De la o vreme m-am trezit problematizând  despre ce va fi însemnând să fii un intelectual, un intelectual vero.  Până să îmi definesc eu conceptul, care nu este unul chiar uşor, s-o admitem, iată ce explicaţie lucidă am descoperit  în Omul dezrădăcinat a lui Tzvetan Todorov, carte pe care... je suis en train de lire. Subscriu prin urmare, la definiţia de mai jos.

,,Ce este un intelectual? În ce mă priveşte, delimitez înţelesul acestui cuvânt în felul următor: este un savant sau un artist( categorie care-i cuprinde şi pe scriitori) ce nu se mulţumeşte să facă ştiinţă ori să creeze opere de artă, să contribuie, aşadar, la propăşirea adevărului sau la înflorirea frumosului, ci se simte, pe deasupra, răspunzător de binele public, de valorile societăţii în care trăieşte şi care participă, deci, la dezbaterea privitoare la aceste valori. Intelectualul înţeles în felul acesta se situează la egală distanţă de artistul sau de savantul care nu se preocupă de dimensiunea politică şi etică a operei sale; şi de predicatorul ori de politicianul de profesie care nu creează vreo operă.’’(p.125) În consecinţă, şi unele bloguri pot  efectua cu succes această dezbatere, mult mai onest decât la un tv, de pildă. Să-i salutăm pe bloggerii intelectuali atunci, ori de câte ori ne este dat să-i întâlnim.

Fiecare cu speranţele lui de primăvară...  Recomand ca, de pe la sfârşitul lui februarie să începeţi s-o căutaţi, pe ea, pe  primăvară, prin păduri...( Menţiune: pozele sunt fără pretenţii, făcute,,în casă'', vi le propun doar ca sugestii despre cum începem noi primăvara, an de an... Prima fotografie este cu flori galbene de corn, din arhiva lui 2010. Cornul înflorit este mereu primul semn de primăvară în micul nostru colţ din vestul  Transilvaniei. )

Fiul meu  mi-a spus: ,,Mami, scrie, te rog, ce-ţi dictez...'' Şi mâna mea s-a aşezat pe foaia albă într-un gest blând, vag estetic, vag elegant, cumva nostalgic, un pic emoţionat...Era ca şi cum de mult nu mai scrisesem de mână. Într-adevăr, am mai răspândit bilete prin bucătărie sau prietenilor, dar sunt deja luni de când n-am mai scris febril o pagină mare, A4, în ,,dulcele stil caligrafic''. Iar penultima oară, am executat totul ca şi cum m-aş reantrena. Nu era necesar să aştern pe hârtie nimic, dar am decis în consecinţă ca să-mi aduc aminte de ceva de demult . Executând acest mic act estetic dictat de fiul meu mi-am amintit de teancurile de scrisori de dragoste( primite) depozitate în sertare îndepărtate, într-o casă din care am plecat... un pic. De gestica ritualică a vechilor japonezi care aşterneau pe hârtia poroasă  alla prima din pensulă o scriere dansantă, ideografică. De Saramago cu al său ,,Manual de caligrafie şi pictură'', de bunicul meu, ţăranul drept cu ochi albaştri de oţel care caligrafia perfect, ideal. Şi care mi-a spus: să scrii frumos, fata moşului, să scrii frumos....Am înţeles după abia douăzeci de ani că atunci când scrii frumos, îţi astâmperi inima, execuţi o terapie a sufletului. Azi nu găsesc nici un rând scris de bunicul meu ţăran în casa mea, îmi vin să plâng de ciudă... Poate peste alţi mulţi ani, am să mă-nchin în faţa unor vechi caiete cu reţete de prăjituri...pentru  simplul motiv că acolo şi doar acolo  va mai dormi scrisul mamei mele.

Ne găsim în plină Facere a Lumii. Suntem B-generaţia originară, adamii şi evele unui ,,second Universe''. Ba ne aflăm chiar înaintea creării grădinii B-Edenului şi probabil ne aşteaptă o second-Izgonire. Da, am senzaţia că pe toate acestea le-am mai trăit o dată.  Deocamdată cosmosul nu s-a desprins de haos, blogolumea nu este reglementată, stăpânită( dar va veni coerciţia!...va avea stăpânii ei!) şi tocmai de aceea totul e posibil, ca la începutul Vieţii. Am o singură certitudine, anume că suntem generaţia B(numărul 2, second-generation). Apoi, va veni Marele Îngheţ, Marele Diluviu, iar pe Arca lui B(N)oe vor urca numai exemplarele cele mai ...( rentabile???? sau rating-abile????)

,,Ce ne-am mai putea aduce aminte este faptul că Dumnezeu devenise melancolic, nemaiştind de ce El este tocmai Dumnezeu. Dar noi, hominizii, ştim de ce: Dumnezeu este memoria tuturor lucrurilor şi făpturilor. Atunci când visează însă, din pricină că e cufundat în somn ca un om oarecare, Dumnezeu nu mai are memorie, aceasta este dezactivată, iar împărăţia cerurilor e stinsă. În cel de-al doilea vis al lui Dumnezeu pe care îl vom istorisi acum şi aici, în povestea noastră, lucrurile erau şi mai încurcate: întrucât Dumnezeu visa, dar visa nimic. Visul său era gol, deşi era vis, adică alcătuit din imagini învălmăşite derulate în viteză. Dar nimic nu poate fi înregistrat din acest vis divin, atât de dorit, atât de celebru. Nimicul îl ajunsese până şi pe Dumnezeu.''( p.241)

Nietzsche a spus,,Got ist tod'' şi ne-a înnebunit pe toţi, declanşând indirect postmodernismul. Alţi filozofi precum Lucian Blaga ne-au mai liniştit afirmând că Marele Anonim doar s-a retras obosit să ne viseze un pic...Eu cred că între aceste două borne filozofice se situează Ruxandra Cesereanu în ,,Angelus''. Şi dacă v-aţi neliniştit de acest vis dumnezeiesc care nu pare să ne mai conţină vă temperez cu un vechi text maramureşean care încearcă să ne facă perspectiva eschatologică mai suportabilă:
                                           Doamne, Doamne,
                                           D-zeu pare că doarme
                                           Cu capul pe-o mănăstire
                                           Şi de nimeni n-are ştire.

