şi reiterată printr-un comentariu pe Facebook). Vara trecută, o mai mult decât interesantă doamnă din Baia Mare ne-a lansat invitaţia de a petrece sărbătorile de iarnă în Maramureş. Dar din motive independente de dorinţa noastră, propunerea a rămas neonorată.



Însă la începutul acestei luni, când Romana Furtună a postat o fotografie superbă cu un lac de munte maramureşean în care se putea înota, am avut  reacţia spontană de a porni spre Nordul ţării. Căci nu de putine ori, construim  liste de priorităti atât de absurde încât ratăm esenţialul. Imaginati-vă că nu fusesem niciodată în Maramureş!



Cunosc pericolul generalizarilor şi de aceea mă străduiesc pentru o definiţie cât mai a mea în ce priveşte această regiune care ne-a întâmpinat  cu un verde exuberant prin care şerpuiau şosele netede, modernizate, albastre. Legenda poluării Băii Mari a fost pulverizată de cochetăria Centrului Vechi plin de terase vesele şi de curăţenia parcurilor şi a străzilor prietenoase. Pădurile şi poienile jalonate de simpatice căpiţe de fân se perindau pe traseul Şuior, Gutâi, Săpânţa, Bârsana, Cavnic stârnindu-ne regrete zgomotoase că nu puteam explora natura la pas. Bucuria de a descoperi case tradiţionale de lemn şi nunţi înflorite de roşul şi de albul din costumul moroşenesc al tinerelor fete ne-au fost temperate de atipicul cimitirului de la Săpânţa unde povestea omului este cuprinsă într-o cuvântare naivă, viu colorată şi, vai, atât de esenţializată în simplitatea sa ţărănească.





Privit cu ochi de călător, Maramureşul oferă peisaje variate, surprinzătoare şi curate, aer bun, un cer albastru aparte, culori vii, pensiuni excelent modernizate,  excursii minunate fară excesele cohortelor de turişti, discreţie, surprize ale simţurilor, blândeţea construcţiilor de lemn neverosimil de sofisticate prin migală, căderi de apă naturale ca de la începutul lumii, piscine sofisticate, plăcinte codreneşti, dar şi cocktailuri rafinate. Am găsit aici tradiţiile rurale păstrate cu mândrie şi gustul pentru un nou de excelentă calitate în oraşul Baia Mare. Dar dincolo de binecuvântările geografice şi climatice, Maramureşul înseamnă alt fel de oameni. Omenia lor, bucuria de a împărţi cu tine pâinea, păstrăvul, brânza, slănina, ciupercile şi zmeura…de a te găzdui în casă cu maximă prevenire asupra celor mai delicate dorinţe ale tale de om călător, toate acestea devin de poveste. Marmureşenii au o bucurie de a trăi aparte, specifică celor de la munte, dar la care ei pun ceva în plus. Spiritul lor viu, pasional, direct este dominat de răbdarea şi de migala cu care şi-au făurit existenţele aflate sub semnul cald, dar perisabil, al lemnului. Marmureşenii sunt hâtri la adresa morţii la Săpânţa şi pioşi la Sighet, la Memorial. Frumuseţea caselor lor de lemn vorbeşte despre rezistenţa lor în faţa dificultaţilor, despre capacitatea reconstruirii de sine. Îşi dau seama instantaneu ca nu eşti de-al lor şi te tratează ca pe un oaspete de seamă, întrebându-te cu drag despre meleagurile tale şi cu o sinceritate autentică îţi strâng mâna cu un ,,musai să mai veniţi pe la noi’’. Acel ,,pe la noi’’ valorează enorm în percepţia mea care le-am descoperit acestor oameni dârzenia, modestia, generozitatea şi pasiunea de a trăi şi de a iubi în locurile lor milenare. Mai mult decât altora pare-se, maramureşenilor -nu de puţine ori călători prin lume pentru o bucată mai bună de pâine- le va fi fiind un mai mare dor de acel indefinibil de frumos ,,pe la noi’’. 


Memorialul de la Sighet


scris de în , ,

un comentariu

Nu mi-au trebuit 3000 de zile precum Lenei Constante să petrec (în calitate de vizitatoare!!!) în închisoarea de la Sighet. Mi-au fost suficiente trei ore ca să mă pătrund de sentimentul ruşinii profunde. M-am întrebat o dată în plus cum i-am putut face noi ca naţiune aşa ceva elitei intelectuale care a fabricat România modernă prin complet sacrificiu de sine.


