Născută fiind într-un târg transilvănean declarat încă de la 1863 oraş, am fost influenţată de spiritul burghez şi multicultural al locului. Văd în acest aspect un avantaj. Chiar dacă de felul meu sunt un temperament în câteva abordări ,,je m'en fiche''-ist, totuşi, nu am fost lipsită de nişte chestionari de tipul: îmi oferă sau nu o comunitate mică posibilitatea unei mai ample dezvoltări personale? Iar dacă ar fi să fiu sinceră cu mine însămi ar trebui să recunosc că mizerabilii şi neocomuniştii ani nouăzeci au fost ruşinoşi pentru noi toti, defulatorii, lipsiţi de opţiuni. Apoi, vrând-nevrând, apariţia internetului şi expansiunea sa mi-a domolit multe din pasagerele nelinişti. Delimitarea dură între ,,marele oraş'' şi micile comunităţi s-a estompat văzând cu ochii prin ameţitoarea viteză a informaţiei şi a trendurilor de idei întreţinute de fluxul internautic. Nu voi cădea în idealizări şi amăgiri de sine patetice care m-ar determina să confund o comunitate urbană de un milion de locuitori cu una de o sută de mii. Dar ne poziţionăm în miezul unei schimbări de paradigmă socială şi culturală. Nu pot să nu mă gândesc că Picasso nu ar mai avea nevoie de boema pariziană spre a se promova, nicidecum; i-ar fi de ajuns un cont pe o reţea de socializare. Si, ah, nici Ema Bovary n-ar mai bea azi arsenic. S-ar consola cu o iubire virtuală. Sau ar bea?
Archive for iulie 2015
scris de anca giura în închisori comuniste, Maramureş, Transilvania, turism
Totul
a pornit de la o informaţie aproape
uitată (şi reiterată printr-un comentariu pe Facebook). Vara trecută, o mai
mult decât interesantă doamnă din Baia Mare ne-a lansat invitaţia de a petrece
sărbătorile de iarnă în Maramureş. Dar din motive independente de dorinţa
noastră, propunerea a rămas neonorată.
Însă
la începutul acestei luni, când Romana Furtună a postat o fotografie superbă cu un lac
de munte maramureşean în care se putea înota, am avut reacţia spontană de a porni spre Nordul ţării.
Căci nu de putine ori, construim liste
de priorităti atât de absurde încât ratăm esenţialul. Imaginati-vă că nu
fusesem niciodată în Maramureş!
Cunosc
pericolul generalizarilor şi de aceea mă străduiesc pentru o definiţie cât mai
a mea în ce priveşte această regiune care ne-a întâmpinat cu un verde exuberant prin care şerpuiau şosele
netede, modernizate, albastre. Legenda poluării Băii Mari a fost pulverizată de
cochetăria Centrului Vechi plin de terase vesele şi de curăţenia parcurilor şi a străzilor prietenoase.
Pădurile şi poienile jalonate de
simpatice căpiţe de fân se perindau pe traseul Şuior, Gutâi, Săpânţa, Bârsana,
Cavnic stârnindu-ne regrete zgomotoase că nu puteam explora natura la pas. Bucuria de a descoperi case tradiţionale
de lemn şi nunţi înflorite de roşul şi de albul din costumul moroşenesc al tinerelor fete ne-au fost temperate de atipicul cimitirului de la Săpânţa unde
povestea omului este cuprinsă într-o
cuvântare naivă, viu colorată şi, vai, atât de esenţializată în simplitatea sa
ţărănească.
Privit
cu ochi de călător, Maramureşul oferă peisaje variate, surprinzătoare şi
curate, aer bun, un cer albastru aparte, culori vii, pensiuni excelent
modernizate, excursii minunate fară
excesele cohortelor de turişti, discreţie, surprize ale simţurilor, blândeţea construcţiilor
de lemn neverosimil de sofisticate prin migală, căderi de apă naturale ca de la începutul lumii, piscine sofisticate, plăcinte codreneşti, dar şi cocktailuri rafinate. Am găsit aici tradiţiile rurale
păstrate cu mândrie şi gustul pentru un nou de excelentă calitate în oraşul Baia Mare.