                                                         

,,Inteligenţa noastră este nelimitată, sentimentele mereu aceleaşi şi numai câteva. În timp ce inventam arcul cu săgeţi şi în timp ce inventam bomba cu hidrogen, iubeam şi uram aproape la fel, ne răzbunam şi invidiam în forme abia modificate. În timp ce inventam roata  şi în timp ce inventam racheta interplanetară sufeream de aceeaşi singurătate nevindecată mereu, ne era dor şi visam fericiri la fel de greu de atins. Avansul spectaculos al inteligenţei  nu ne-a apropiat  cu nimic de fericire pentru că sufletul nostru nu s-a schimbat cu nimic. Setea de putere şi setea de dragoste, lipsa de dreptate şi lipsa de logică rănesc cu aceeaşi cruzime, chiar dacă de-a lungul mileniilor au reuşit să se îmbrace în cauze nobile şi mari idei.(...) Şi atunci, cui foloseşte că aventura existenţială a traversării mărilor a fost înlocuită cu plictiseala câtorva ore de avion şi voluptatea purificatoare a muncii de angoasa supravegherii unor ameninţătoare maşini? Acum, ca şi în epoca de piatră, valorăm numai atâta cât iubim...''( p.128)

este cel mai frumos poem de dragoste din toată literatura lumii. O spune Marlowe primul, alţii apoi, iar eu mă alătur lor.( Ştiţi vorba aceea: Bach a murit, Proust a răposat şi nici eu nu mă simt prea bine...) În secolul al patrulea d.Ch., Musaios Grămăticul scrie acest text construit pe o veche legendă, cea a lui Hero şi Leandru. Hero, era o tânără preoteasă a Afroditei ofiicind într-un turn pe malul mării, în Sestos, pe coasta europeană a Hellespontului. Ea era îndrăgostită în ciuda jurământului de castitate de Leandros, un tânăr din Abydos, aflat de cealaltă parte a strâmtorii. Văzând pasiunea lor, Afrodita( ce zeiţă tolerantă, nu-i aşa?) o dezleagă pe Hero de jurământ şi o lasă să înceapă să facă dragoste cu Leandros. Noapte de noapte, el înota, traversând strâmtoarea până la ea, după ce Hero îi aprindea în turn o lumină să-l ghideze. Cât a fost vremea bună s-au iubit neobosit, dar când marea se învolburează de la vremea rea, înotătorul e nevoit să amâne întâlnirile. Înnebunită de dorinţă, într-o noapte cu vânt puternic, Hero aprinde iar lumina din turn. Leandru o zăreşte de pe celălalt ţărm şi ştie că este chemat. Nu pregetă să pornească într-acolo. La jumătatea drumului lumina făcliei e stinsă de vânt şi înotătorul nocturn rătăceşte calea. Va fi scos de mare mort, la mal. La vederea lui astfel, Hero îl îmbălsămează în lacrimi şi apoi se aruncă din turn.

Cu cinci sute de ani înainte de Musaios, Ovidiu, atât de tristul poet, cunoscând povestea veche şi tragică a grecilor, imaginează un schimb de scrisori între Hero şi Leandru, schimb textual pe care l-ar fi putut purta cei doi pe vremea iernii când  intemperiile i-ar fi despărţit. Pe principiul, ,,dacă nu mă poţi avea, citeşte-mă'', iată ce face literatura din noi.

Leandru către Hero:

,,Neputând veni sunt silit să-ţi scriu. Apropie-ţi buzele, deschide gura, arată-ţi dinţii, roade sforicica de sub sigiliul de ceară. Neputându-mă iubi, citeşte-mă. Gol, eram deopotrivă luntre, luntraş, podar. În fiecare noapte, sub clar de lună, coborând de pe stâncă mă dezbrăcam de două ori. În fiecare noapte, dacă marea era cât de cât calmă îmi lăsam veşmintele, de două ori, pentru a pătrunde în apă, pentru a pătrunde în tine. În două rânduri îmi cufundam chipul. În două rânduri făceam din trupul meu vâslaş. În două rânduri eram sorbit de-o apă cunoscută( nota aqua). Ea mă lăsa să trec. Mă cufunda în tăcere. De nicăieri din spaţiu nu-mi ajungea la urechi nici un glas. Nici un murmur nu se înălţa afară de cel al apei despicate de trupul meu în noapte.''(cf. Pascal Quignard) Şi pentru că viaţa este imperfectă, iată de ce trebuia inventată literatura care să ne justifice că anticii înţelegeau perfect legătura dintre apa uterină şi apa creaţiei, cea marină.

În piesa ,,Google, ţara mea'' montată de Ştefan Iordănescu pe textul Mihaelei Michailov, pe care l-am văzut aseară, revin ritmic două întrebări pe care actorii le şi adresează interactiv publicului: 

                                                 Tu eşti român?

                                                 Tu eşti fericit?

Textul dramatic este foarte îndrăzneţ şi problematizează despre discriminare,  uzează de nume de personaje politice, de numele Madonnei chiar, cea care a transmis un mesaj antidiscriminare la primul şi  ultimul ei concert în România. Suntem noi discriminaţi în Europa? Vă e ruşine să vă declaraţi naţionalitatea? Ce s-a ales de mândria naţională? Până când ne vom sabota noi pe noi  ca naţiune? De ce nu avem curajul unei noi clase politice? Fii tu cel care candidează la o funcţie politică pentru a-ţi promova ideile. Despre acestea şi despre imposibila( deocamdată?) fericire românească este vorba în  montarea despre care vorbesc. Nu în ultimul rând, despre curajul acţiunii într-o ţară prea defetistă.