Foarte bine organizat, vădind o muncă de documentare exemplară, Memorialul de la Sighet este o experienţă mai mult decât profundă. Acest loc al durerii supreme lasă urme de neşters în sufletul vizitatorului. Am surprins în ochii celor care îl vizitau ca si noi aceeaşi covârşitoare emoţie. Am simţit că suntem solidari în regrete imposibil de formulat. La Memorial vizita se face în tăcere, ...nimeni nu îţi interzice cuvintele, dar te invadează rusinea de a le rosti. Ce ai putea grăi în celula în care s-a stins Iuliu Maniu? Bătăile inimii se accelerează şi te rogi la Dumnezeu să nu mai fie îngăduit comunismul vreodată!


În subconştient, experienţa te va urmări multă vreme. Conştientul se va opune şi te va amăgi că poate totuşi acel loc al ororii a fost regizat. Raţionalul respinge igienic acceptarea supremelor orori. Şi te întrebi: dar dacă mi s-ar fi întâmplat mie? Iti recunoşti micimea caracterului şi te gândeşti că dacă ar fi să învie din moarte acei eroi ai rezistenţei  anticomuniste le-ai săruta cu evlavie picioarele. (In foto, melonul lui Iuliu Maniu confiscat când a fost arestat. Si presse-papierul său celebru reprezentat de o veritabilă potcoavă de cal, transilvăneană. Chapeau bas, domnule prim- ministru!) 

Scrisori de la Polul Est de Bogdan Suceavă


scris de

comentează primul

(Haideţi să vă povestesc astăzi despre o carte agreabilă pentru mine, neconfortabilă pentru câţiva.)



În fond este ,,very Bogdan Suceavă’s style’’ acela de a-şi intitula volumul ,,Scrisori de la Polul Est’’. În urma impresiilor puternice lăsate de cărţile pe care i le-am citit, pot jura că Bogdan Suceavă are un raport de mare profunzime cu actul scriitoricesc, act de la care se revendică implicit termenul ,,scrisoare'', dezvoltând mai de curând un sens vintage de bun gust. Astfel că titlul ales nu putea fi decât acesta şi nu altul, denotând un autor excelent cunoscător al unei esenţiale tradiţii literare.  Pe de altă parte, opiniile intelectuale conţinute de acest volum propun o temă comună şi foarte ,,estică'', vezi substantivul compus (imaginar) care sugerează că lumea intelectuală românească se va fi răsturnat într-un fel sau altul.  Însă, parcurgând eseurile lui Bogdan Suceavă colecţionate aici vom sesiza un mesaj de bun-simţ care recheamă o bună parte a intelectualilor români la bune practici şi la atitudinile fireşti pierdute. 

La urma urmei, în presa culturală orice articol ar putea fi definit ca o scrisoare cu bune intenţii către mai mulţi adresanţi simultan. Şi pentru că Bogdan Suceavă este genul de autor care pune mult suflet în articolele sale din Observator Cultural, şi nu doar de acolo, ele meritau cu prisosinţă a fi adunate în volumul apărut la Editura Agol de curând.

Mergând mai în profunzime, ideea de scrisoare  ne induce deopotrivă frumoasa reminiscenţă a unei relaţii foarte personale între autor şi receptor, deghizaţi la rigoare în expeditor şi adresant. Chiar dacă Bogdan are, cel puţin prin formaţia sa de veritabil matematician, capacitatea şi luciditatea de a-şi domina afectele, articolele lui din volumul ,,Scrisori de la Polul Est’’ provin dintr-o nelinişte intelectuală. Nelinişte de care s-ar cuveni să ne contaminam şi noi câtă vreme se întâmplă lucruri îngrijorătoare cu scriitorimea română.

Dar, iarăşi mă repliez şi zic: poate că tocmai asta este stipulată în incerta fişă a postului de intelectual, anume să te nelinşteşti de soarta elitelor, a celor care ,,instituie’’ universităţi şi academii, de cei care dau premii celor ,,merituoşi’’, de cei care  imprimă trendul în lumea cărţilor. Iată motivele pentru care temele volumului sunt: respectul intelectual pe care creatorii şi-l datorează unii altora, moralitatea discutabilă a unor cariere de academicieni, profesori universitari şi editori, rigiditatea de rău augur a USR, relaţia dintre intelectuali şi exil, recunoaşterea  mult mai mare pe care autorii de talent o au în Europa decât la ei acasă, imixtiunea politicului în acordarea premiilor literare româneşti, lipsa de viziune din învăţământul nostru etc. Nepăsarea multora faţă de destinul cultural românesc, în fond.  