Dar dincolo de binecuvântările geografice şi climatice, Maramureşul înseamnă alt
fel de oameni. Omenia lor, bucuria de a împărţi cu tine pâinea, păstrăvul,
brânza, slănina, ciupercile şi zmeura…de a te găzdui în casă cu maximă prevenire asupra celor mai delicate dorinţe ale tale de om
călător, toate acestea devin de poveste. Marmureşenii au o bucurie de a trăi aparte, specifică celor de la
munte, dar la care ei pun ceva în plus. Spiritul lor viu, pasional, direct
este dominat de răbdarea şi de migala cu care şi-au făurit existenţele aflate
sub semnul cald, dar perisabil, al lemnului. Marmureşenii sunt hâtri la adresa
morţii la Săpânţa şi pioşi la Sighet, la Memorial. Frumuseţea caselor lor de lemn
vorbeşte despre rezistenţa lor în faţa dificultaţilor, despre capacitatea
reconstruirii de sine. Îşi dau seama instantaneu ca nu eşti de-al lor şi te tratează ca pe un oaspete de seamă,
întrebându-te cu drag despre meleagurile tale şi cu o sinceritate autentică
îţi strâng mâna cu un ,,musai să mai veniţi pe la noi’’. Acel ,,pe la noi’’
valorează enorm în percepţia mea care le-am descoperit acestor oameni dârzenia,
modestia, generozitatea şi pasiunea de a trăi şi de a iubi în locurile lor milenare. Mai
mult decât altora pare-se, maramureşenilor -nu de puţine ori călători prin lume
pentru o bucată mai bună de pâine- le va fi fiind un mai mare dor de acel indefinibil de
frumos ,,pe la noi’’.
scris de anca giura în de profundis, Maramureş, memorial
Nu mi-au trebuit 3000 de zile precum Lenei Constante să petrec (în calitate de vizitatoare!!!) în închisoarea de la Sighet. Mi-au fost suficiente trei ore ca să mă pătrund de sentimentul ruşinii profunde. M-am întrebat o dată în plus cum i-am putut face noi ca naţiune aşa ceva elitei intelectuale care a fabricat România modernă prin complet sacrificiu de sine.
Foarte bine organizat, vădind o muncă de documentare exemplară, Memorialul de la Sighet este o experienţă mai mult decât profundă. Acest loc al durerii supreme lasă urme de neşters în sufletul vizitatorului. Am surprins în ochii celor care îl vizitau ca si noi aceeaşi covârşitoare emoţie. Am simţit că suntem solidari în regrete imposibil de formulat. La Memorial vizita se face în tăcere, ...nimeni nu îţi interzice cuvintele, dar te invadează rusinea de a le rosti. Ce ai putea grăi în celula în care s-a stins Iuliu Maniu? Bătăile inimii se accelerează şi te rogi la Dumnezeu să nu mai fie îngăduit comunismul vreodată!
În subconştient, experienţa te va urmări multă vreme. Conştientul se va opune şi te va amăgi că poate totuşi acel loc al ororii a fost regizat. Raţionalul respinge igienic acceptarea supremelor orori. Şi te întrebi: dar dacă mi s-ar fi întâmplat mie? Iti recunoşti micimea caracterului şi te gândeşti că dacă ar fi să învie din moarte acei eroi ai rezistenţei anticomuniste le-ai săruta cu evlavie picioarele. (In foto, melonul lui Iuliu Maniu confiscat când a fost arestat. Si presse-papierul său celebru reprezentat de o veritabilă potcoavă de cal, transilvăneană. Chapeau bas, domnule prim- ministru!)