Dar maximul? Care este, cu alte cuvinte, culmea ratării individuale ori, la polul opus, piscul realizării personale? Variază ele de la secol la secol? Depind de un standard exterior, de o grilă, sau fiecare şi le calculează cum crede de cuviinţă? Ţin ele de mulţumirea de sine, de concepţia subiectivă despre realizarea de sine? Prin ce este un ins mai realizat decât altul? Societatea de azi ne impune o cursă, o competiţie continuă, dar nu este musai să ne înscriem în ea, zic eu...

Când pregătesc, prea rar din nefericire, salata de sfeclă roşie, una dintre cele trei bunici ale mele odihnite de-acum în ţărână reînvie un pic. Parc-o văd cum mă asistă şi-mi zice:,, vezi, ţi-am spus eu cât e de bună''. Mă uit în bolul din poala mea, în roşul intens pe care-l conţine, şi mă pierd în gustul unui timp evanescent. Despre legumele colorate puternic, nutriţioniştii spun că sunt extrem antioxidante, că ele devin elixire contra marilor boli. Bunica mea nu le ştia pe toate acestea, dar îmi pregătea  salata  aceea intensă precum culoarea vieţii înseşi ca,, să cresc mare şi frumoasă, să fii roşie-n obraji''. Ce frumoasă înţelepciune atavică...

Lia Faur devine o poetă cel puţin interesantă. Este de părere şi prefaţatorul volumului dânsei, nimeni altul decât însuşi Şerban Foarţă.

,,au o singură cameră şi tinda.două paturi şi un culcuş pentru copii deasupra sobei unde va fi cald toată noaptea. rămân pe vatră mereu trează atentă la zgomotele nopţii de afară şi din interior. ştiu tot ce se va întâmpla şi încep să plâng copilăreşte. încerc să mă ridic. picioarele mi se afundă tot mai mult în cenuşă. rochiţa de stambă ieftină se topeşte în jăratic şi eu rămân acolo pentru totdeauna''( poemul de la pagina 20)

,,azi am terminat de citit o carte despre îngeri. chiar azi când a murit mama. plâng înfundat şi frec duşumeaua în urma sicriului. încerc senzaţia aceea din urma morţii. deschid dulapuri caut urme strâng amintiri. înjur îngerii pentru neglijenţă. descopăr inutilitatea unor vorbe şi gesturi ''( poemul de la pagina 25)

,,mă vrei a ta tot mai a ta. nu mă supun. mi-e mai bine aşa. respir mai uşor. tu dormi mai bine. încalc tradiţia şi nu mă supun. femeile să fie femei să nască şi să-şi iubească bărbatul. nu mă supun. să fie supuse şi să înghită cuvinte dacă trebuie. nu mă supun. să spele cearşafuri pătate de sânge. nu mă supun. să danseze doar pe muzica orchestrei. nu mă supun. să fie femei. încep să înţeleg '' ( poemul de la pagina 57)

Veni, inebriemus cum eo, ut servare possimus ex patre nostro semem. (,, Haidem dar să-l îmbătăm pe tatăl nostru cu vin şi să ne culcăm cu el ca să ne putem folosi de sămânţa lui '' îi spune sora cea mare mezinei, în legenda binecunoscută, din Tora, cea despre Lot.) Pascal Quignard interpretează excelent simbolic acest incident mitologic, în superbul său eseu intitulat Noaptea sexuală.

,,Aceasta este scena aleasă de moderni. Trăsătura principală a lumii moderne este violarea tatălui fără ştiinţa lui. Bărbatul nu mai e stăpân pe fecunditatea femeii ce devine mamă. Femeia fură sperma ca Prometeu focul. A fura ce-i al zeilor. A fura ce este al celuilalt. A fura originea.''( Pascal Quignard, Humanitas, p. 39) Plasând acest mic fragment în contextul eseului nocturn de care se învredniceşte Quignard, veţi înţelege misterul revoluţiei sexuale care a nedreptăţit un strop Bărbatul. Obişnuit de-a lungul unor milenii de acuplări să  nu-şi cenzureze sămânţa, el ajunge în ultimele decenii să nu mai dispună de procreativitatea sa. Dacă până mai ieri, bărbatul şi zeii fecundităţii decideau perpetuarea speciei, acum Femeia hotărăşte asupra ei. Pascal Quignard relevă faptul că la nivel psihologic sau, mai bine spus, inconştient noi, ,,fiicele lui Lot,'' executăm prin contracepţia extrem planificată un viol istoric asupra Bărbatului ca specimen. Căci noi  suntem cele care decidem când luăm ce este al lui. Dacă aş fi bărbat, aş agrea această interpretare metafizică ca fiind corectă, aş admite că orice revoluţie are şi martirizări, mai mult sau mai puţin profane Şi chiar femeie fiind înţeleg să respect ceea ce Bărbatul a pierdut ,,un pic''prin emanciparea feminină ca fenomen sociologic şi al psihologiei colective.  Şi  în toată această ecuaţie alegorică, Quignard se situează un pic envers Simone de Beauvoir. Iar dacă mă întrebaţi ce poziţie am eu faţă de acest fenomen, aş opina că nu-mi place să fiu nici femeia castratoare, dar nici femeia supusă, existând o negociere posibilă între sexe.

În ale sale Confesiuni din secolul patru, cele care au o netezit calea platonismului înspre fundamentele filozofice ale bisericii creştine apusene, Sfântul Augustin constată că Răul are mereu calitatea de convocat spectatores. Cele rele atrag privirile mulţimii dintotdeauna, aşa este. Mi-am amintit de acest adevăr filozofic ieri-seară vizionând o frântură de emisiune pe TVR, unde CTP deplângea, în stilu-i sobru, dictatura iconografiei vulgarităţii în cadrul programelor tv româneşti. El se îngrijora sincer de  soarta poporului român ţinut în ham cu imagini porno inclusiv în emisiunile de ştiri. Nu ştiu dacă directorii de programe ale acestor televiziuni l-au citit pe Sfântul Augustin, dar estimez sigur că ei uzează de mecanismele celei mai perfide manipulări imaginabile. Mecanisme pe care Sf. Augustin voia să le demonteze, numindu-le.