Pasiunea irepresibilă a lui Bogdan Suceavă pentru idei este evidentă o dată în plus în articolul redând cronica sa la volumul ,,Viaţa unui om singur’’ de Adrian Marino (O istorie a iraţionalităţii umane). Chiar dacă nu are consecvent acelaşi sistem de valori cu Adrian Marino, Bogdan este un intelectual capabil să ierte cu mărinimie multe celor în stare de o argumentaţie şi de o erudiţie infailibile. Iar Adrian Marino le deţinea.

Cumva asemănător cu Marino, Bogdan Suceavă a experimentat el însuşi un necuvenit oprobriu cu nişte ani în urmă, iar printr-o înţeleaptă rezilienţă l-a depăşit. Ca urmare, el este mai în măsură decât alţii să emită opinii despre excludere şi izolare. (Însă, toate trec căci ,,La capătul deşertului te poţi regăsi cu o tărie pe care naivitatea de dinaintea şocului nu o conţinea’’. p. 61) El a simţit ameninţarea însingurării intelectuale, dar a depăşit-o şi asta se vede în faptul  că  se preocupă onest de soarta învăţământului universitar românesc, poartă noroc literaturii noastre invitat la marile târguri de carte internaţionale, la ambsade şi la consulate, e tradus şi premiat. Pentru că Bogdan Suceavă scrie cu infailibil talent şi nu se teme să demisioneze înaintea multor altora din USR. Pentru că Bogdan Suceavă atrage atenţia că la Academie lucrurile sunt departe de a fi  curate şi morale.  Pentru că Bogdan Suceavă are candoarea să îi pese, punându-şi probleme spre a le oferi soluţii. Şi iată cum soluţia matematică a ipotezei noastre iniţiale se revelează: un intelectual are obligaţia de a cugeta la şi de a schimba ţara lui în bine. Şi pentru acestea toate cel puţin, doresc tuturor sa citească fie şi numai pilduitorul articol intitulat ,,Studii în vremuri de criză’’ din volumul de mai sus.  Deopotrivă profesor universitar în California, Bogdan Suceavă are toată probitatea, onorabilitatea şi credibilitatea de a ne expedia un alt fel de ,,scrisori persane'' generate de ceea ce eu aş numi o profundă iubire pentru cultura sa naţională în care includem si tandreţea faţă de scumpul său Bucureşti.


Lansarea volumului ,,Vilayetul Timişoara'' la Arad


scris de în , ,

comentează primul

În 1521, cădea în mâna turcilor tocmai Cetatea Belgradului. În 1526, Regatul Ungar îngenunchea la Mohacs, fapt marcând o traumă naţională perenă. În 1529, Sultanul Suleyman Kanuni decidea că Europa trebuie să îi ştie de frică şi asedia Viena, dar, surpriză, oraşul rezistă printr-o ingenioasă strategie militară. Erau vremuri grele, de bejenie în Rumelia şi în Câmpia Panonică.



În jurul lui 1540, turcii decopereau Câmpia Banatului şi după un asediu de douăzeci si cinci de zile îngenunchează Timişoara. Ulterior, cronicarul Bartinli Ibrahim Hamdi scria despre revelaţia acestor noi pământuri unde vreme de un secol si jumătate turcii se vor instituţionaliza: ,,întinderi de apă împodobite cu flori roşii şi verzi, precum şi specii nenumărate şi felurite de păsări din locurile de vânătoare.'' La acestea se adăuga prosperitatea unui pamânt fertil care oferea cereale, legume şi păşuni optime pentru cirezi şi turme. Din aceste motive, populatia locală nu suferea de sărăcie nicidecum, subliniază cronicarul.




Am redat în cele de mai sus doar unul dintre multiplele aspecte inedite scoase la lumină -dintr-o cvasinecunoscută istoriografie bănăţeană- de către volumul excepţional al doamnei Cristina Feneşan. El încununează munca de o viaţă a dumneaei, ca să îl citez pe Daniel Vighi care ne mărturisea că autoarea  a învăţat cel puţin limba turcă şi persană spre a accede la o necesară documentare asupra cronicilor rarisime. Altminteri, istoria Banatului rămâne o istorie grea, complexă, plină de provocări adăuga Viorel Marineasa istorisindu-ne poveştile picareşti ale unul turc capturat de ghiauri, Osman Aga. Iar următoarea ambiţie a editurii Ariergarda va fi tocmai traducerea din limba turcă medievală (osmanlâie) a jurnalului inedit al acestui personaj.




