Iată un miniroman-cult. Filologii ştiu de ce. Zici Alain Robbe-Grillet şi te gândeşti instantaneu la manifestul literar ,,Pour un Nouveau Roman''.
1957. Apare romanul unui promiţător tânăr autor francez, intitulat simplu: Gelozia(La Jalousie). Foarte interesantă etimologia acestui termen francez care a dezvoltat prin secole o arborescenţă semantică superbă şi pe alocuri ea se intersectează cu termenul ,,jaluzea''. Păi, nu? Ce metaforă vizuală mai adecvată putem găsi pentru un gelos decât aceea a privitorului ascuns după jaluzele?
Despre gelozie se vorbeşte mai nou ca despre o stare patologică. Hm. Probabil depinde de doză. În ce mă priveşte am experimentat-o foarte rar şi în înghiţituri terapeutice. Mi-e ceva aproape străin. Spre deosebire de anumite forme de invidie care m-au chinuit uneori. Pe scurt: sunt o persoană negeloasă, posesivă cu anumite bunuri şi idei, neposesivă cu oamenii.
Prin urmare, nu tema omonimă cu titlul m-a atras la acest ,,nouveau roman''. Ci tehnica scriiturii şi perspectiva narativă. În fapt, naratorul se poziţionează în neliniştea obsesivă a unui soţ gelos care îţi urmăreşte soţia ( pe ,,A...'') conversând pe terasă cu Franck, prietenul ambilor. Ca şi în filmul ,,L'homme qui ment'', la Alain Robbe-Grillet se contruieşte totul în mintea receptorului care se dă de ceasul morţii căutând răspunsul la: a fost sau n-a fost adulter? Frumuseţea romanului, atunci, nu constă în rezolvarea epică a trio-ului conjugal, cititorul fiind livrat propriilor obsesii erotice( dacă le are!), ci în descrierea voit-obsedantă a unor scene cu potenţial voaieuristic şi erotic maxim. Ia de-aici( şi să mai zică vreunul că noul roman francez-care împlineşte totuşi peste jumătate de secol- nu e bazat!):
,,A...stă în picioare, nemişcată, în faţa măsuţei de scris; e întoarsă spre perete aşa că i se conturează profilul în fereastra larg deschisă. Urmează să citească din nou scrisoarea(...). Termină de citit, ajungând în josul paginii, şi pune scisoarea lângă plic, se aşază pe scaun şi deschide mapa de scris. De aici, din buzunarul cel mare, scoate o foaie de hârtie, de aceleaşi dimensiuni, dar goală, pe care aşază sugativa verde. Scoate şi capacul stiloului, îşi apleacă puţin capul şi se-apucă de scris.
Onduleurile negre şi strălucitoare îi cad în voie pe umeri, tresărind uşor pe măsură ce peniţa stiloului înaintează pe hârtie. Deşi nici braţul, nici capul nu par să fi fost agitate în vreun fel, părul mai sensibil, captează mişcările oscilatorii ale încheieturii, le amplifică, transformându-le în fremătări subite ce scot la iveală, de sus în jos reflexele roşcate ale podoabei mişcătoare.
Chiar şi când mâna şi-a oprit activitatea, propagările şi interferenţele îşi continuă jocul. Dar capul se ridică şi începe să se rotească lent, fără oprire, spre fereastra deschisă. Ochii ei mari rezistă fără să clipească la această trecere către lumina puternică de afară.''
Era nevoie de mai mult ca să ilustrez că Alain Robbe-Grillet ştia să p...rivescă o femeie frumoasă din spate? Mai ales atunci când ea aşterne o scrisoare misterioasă? Poate şi de aceea Vladimir Nabokov a făcut o pasiune nebună pentru acest roman, exagerând totuşi un pic.