Construcţiile eco cu ,,e'' de la expresivitate  sau de la evadare mă inspiră. Arhitectul Anton Garcia Abril a conceput această ,,grotă'' de vacanţă pe Costa da Morte în Spania, iar numele creaţiei este bestial: ,,Trufa''. Să vedeţi ce necredibilă pare pe dinafară, efect de surpriză hedonistă totală. Mă gândesc aşa, totuşi: poate că la o locuinţă mică, eco, de vacanţă, mult mai mult decât preţul materialelor şi al muncii face tocmai brandul designerului.

Îmi propuneam să cobor în pivniţă să mă prăfuiesc un pic adunând în saci o mulţime de sticle pe care le-am colecţionat peste ani nu ştiu prea bine de ce. Îmi zic: ia să caut eu înainte un centru de colectare în oraş, ca să ştiu că fac o treabă.( Nu-i bai că voi consuma benzina să le transport, fac un lucru civic şi poate totuşi îmi dau vreo 20 de ron pe ele să mă recompensez şi eu cu vreun ruj din alea la reducere. În fine, vreau să comit un act de civilizaţie.) Caut pe internet, nimic. Sun la Primărie şi-mi răspunde o doamnă drăguţă. Îmi spune că ea însăşi s-a confruntat cu aceeaşi problemă şi că nu doar în oraşul nostru nu există centre de colectare a sticlei, dar nicăieri în  România. Garantat. Şi eu care speram când trec prin Deva, Sibiu etc. să le  las acolo...dacă în oraşul nostru de peste două sute de mii de locuitori n-am unde. Oare să-mi fac un centru de colectare a sticlei cu bani europeni? Sau să trec graniţa cu ele când o să mă duc în Ungaria, să le las lor, vecinilor?

Să tot fi avut eu vreo şaptesprezece ani pe când mă gândeam că n-ar fi rău să fac o facultate de jurnalistică. Cred că atunci se înfiinţase prima, dacă  nu mă-nşel. Mă vedeam ca o amazoană a libertăţii cuvântului, ca o războinică suavă în numele Adevărului, cu majusculă se-nţelege. Poezia lui Arthur Rimbaud îmi dădea aripi şi viziuni  cu mine iluminând obscurantismul maselor, şi ce mai obscure erau masele în anii '90, zău.  La ani distanţă, privesc înapoi şi nu regret că nu am devenit jurnalistă. Am conştiinţa mai curată aşa. Adevăr şi Libertate, Libertate şi Adevăr. Nu ştiu dacă  există vreun jurământ ca acela al lui Hipocrate adaptat la facultăţile care produc tineri jurnalişti, dar dacă ar fi, acesta ar trebui musai să conţină cele două cuvinte alegorice. Câţi dintre jurnaliştii români îşi permit să spună adevărul însă sau câţi sunt capabili să acceadă la el? Am să vă prezint pe viitor câţiva care îmi plac mie şi în care îmi mai pun speranţe mici, încă. Ei sunt dintre aceia care nu apar la tv.  Ştim că la un radio, televiziune sau ziar pâinea se ia din mâna patronului şi tot la fel de bine ştim câtă ,,libertate'' îţi dă această sclavie financiară. Brutarul îşi frământă aluatul, fermierul îşi adapă vaca, doctorul operează, astrologul studiază stele, învăţătoarea caligrafiază şi îndrumă, dar ce face crainicul tv? Care este menirea lui? Să ,,audă în cască'' indicaţii de regie, să mimeze că îi pasă de ţară? Din fericire, unii jurnalişti se plâng de soarta profesiei lor:( Sabina Fati în Observator cultural:)

,,In absenta structurilor de breasla care sa-l apere, tinar si plin de nevoi, jurnalistul autohton pare sa nu aiba nici un fel de remuscari atunci cind sare dintr-o barca in alta, tinindu-se strins de preferintele si oportunismele patronului. Cariera sa nu sta sub semnul valorilor, echilibrului, profesionalismului, ci este subordonata dialecticii supravietuirii. Statutul jurnalistului autohton se va schimba o data cu intrarea in normalitate a tarii. Cita vreme puterea, in mod direct sau prin intermediari, controleaza trusturile mass-media, patronii vor fi tentati sa-si multiplice profitul acceptind cadouri guvernamentale, revansindu-se apoi cu articole amicale. Jurnalistul roman nu are inca reflexul democratic de a se opune comenzii patronului. Frica de concediere, in absenta unor sindicate puternice, il lasa pe ziarist prada toanelor si intereselor economico-politice ale celui care finanteaza ziarul, televiziunea sau radioul pentru care lucreaza.''

Ioan Petru Culianu în Eros şi Magie în Renaştere,1484, explică  foarte fundamentat cum s-a produs schimbarea de mentalitate care l-a metamorfozat pe omul medieval în om premodern. În ce fel alchimia şi vrăjitoria au devenit începuturi ale raţionalismului de la un moment dat. Înainte de această a două schismă europeană a imaginarului colectiv, sunt convinsă că una la fel de răvăşitoare s-a produs în primul secol al creştinismului când un singur zeu i-a gonit  pe toţi ceilalţi din templele cetăţii.  La cea de-a treia răsturnare de percepţie a omului asupra lumii asistăm noi, cei trăitori în ultimele două decenii.  Mă refer la schimbarea de viziune pe care a produs-o internetul şi virtualizarea.  În acest sens, filozofii deconstructivismului probează o deja existentă scindare a realului, în real prim, dacă vreţi, şi în real secundar. Aceste toate consideraţii mi-au fost prilejuite de  sugestia Ruxandrei Cesereanu care plăsmuieşte în ultimul său roman un personaj demiurgic. capabil să creeze  propria sa realitate. Este vorba de programatorul de jocuri pe calculator  Merlin Mistral. El, claustrat în camera sa tehnologizată, ca vechii vrăjitorii în hrubele lor, nu are nevoie să vadă sau să studieze îngerii de care vorbeşte toată  Metropola. El poate mai mult de-atât. Fiind demiurgul jocului virtual,, A doua Viaţă'', Merlin Mistral îşi poate concepe o armată infinită de îngeri, creaţi din încrucişări de avataruri. Stăpân al lumii sale, Merlin Mistral jubilează în singurătate, el este  zeul nevăzut al internetului.  Cred că dependenţii de jocuri pe calculator  ar înţelege cel mai bine cum este să te muţi în alt plan al percepţiei senzoriale. Revenind la Ioan Petru Culianu, fin erudit al imaginarului colectiv uman şi al evoluţiei istorice a acestuia, iată ce spune el în cartea sa pentru care am o pasiune deosebită:,,trebuie să recunoaştem că de la Renaştere încoace facultăţile noastre de a opera direct cu propriile noastre fantasme(...) s-au micşorat. Raporturile dintre conştient şi inconştient s-au  modificat profund iar capacitatea noastră de a ne domina propriile procese imaginare s-a redus la zero.''