Încântată de prietenia intelectuală ce ne leagă, mărturisesc ca de fiecare dată că este o bucurie a spiritului să îi asculţi în direct expunându-şi fina erudiţie şi multipla competenţă filologică pe Daniel Vighi şi pe Viorel Marineasa. Nu e prima oară când publicul savurează cu asupra de măsură expunerile lor fermecătoare şi absolut spectaculoase axate pe ,,la petite histoire'', pe istoria secundară, pe istoria greu recuperabilă, pe istoria măruntă şi neoficială, cea a outsiderilor şi a perdanţilor.  Publicul arădean avea nevoie să afle de la sursă despre această lucrare-eveniment în care extrem de multe toponime arădene (Arad, Radna, Lipova, Ineu, Buteni şamd.) sunt prezentate în completarea a ceea ce mai mult sau mai puţin cunoaştem din trecutul nostru bănăţean melanjat, metis, multicultural. Aptă de a fi citită de către doctori ori academicieni din perspectivă pur ştiintifică, şi deopotrivă de către profani din perspectivă epică, beletristică, lucrarea ridică standardele istoriei bănăţene, definitiv.

Apropo, care e diferenţa dintre un Pinot Noir şi un film noir?


scris de

comentează primul

Sunt doar câţiva cei care ar reuşi să mă scoată din rutina fandoselilor mele de lectură... Cu toate acestea, unul dintre puţinii care îşi permit să mă vulnerabilizeze şi care îmi dă de citit cărti cu care la o primă vedere m-aş vedea incompatibilă este V. Leac. Da, poetul V. Leac. El a adulmecat foarte bine viciul meu de nemărturisit, asa că ori de câte ori mă depistează prin bibliotecă, îmi confiscă alegerea cutărui volum şi mă tentează cu altceva la care nicio clipă nu m-aş fi gândit. Ca un dealer care îşi cunoaste clienţii după semne numai de el ştiute, V. Leac îmi livrează exact marfa de care nu păream conştientă că mi-o doresc.

Aşa am ajuns să citesc ,,Beat criţă’’ de Rex Pickett bunăoară,  căci  numai poetul îşi putea permite să mă extragă din snobismele de degustătoare amatoare de vin. Mult mai haioasă decât filmul al cărui trailer nu-mi spune nimic, volumul mi-a prilejuit o călătorie imaginativă prin podgoriile din Santa Ynez Valley, California. Da, exact acea destinaţie exclusivistă la care se pretează ţinutele Stetson.

Ce m-a interesat pe mine la acest roman în care doi bărbaţi au chef de o aventură oenologico-senzuală vreme de o săptămână a fost o altă perspectivă din care poti privi o degustare de vinuri. Miles, un scriitor nevrotic pe cale să se rateze şi Jack, un actor fermecător, se dedulcesc la toate felurile de Pinot din jurul Los Angelesului şi se combină sezonier cu Terra şi cu Maya. Hm, ce va ieşi, nu lasă loc de imaginaţie irosită!



Cu un titlu prost ales, scris în ritmul alert al sedinţelor de creative writing, Beat criţă montat ca film de un regizor european (mai degrabă) ar fi dat ceva savuros. Alert şi lipsit de ruşine, acest roman de mâna a treia nu este lipsit  de mesaje interesante, totuşi, centrate pe o temă gen: ce anume aduce oamenii la o degustare sofisticată de vinuri? Care e legătura dintre viciu, dependenţă şi glamourul marilor cuvee-uri? Cu alte cuvinte, în umbra celebrelor pivniţe branduite, se adună deopotrivă inşi sofisticaţi, ahtiaţi după plăceri complexe, culturale, alţii pasionaţi adevăraţi de cultura vinului, dar şi hedonişti fără scrupule, impostori bine mascaţi sub diverse gesturi snoabe sau disperate. Voi în care tabără v-aţi situa, câtă vreme vinul poate fi şi o experienţă care potenţează adevarata noastră personalitate? Or, la capătul drumului prin podgorie, uneori nu vom fi mândri de revelarea adevăratului nostru eu, de la caz la caz.

Definind prietenia ca acum o mie de ani


scris de în ,

un comentariu

Cea mai frumoasă definiţie a celuilalt ca pereche eternă: ,,un prieten devotat din fire, blând în rostire, ascultat oricând, totul bine făcând, amănunţit şi profund, desăvârşit în elocvenţă, cu limba ascutită, cu-nţelepciune atinsă, cu stiinţă întinsă, puţin contrăzicător, să vină în ajutor, răbdând întreruperea, plăcându-i să se-nţeleagă, credincios în prietenie, cu frumoasă-armonie, cu fire aleasă, nedreptate nu lasă, mereu gata a fi de folos, niciodată morocănos, neştiind ce e ura adâncă, ştiind ce mai vrea prietenul încă, cu moravuri bune, darnic aşa cum spune, foarte discret, netrădând vreun secret, înţelept spre a sfătui, pe el să te poţi bizui, gata de-a te fi apărat, credincios ţie şi moderat, cu spiritul tare, de sfaturi bune în stare, prietenia ta o păstrează, binevoitor, sincer, cu minte trează, gata să aducă împăcare, lumea să-i dea crezare, înclinând spre răbdare, iubind sinceritatea şi nevoind a se-ndepărta, îngăduindu-i prietenului să caute în el, citindu-i gândul, secretul discutându-l, prietenul împăcându-l.’’ (p. 111, Ibn Hazm al-Andalusi, Colierul porumbiţei, Tratat despre dragoste şi îndrăgostiţi, Humanitas, 2012)

Ibn Hazm al-Andalusi (7 noiembrie 994- 15 august 1064) unul dintre cei mai importanţi teologi, moralişti, istorici şi jurişti ai lumii arabe. A scris peste patru sute de lucrări din care s-au păstrat, din păcate, doar patruzeci.


Intelectualii


scris de

comentează primul

Dau nume bulevardelor din lumea întreagă, parcurilor, universităţilor, asociaţiilor culturale. Se închină la zeii vanităţii. Duc o viaţă rebelă, neconvenţională, dacă nu chiar depravată. La mormintele lor se fac pelerinaje. Orice muritor se străduieşte să le pronunţe numele corect. Citatele din ei curg pe reţele: ,,Posteritatea mă va onora deoarece este dreptul meu.’’(Jean-Jacques Rousseau), ,,Sunt unul dintre acele animale formidabile cu gheare lungi numit Bărbat…’’ (Percy Bysshe Shelley). Ei sunt intelectualii, o specie care pretinde a se sacrifica pentru ideile ce vor schimba lumea. Deţin secretul adevărurilor celor de pe urmă. Cărţile lor stau la baza insurecţiilor, revoluţiilor, legitimează indirect dictatori care provoacă războaie. Faţa nevăzută a marilor intelectuali nu este una onorabilă mereu şi ei fac multe victime colaterale slujind la modul egoist himerelor. Or, cel mai mare inamic al intelectualului este el însuşi.

O poveste născocită pe care mi-am spus-o singur ca să-mi mai alin suferinţa


scris de

comentează primul

Serile trecute m-am reîntâlnit prin hipnoza lecturii cu unul dintre scriitorii mei favoriţi, Danilo Kis, el făcând parte din liga întâi a prozatorilor de limbă sârbă. Invoc aici culegerea de povestiri ,,Suferinţe timpurii’’, cea refăcând din peticele memoriei  o copilărie amară.  


Instantaneele sunt surprinse egografic de un copil pe nume Andi: anii războiului, sărăcia de după război când orfanii şi văduvele supravieţuiau cu ciupercile din pădure şi se încălzeau cu conurile de brad adunate peste vară, revolta mută, lipsa comunicării familiale, trădările memoriei personale, ruşinea de a nu putea merge la şcoală pentru că s-a rupt încălţămintea, importanţa laptelui dat de văcuţa Portocala, ruşinea de a fi fiul orfan al unui tată evreu excentric şi, pe deasupra, mort în lagăr şamd. Un existenţialism minimalist şi foarte inteligent în linia lui Albert Camus, alt ,,orfan’’.  Deopotrivă, Danilo Kis este în ochii mei un psalmist al celor necăjiţi, un ins care a făcut parte din ,,colonia sacrificaţilor’’ în anii destrămării Mitteleuropei.