Ţin să adaug în acest spaţiu restrâns că I.P.Culianu demonstrează excelente asociaţii între manipularea prin magie( în Evul Mediu) faţă de manipularea prin tehnologie în Evul Media.( sintagma ultimă am preluat-o cu vervă de la Bogdan Ghiu) Omul medieval avea, iată, ceva ce noi, oamenii tehnologizaţi, nu mai deţinem căci ne-a fost extirpat. El, omul vechi avea prin urmare o imaginaţie mai bogată plăsmuită intern. El decidea cu ce îşi popula mintea. În schimb, noi ne-am exteriorizat imaginarul(phantasia), şi implicit capacitatea de a o controla. ( Notă: Ruxandra Cesereanu ştie ce vorbeşte, ea care  este puternic implicată în treburile cercului Phantasma de la Cluj.)

Am văzut pe blogul unui fotograf român bun câteva poze color cu o naştere prin cezariană. Este un măcel  şi un exces cu adevărat. M-a tulburat  mai mult decât am putut intui, deşi am privit fulgurant imaginile. În caz că aş naşte contra voinţei mele prin cezariană ştiu de-acum de ce m-aş teme. M-am gândit, în consecinţă la două lucruri: mai există vreun ,,ceva'' din cele omeneşti care n-a fost fotografiat încă şi dacă femeile care optează benevol pentru cezariană ştiu cât de contra naturii devine asta? Nu vorbesc de cazurile care reclamă extragerea copilului pe cale chrurgicală. Dar să optezi pentru, când se poate şi altfel? În România, cezariana la cerere este încă o modă ciudată care ne face diferiţi de restul Europei. ,,Se zice'' că pentru unii medici e mai facil aşa. Poate că fotografiile  la care mă refer chiar asta intenţionează: să ajute cui trebuie să facă o anume alegere. În ce mă priveşte sunt pro expulzie, pro naturalețea corpului feminin.

Ori de câte ori te simţi mic în faţa navigării interminabile pe internet, fie şi căutând ceva precis, nu uita, ai experimentat din nou chaosul.  Căci Haosul e atunci când nu poţi stăpâni situaţia. Artiştii şi filozofii anticii ştiau intuitiv enorm despre mecanismele psihicului uman, doar că le dădeau fenomenelor din minţile noastre alte nume. Pe vremea aceea nu se elaborau dicţionare de psihiatrie ori de  psihologie, dar mesajul era excelent transmis poporului prin intermediul tragediilor, jucate în amfiteatre. De la mimesis la catharsis îşi gestionau astfel fricile şi lumea mergea  înainte.  Se ştie că tragedia ca gen dramatic a dispărut din literatură poate chiar  după ultima reprezentaţie a Cidului lui Corneille. Să deducem că omul modern, numit aşa încă din secolul al XVIII-lea, nu mai are sentimente tragice? Că noi nu mai suntem electre, antigone, phedre, oedipi sau oreşti, s-ar spune. Ba, dimpotrivă, eu consider că trăim vremuri de hybris refulat. Căci hybrisul este o forţă întunecată a dualităţii umane, este încrederea nemăsurată în forţele proprii, este violenţa, pulsiunea şi excesul. Iar acesta din urmă a luat forma consumerismului de câteva decenii. Uneori mai bine am deplânge ca  danaidele tragica noastră viaţă, pierderea speranţei şi a sensului. Ce aveau anticii şi nu avem noi? Ei au făcut o separare între chaos şi cosmos şi de aceea sufletul lor era mai împăcat.(Vă sugerez să asortaţi postarea-mi cu o regie mereu preocupată de esenţializarea hybrisului, un  Măniuţiu desăvârşit pe care l-am văzut cu ani în urmă. Implicit cu un Marian Râlea  perfect, adică tragic.)

Am avut mereu o febleţe pentru eseu. Cel mai recent eseist român citit de mine, nu că nu mi-ar plăcea enorm  Patapievici, este Livius Ciocârlie. De găsit cu două volume publicate în 2010. Astăzi mă refer la volumul mai puţin citat decât Cartea cu fleacuri, anume la Cu faţa la perete. Iată o impresie extrasă de mine dintr-un text al meu mai lung care va apărea în alte părţi, integral:

,,Pornind chiar de la titlu, intuim că ne aflăm în faţa unei scrieri recluzate, claustrofobice. Livius Coicârlie, aflat în plină senectute, îşi face o autoscopie cum numai un intelectual dubitativ de sine ar putea să o mai comită. Vizitat de spectrul morţii, priveşte înapoi orfeic să-şi decripteze drumul cultural parcurs. Departe de  se situa într-o linişte dată de înţelepciunea vârstei, eseistul dovedeşte o nelinişte contaminantă. Limanul Morţii nu este de natură să-l atragă, iar noi, cititorii săi, o înţelegem prea bine. Camarazi de drum introspectiv şi-i alege pe Pessoa şi pe Cioran. De fapt, în interpretarea mea, eseul,,Cu faţa la perete'' este un poseudodialog între Livius Ciocârlie şi Bernardo Soares, alteregoul  lui Pessoa din Cartea neliniştirii. Ei se întâlnesc în spaţiul aerat al unei lehamite intelectuale de viaţă în care se manifestă dispreţul faţă de o exagerată mediocritate pe care şi-o atribuie lor. Cât despre Moarte:

Mediocritatea nu moartea ar fi trebuit să fie tema mea. De moarte nu m-am îmbolnăvit încă, de mediocritate  nu m-am vindecat. p 138.
sau
B.S. Fiecare dintre noi este visul despre el însuşi. Eu nu sunt nici măcar atât. p. 235

Privind în urmă spre cel care a fost, Livius Ciocârlie nu vede un traseu ordonat ca trasat pe o hartă mentală, ci un haos de imagini. Cărţile proprii îi par lipsite de profunzime, se declară a suta oară un mediocru, cât despre bucurii, extaze ori dureri nu-şi mai aminteşte nimic precis. Din paginile sale ne contaminăm de o amărăciune solemnă şi demnă. Avem onoarea să asistăm la un proces de conştiinţă intelectuală onest şi curajos.

Apoi, ne întoarcem fiecare  cu faţa spre peretele nostru şi...parcă n-am mai fi niciunul atât de singuri. Probabil, din motiv că literatura te poate însoţi până la capătul vieţii şi apoi chiar dincolo de ea, când e capabilă, asemeni  Morţii, ea şi numai ea, să te transforme într-un personaj. Ca şi Religia, Literatura rămâne o formă de gestionare a Morţii atunci când nici medicina n-o mai poate face.''

  

Nu pot vorbi în gura mare despre marea poezie a lumii. Este ceva indecent să o exhib. O consum ritualic, ezoteric, intim, afrodisiac. Pot vorbi liber ba chiar exegetic, în zilele mele bune, despre teatru, muzică, literatură, pictură, film, artă, dar nu despre poezie. Poesisul este o limbă aparte, cea mai high  formă de comunicare, deşi nu cea mai răspândită.

Dacă mă întrebaţi cum recunoaştem un mare poet, vă spun pe şleau: după viziunea poetică şi după ritmul unic al stihuirii sale. Ea, viziunea unică, este un adn artistic al fiecărui autor în parte, adn ce se insinuează fie şi într-un vers disparat. Aşa cum un criminal se identifică după un firicel de păr, tot aşa marea poezie se identifică după un mic şi inspirat grup de cuvinte. Aveam cincisprezce ani când am descoperit cea mai inteligentă definiţie a narcisismului, la Eminescu: ,,Singur fuse îndrăgitul, singur el îndrăgitorul.'' Zece psihiatri să lucreze la ea şi nu le-ar ieşi cu aceeaşi acurateţe. Le-ar scăpa esenţa pură.

O nouă şi recentă revelaţie a mea o prezint aici, abţinându-mă pios de la a o comenta. Ca să n-o profanez. Zece sexologi notorii să se străduiască să definească anume ce este contopirea erotică şi n-ar reuşi precum Baudelaire:
                             Pune-mi trupu-n dulci osânde
                             Tu, cea castă, mă pătrunde( Franciscae meae laudes, Trad. de Radu Cârneci)

Bloggerina Lolablau, aşa vreau s-o numesc fiindcă e fină ca o balerină premiere etoile, îmi scrie că noi, cei care ţinem bloguri, putem fi adesea vizitaţi, citiţi , comentaţi din complezenţă.

În ce măsură o fi adevărat că,, te citesc ca să mă citeşti ''? Sunt convinsă că fenomenul există, dar prefer să-l sfidez. Să spun răspicat că îi reneg pe cei care mă citesc fără plăcere.  Prin urmare, vă rog să mă căutaţi numai dacă vă face plăcere şi nicidecum altfel.

Blogosfera are deja două emisfere deja. Prima este alcătuită din bloguri branduite ţinute de vip-uri mediatice sau intelectuale consacrate prin  apariţii pe sticlă sau prin publicaţii ori cărţi. De ce sunt vizitate intens aceste bloguri, oare? S-ar zice că din cauza branduirii! Dar câteodată vrem să schimbăm, vrem gusturi noi, senzaţii proaspete şi atunci  alegem bloguri mici, de nişă, originale.

Cred că un blog mic poate deveni un blog mare când este inimos, emană talent şi inteligenţă, pasiune şi viziune marcate de originaliăţi. Despre originalitatea visată, dar greu de atins, în episodul viitor.

Aţi văzut probabil reclama tv aceea cu ,, la un noi în familie toţi au făcut-o''. Aia cu o gospodină care pare să se masturbeze( pe spatele soţului) sau cam aşa ceva. N-am reţinut la ce medicament, parcă, se face referire. 

O analiză simplă ne determină să opinăm că în imaginea tv insolitul, vulgarul şi originalul, ba chiar violentul, sângerosul şi grotescul sunt categorii  care fac cel mai bun rating. În speţă, reclama asta e făcută ,,cu cap'', ei, publicitarii, au ştiut că nu ne va plăcea , dar o să o ţinem minte. Şi de fapt  numai asta contează. Este un mecanism psihologic elementar de care face uz şi  care o subsumează  clasificării ,,reclamelor negative cu intenţie''.

Din ce-am observat eu, reclama în discuţie e receptată aşa: bunicii se scandalizează, copiii se şochează un pic, iar părinţii  hăhăie ca la un banc prost( unii, ...mulţi), iar alţii(... mai puţini) se întreabă oare următoarea etapă nu va fi atunci când tv-ul va avea şi mai puţină căutare şi ni se va prezenta, în consecinţă, vreo crainică de ştiri  masturbându-se, Păi, de ce vă scandalizaţi, dacă zeul Rating o cere? Hai, copii, staţi cuminţi în faţa tv-ului!