Stilul frust şi imprevizibil în care şi-a scris Danilo Kis proza m-a fascinat întotdeauna. În plus, el descrie cu vocaţia detaliului semnificativ locuri familiare nouă aici în Vestul Transilvaniei cu ale ei obiceiuri locale mixate pe influenţe maghiare, sârbeşti, româneşti, evreieşti etc. Chiar dacă majoritatea am avut copilării ulterioare mult mai  norocoase decât a lui,  ideea -specifică lui Kis-  de a face ficţiune pentru a ne vindeca de durerile inimii cucereşte definitiv. Vă reamintesc scena în care copilul, închizând valiza  cu puţinul său avut pentru a se muta din nou cu mama şi cu sora, adună actele tatălui său mort la Auschwitz, căci ,,fără toate acele documente şi fără acele fotografii, astăzi aş fi cu siguranţă convins că nimic din toate astea nu a existat, că totul e doar o poveste născocită  mai apoi, visată, pe care mi-am spus-o singur ca să-mi mai alin suferinţa. Chipul tatei mi s-ar şterge din amintire, ca atâtea altele, şi când aş intinde mâna, aş atinge golul.’’ (p. 138)


La maturitate, scriitorului îi devine evident motivul pentru care încă din şcoala primară făcea compuneri senzaţionale. Era vorba de salvarea prin imaginaţie. Ulterior, când vremurile se liniştesc într-un fel, când umilinţele înfometării şi ale sărăciei se domolesc, când Danilo Kis e consacrat ca prozator, el se revendică de la principiul adevărului: ,,Mie îmi plăcea umilinţa adevărului gol-goluţ (atitudine pe care, cel puţin în literatură, mi-am păstrat-o până în ziua de azi).’’ (p.140) Pentru că adevărul poate fi declarat în mai multe feluri, iar Danilo Kis s-a priceput în mod deosebit să pună în cuvinte simple şi îndurătoare adevărurile peste care de obicei se aştern marile tăceri.

Inimi cicatrizate de Max Blecher


scris de

comentează primul

Reciclând un text mai vechi semnat de mine, readuc in atentia publicului un roman românesc deosebit. Aflu că Radu Jude îl va ecraniza.



Max Blecher, Inimi cicatrizate
Editura Gramar, 2010
Se vorbeşte foarte des despre Camil Petrescu ca vârf de lance al prozei moderniste interbelice. În epocă însă, Camil Petrescu a avut concurenţă în creaţia unui scriitor extrem de talentat despre care istoria literară din perioada comunistă nu s-a pronunţat prea des. Ne referim la Max Blecher, scriitorul româno-evreu pe care după 1948 critica literară nu l-a aşezat acolo unde îi era locul, poate mai ales din pricină că provenea din pătura burgheză, atât de hulită.
Emil Cioran afirma undeva că este greu de prevăzut destinul unei cărţi. Prin extrapolare, ipoteza se aplică şi câte unui scriitor. Insuficient consacrat în epocă datorită morţii premature, Max Blecher va fi redescoperit de nouăzecişti şi de douămiişti.
Răpus la 29 de ani de tuberculoza osoasă, pe atunci fatală, Max Blecher ne-a lăsat doar două romane, un jurnal de boală şi un volum de poezii. A fost îndeajuns ca să marcheze proza românească modernă. Mai mult decât Camil Petrescu, Max Blecher rămâne maestrul neîncoronat al autenticităţii ca manieră de a face proză. El se poate revendica şi ca predecesor al egogra­fiştilor, al prozatorilor contemporani care scriu astăzi o literatură trăită, lipsită de fasoane.
Vă prilejuiesc astfel întâlnirea cu romanul „Inimi cicatrizate” publicat în 1937, cu un an înaintea morţii. Este povestea unui tânăr student la medicină, Emanuel, diagnosticat cu „Morbul lui Pott”, o boală degenerativă a oaselor. Alter ego al lui Max însuşi, pacientul din roman este trimis la Berck-sur-mer în Nordul Franţei unde exista un sanatoriu de profil. Aici viaţa coti­diană devine iniţiere în moarte. Ti­nereţea luând forma îndrăgostirii şi a prieteniei cu cei de-o seamă se opune cangrenării şi morții, fără şanse de victorie. Rând pe rând, Emanuel vede cum se sting tinerii colegi de sanatoriu. Moartea este de fiecare dată parşivă şi imorală, putridă şi sinistră. Iubirea amputată faţă de Solange, meditaţiile asupra sensului vieţii edifică un roman marcant, de neuitat. La doar douăzeci de ani, Emanuel devine mult prea conştient de singurătatea suferinţei individului prea mic în angrenajul uriaș al lumii. Pe scena cu miliarde de personaje, tragedia unui singur ins semnifică mai puţin decât o lacrimă într-un ocean. Într-o frumoasă dimineaţă, Emanuel contemplă oceanul Atlantic printre dune, timp în care prietenul său, bolnav şi el, suportă o aproape inutilă intervenţie chirurgicală: ,,În clipa în care dimineaţa se ridica imensă în toată prospeţimea ei, undeva, un bolnav zăcea pe o masă de operaţie şi şuvoaie de sânge curgeau dintr-însul. Absurda şi grotesca diversitate a lucrurilor! Ce cantitate infinită de inutil calm conţi­nea în dimineaţa aceea oceanul faţă de neliniştea şi zbuciumul unui singur om…”
Perfect racordat la Modernismul francez, romanul lui Max Blecher ne reprezintă cu onoare în faţa literaturii europene interbelice. Prin Max Blecher, proza românească şi-a însuşit estetica urâtului, nevroza tematică şi postsimbolismul într-o manieră originală. Nu putem decât regreta pierderea prematură a acestui scriitor care ar fi mo­dificat ierarhia prozei româneşti de secol XX.

Fericirea: intrare de dicţionar


scris de în ,

un comentariu

Fericirea este o fotografie secretă. Liliacul alb. Sâmbăta dimineaţa, postând pe blog. O plimbare cu bicicleta la pădure în septembrie.Privirea definitiv loială a câinelui tău. O scrisoare venită de la cineva de departe. Compotul de pere cu cuişoare făcut de mama. Un dublu surâs completat  de o reciprocă privire caldă. Privighetoarea care cântă în deal într-o dimineaţă de duminică. Strângerea la piept a născutului tău. Sărutul fluturaşului, le baiser-papillon. Numele personal în fruntea listei de la examen. O pictură murală scorojită într-o biserică de patrimoniu. O coajă jupuită de pâine caldă cumpărată pe sub mână de la brutărie. Sămânţa de floare care a dat mugur. O rochie de vară lilas. O carte franceză frunzărită de vânt sub un măr rotat. Sfoara cu rufe proaspăt spălate fluturate în grădină, într-o după-amiază de august. Lumina de octombrie. O cupă de şampanie cu nume nobil, împărtăşită. Buletinul de analize medicale în valori normale. Şofatul în luna mai. O secretă tăcere în doi. Un bol de supă caldă pregătit odinioară de o bunică. Sandalele cu barete fine, cusute manual. Scrierea un eseu pentru nu se ştie cine. Vederea Adriaticii după traversarea muntoasei Bosnii. Marea Ionică. Un bol de zmeură împărţit cu o soră. Apa rece de la o fântână cu cumpănă. O umbrelă roşie. Muzica lui Prokofiev. Mozart. Poemul unui poet blestemat. Florenţa într-o zi în care li s-a interzis turiştilor accesul în oraş. Arhitectura barocă. Nuca verde împărţită cu copilul tău. Aroma unui fir de iarbă ros între dinţi. Surâsul fiului tău după ce trecut febra. Trandafirii sălbatici. Vagabondajul pe un drum de ţară. Dantela. Vocea guturală a unui bărbat care iţi spune: ,,Totul va fi bine.’’.  

Sub soarele tot mai minimalist al melancoliei


scris de în , , , ,

comentează primul

Plasate sub semnul unui foarte actual ,,şi totul e zădărnicie’’, povestirile din ,,Marile bucurii şi marile tristeţi’’ poartă un titlu niţel ironic. Numele volumului este preluat de la ultima povestire ce are în centru demontarea unui dulap. Ştim, Baudelaire şi Freud au încărcat simbolistica dulapului cu nu puţin continut, iar scriitorul Augustin Cupşa nu pare străin de aceste aspecte livreşti&psihanalitice.



Poate că moştenim de la antecesori nu numai bunuri, ci şi o anumită abordare a lumii de care, altminteri, nu suntem vinovaţi. În orice caz, dulapul devine pretext pentru împărţirea unei mici moşteniri lăsate de o bunică decedată de curând. Cei doi nepoţi, fraţi de mamă, îşi vor repartiza prada modestă printr-un ritual domestic infuzat de o mută înstrăinare. La un moment dat, vor dezmembra bufetul care nu putea fi scos pe uşă din cauza dimensiunii şi o vor face ca şi cum ar hăcui un fioros animal totemic. Reglarea unei moşteniri -de orice natură- n-a fost nicicând o treabă uşor de suportat, las’ că nici rezolvarea complexului lui Oedip. Tot avutul bunicii (surogat de mamă, carevasăzică) pentru care  a muncit o viaţă va fi încărcat într-un camion şi transportat cu o destinaţie incertă.  Prilej să se gândească retro la copilăria comună, cei doi tineri bărbaţi au abordări diferite asupra aceloraşi situaţii trăite, căci, nu-i aşa, memoria este o instanţă amăgitoare şi nu de puţine ori mincinoasă. Atinşi de morbul noncomunicării, fraţii vor ajunge să se evite discret asemenea unor părtaşi la o crimă obscură doar de ei ştiută, căci în urma morţii unui aparţinător, individul rămâne cu gustul de cenuşă al unei culpe obscure şi nerăscumpărate.