( Amor intellectualis, ep. 3)

Ion Vianu abandonează filologia pentru a se apuca de medicină pe la douăzeci de ani. Simţea că medicina anilor '50 era singura ,,insulă'' de intelectualitate mult mai puţin pasibilă de colaborare politică. Pentru că de doctori era nevoie atunci ca şi acum, ca şi întotdeauna, Medicul ca instituţie profesională era scutit, sau mai protejat, de mari presiuni exterioare. Dar altceva mi-a atras atenţia şi m-a emoţionat profund: iniţierea studenţilor în ezoterismul artei şi al ştiinţei medicale în ,,mănăstirea spitalului Colţea'' de acum jumătate de secol. Ion Vianu restituie memoriei colective mari figuri de medici români: Parhon, Juvara, Simionescu şamd. Printre aceştia, profesorul Titu Păunescu sfida utilizarea stetoscopului într-un fel aproape alchimic. El  îşi apropia după un ritual precis urechea de pieptul bolnavului, ausculta, şi nota precis suferinţa şi dozele ameliorării. Era un maestru al comunicării. Dacă într-o zi aş suferi de vreo boală de inimă, cred că un astfel de ritual pierdut medic-pacient m-ar face să simt că sunt un Om cu valoare specială, în faţa căruia un mare profesionist se înclină,  de care se apropie, iar nu o  pacientă oarecare, cu o figură comună. M-aş simţi valorizată, pe mâini bune, aş muri sau m-aş vindeca, mai împăcată. Să nu uităm nicio clipă cât de legat de trup este psihicul, ori invers, şi cum ele se îmbolnăvesc sau se vindecă împreună.

Luaţi-o iarăşi ca pe o alegorie, vă rog. Nu fac apologia medicinei medievale,  nici nu postulez vreo întoarcere la Ambroise Pare, dar o respect, era un început de ,,grijă faţă de om''. Vreau să subliniez că în sumbrii ani '50, în România, medicii şi pacienţii se aflau în relaţii mult mai cordiale ca acum. De-atunci până în 2011, s-a produs un aluvionar regres. Unde este instituţia respectului medical de altă dată, apropo de ,,angoasa de sistem medical'' din România?(Alăturat, o imagine de pe când medicina şi arta erau înfrăţite.)

This drawing by Leonardo Da Vinci of a foetus in the womb is one of many detailed anatomical drawings by the artist which helped new doctors to understand the body

Întotdeauna am considerat ironia ca fiind o importantă calitate umană. Mărturisesc o plăcere deosebită şi în cazurile când o întâlnesc la nivel stlilistic, în literatura.  Visez să fac odată o listă doar a mea cu scriitorii esenţialmente ironici pe care i-am savurat de-a lungul vremii.

În proza românească recentă, ironia ca mecanism epic nu este la îndemâna oricui, pare-mi-se. Îmi amintesc că am mai întâlnit-o  relativ de curând la Petru Cimpoieşu în ,,Simion Liftnicul...''  ori la Bogdan Suceavă. M-am bucurat s-o redescopăr ironică şi pe Ruxandra Cesereanu. Căci încă din primele pagini ale noului său roman, Angelus, perspectiva naratorială este deopotrivă şăgalnică pe cât de lucidă. Aşa mi se înfăţişează ironia în esenţa sa, de fapt, ca o luciditate glazurată de un umor plin de spirit.

În Metropola Ruxandrei Cesereanu aşadar, aterizează  trei îngeri cu aspect de rockeri (angelici). Până la pagina 50, întoarsă de către mine astăzi, nu aflăm  cu ce scop au coborât cei trei frumoşi muţi pe pământ, dar nu încetăm să murim de curiozitate. Apoi ne delectăm  din plin cu o atmosferă epică  abil contruită  cu scopul de a ne restitui perplexitatea pierdută a ultimelor aterizări de duhuri  pe Pământ.(... să tot fie două milenii de-atunci). Şi pentru că trăim în plină societate de consum, aflăm  din roman  că primul lucru care s-ar petrece de-ar coborî de-a binelea îngeri în oraşele noastre ar fi că firmele de publicitate şi-ar calcula din primele clipe logotipurile şi sloganele pentru o campanie îngerească( vezi p.37-39):
,,Scoate petele  chiar şi de pe îngeri''
,,Cea mai scurtă cale de la mătreaţă la un păr de înger''
,,Mai mulţi îngeri, mai multă energie''
,,Mobilă la cel mai pufos preţ pentru îngeri''
,,Un Mercedes încăpător cât pentru îngerii din cer''
,,Credit doar dacă garantează îngerii''


(va urma)

Îmi spune un cititor al blogului meu, L., că ,,blogul este o poartă'' spre sufletul celui care l-a conceput şi care îl construieşte din postările-i personalizate. În speţă, poate deveni o poartă şi spre sufletul meu.

Nu contrazic metafora cu blogul-poartă, blogul-fereastră. Dar voi dezvolta o alegorie cinică şi voi declara că   ,,blogul  nu e omul'', blogul e doar o bucată din om. Ne deschidem noi, cei care ţinem bloguri, inima complet? Nu, nouă din zece n-o facem. Avem grijă de imagine, scriem lucruri în avantajul nostru, cel mai adesea. Mă-nclin în faţa celor care pot altfel. Nu, nu minţim, dar nu ne evidenţiem rănile, ratările, ruşinile.  Sau foarte rar şi cu măsură. Ne temem de ,,scripta manent'', de cuvântul scris, de faptul de a ne reciti pe noi într-o postare prea vulnerabilizantă. Există tabu-uri în blogging, nu le vedeţi?

Blogul meu e construit, dar nu minte, blogul meu e bucată din mine, dar nu sunt doar atât, nu sunt doar un fragment.  E o poartă deschisă, dar nu atât de larg pe cât aţi vrea, mereu.  Poate că există clipe de graţie când totuşi din neatenţie sau intenţionat poarta stă deschisă larg şi ai putea vedea întregul. Cititorule, depinde şi de tine dacă ai disponibilitatea să intri şi să înţelegi.