Instituţia vulnerabilizată a legăturilor de sânge precum şi hiperlicitatele relaţii familiale alcătuiesc supratema volumului: slaba comunicare tată-fiu, perversele şi tristele fantasme ale bărbaţilor căsătoriţi, neîmplinirile femeilor care se ofilesc discret, ratarea, statutul de victimă şamd. Ca un fluture de noapte rău prevestitor şi care stârneşte un subteran dezgust în privitor, moartea pasiunilor anunţă moartea-moarte. În tot acest timp, amintirile favorabile se diluează, ruşinile sporesc, ceea ce căutăm este numai şi numai o igienică uitare.


Aşa după cum au remarcat comentatori avizaţi şi bine şcoliti înaintea mea, Augustin Cupşa alege în acest cel mai recent volum al său formula realismului, niciodată înşelătoare. Ca un regizor inspirat, autorul extrage scene reprezentative din minimalista comedie umană a prezentului, iar rolul de spectator neimplicat îi vine mănuşă.


După o vreme, ecleziastic, tragediile (cotidianului) devin praf şi uitare, orice-am face. Sau poate înţelepciunea (alias împăcarea cu imuabilul curs al lumii) reprezintă doar un nume fals pentru autoindiferenţa la care ne condamnăm ca să supravieţuim vinilor şi rusinilor. În fond, cine şi-ar mai permite de acum să fie înţelept? Şi la urma urmei, despre ce vină şi despre ce ruşine vorbim? Ei bine, de aici încolo fiecare cititor se va confrunta cu sine, ceea ce devin extrem de interesant. Or, după fiecare povestire, avem senzaţia că o mică obsesie s-a insinuat în noi şi ne va submina. Este şi aceasta o formă de revitalizare, căci  personajele la care este atent Augustin Cupşa sunt lipsite de energie vitală, de ură, de voinţă, de pasiune, de amoc, măcar noi să ne delimităm, am putea zice. Ele preferă atitudinile igienice şi care nu dau pe dinafară. Pulsiunea de viaţă le-a coborât în hăul interior şi pe alocuri sesizăm tendinţe de mortificare.  Şi  iarăşi, voinţa de uitare este extrem de importantă la aceşti inşi: bărbaţi care nu mai stiu dacă iubesc sau dacă doresc, femei care au nevoie de un anumit tip de atenţie, bătrâni care au renunţat la acţiune, inşi periferici cu existenţe obscure, tarate.


Acest Guy de Maupassant de Bucureşti scrie de altfel o mică şi valoroasă proză noir, ne pune în faţa unor adevăruri care pur şi simplu nu ne convin. Criticii îl tratează cu admiraţie, bănuindu-l de un je ne sais quoi, cititorii îl parcurg cu o fascinantă perplexitate. Strălucind prin originalitate şi printr-o temeinică ,,informaţie de bibliotecă’’ niciodată epatantă (ceea ce contrazice o opinie a lui Emil Brumaru despre ce şi cât citesc medicii), Augustin Cupşa navighează pe apele înşelătoare ale subconştientului, această atlantidă neagră de care ne temem şi care ne este tot mai periclitată de cibernetizare. Autorul practică un joc inteligent, totul este să îi facem faţă. O studiată impersonalizare, o introvertire de bun-gust, căci omul este mai ales ceea ce ascunde (îi mulţumesc lui Sartre, via Teodora Coman), suprema inactivitate, ralentiul, un realism pris a la legere, fără sentinţe si fără părtinire. Da, suntem supuşi tuturor erorilor, lipsiţi de constanţă, devitalizaţi, dezvrăjiţi, probabil prea informaţi. Ca Maupassant, Augustin Cupşa nu-şi poate refuza privirea spre ceea ce nu merge la mecanismul pe care toţi ceilalţi îl văd ca funcţional. Iată de ce în Danemarca prozei  acestui autor există mereu ceva minuscul şi putrid care ameninţă discutabila frumuseţe a clipei.