Mi-am amintit că n-am ajuns să parcurg decât pe sărite cartea despre baroc a lui Edgar Papu, în anul II la UBB, odinioară. Eram  sedusă de ,,stările baroce'' , ba le şi experimentam uneori şi prin urmare am amânat câteva teorii, să fie pentru mai târziu.

Ion Vianu mă trimite înapoi la această lectură infidelă când vorbeşte cu enormă preţuire despre studiul despre baroc al lui Edgar Papu, publicat în 1977.  Ştiu prea bine cât l-am iubit pe Jean Rousset

 cu al său ,,Circe et le paon'', ori pe Starobinski, asupra cărora voi reveni în mod particular. La fel de bine ştiu că mă voi întoarce la Edgar Papu, fără mânie, cu înţelegere şi cu  entuziasm. I-am înţeles de-acum, mai bine, imensa dramă umană care l-a împins în inchisoare şi care l-a determinat să semneze pactul nefast cu protocronismul. Altfel, rămâne un admirabil comparatist al culturii româneşti. Cât depre baroc, din parte-mi veţi mai auzi multe...

:,,Nu poţi evalua ce eşti fără să-ţi închipui ce ai fi  putut fi. Impulsul creator, dar şi simpla continuare a vieţii  nu sunt posibile fără această confruntare leală în care mulţumirea de–a exista şi de a face se confruntă cu regretul de-a nu fi dat curs posibilităţilor care te-ar fi putut duce mai departe pe alte cărări’’.(p.53, Ion Vianu, Amor intellectualis, 2010, Polirom)

Am convingerea că acest tip de problematizare ne atinge abia de la treizeci de ani încolo. Depinde de la om la om în ce grad ne afectează. Dacă ajunge obsesivă devine toxică, iar de lipseşte cu desăvârşire suntem de compătimit. O doză medie cred că e constructivă. Ne întrebăm aşadar de la un moment dat: ce-ar fi fost dacă:
...mă făceam pianist
...alegeam alt oraş, alt continent
...mă iubeam cu x
...schimbam facultatea
...jefuiam o bancă
...învăţam limba rusă
...făceam un curs de aviatori
...deveneam balerină etc. Sau altceva şi mai şi, Alcibiade?

Există case nelocuite, grădini părăginite, vii sălbăticite, sate părăsite, cimitire uitate şamd. În ordinea firească a lucrurilor, există şi bloguri abandonate. Pătrunzi în spaţiul lor cu pas uşor, urmărit ca de o Umbră, ca de o Absenţă. Şi emană o anume tristeţe...La urma urmei, când moare un blog?

...este o licoare aurie, limpede şi aromată de la zarzavaturile asortate cu carnea de pasăre. Este ritualul de duminică al  provinciei, valoare de patrimoniu. De la vlădică la opincă, în casele intracarpatice, a şaptea zi din săptămână se celebrează cu acest fel de mâncare, celelalte variind. Mi-am întărit convingerea, citindu-l pe Cătălin Dorian Florescu sau pe Adriana Babeţi, că există o memorie colectivă a zonei din care această supă imperial-habsburgică nu are cum lipsi.

O supă istorică, precum a noastră, nu suportă să o pângăreşti cu paste ,,de cumpărat''. Este  obligatoriu să fierbi în ea, la final, paste sau tăiţei ,,de casă''. Cum ieri am constatat că mi s-a terminat rezerva de aşa ceva, rezervă pe care mi-o asigură mama de regulă, am decis: trebuie să le fac eu însămi. Nu face să le caut zadarnic în vreun magazin unguresc, şi aşa,,closed''.  Atunci mi-am amintit ce m-a învăţat bunica pe când aveam vreo 12 ani şi în douăzeci de minute pastele mele erau puse la uscat, reuşite, mai rămânea doar să le tai adecvat şi să le fierb în licoarea amintită. Pentru c-o fac rar, a meritat să mă reexersez azi. M-am simţit ca o romană care ţine la uleiul de măsline făcut la ea în livadă. Sau ca o nepoată recunoscătore faţă de o bunică dispărută. Cred c-am făcut totul cu concentrarea unei rugăciuni pe care n-am mai şoptit-o de mult. M-am simţit mândră de mine, demnă. Am făcut cu mâna mea ceea ce bunica a făcut de mii de ori în viaţă. Asta înseamnă să pui din inima ta în mâncare, poate?

Jose Saramago(1922-2010) a fost un autodidact fără  un dram de studii universitare. Dintr-un avid cititor al bibliotecii municipale din Lisabona s-a transformat într-un mare scriitor, printr-un proces metamorfotic în care intuiţia livrescă şi inteligenţa nativă s-au dovedit elementele de bază. Purtând un nume care, privit dinspre limbile străine,  pare să poarte cu sine germenii gloriei, Saramago afirmă în ,,Fărîme de memorii'' că numele personal nu i-a fost confortabil.  Adevărul este că atunci când tatăl viitorului scriitor merge să-l înregistreze la Starea Civilă ca nou-născut pe micul Jose dă acolo peste un funcţionar beat care le cunoştea familia, dar şi porecla răspândită în sat: ,, Saramago''.  Turmentatul consemnează nonşalant în acte porecla, iară nu numele real: Sousa, în ciuda înjurăturilor tatălui. Cum ,,Saramago'' înseamnă în portugheză ,,hrean'', lui Jose îi va lua mult să se reconcilieze cu eroarea din acte, devenită inexpugnabilă.

În limpezitul şi firescul ,,Fărâme de memorii'', un jurnal  neconvenţional dictat de fluxul memoriei octogenare, Jose Saramago scrie despre satul său sărac, despre frumoasa sa mamă, despre livezile de măslini şi nu în ultimul rând depre palmele Tatălui. E ca şi cum un bunic  ia de mână un băieţel de patru ani şi încearcă să-l înţeleagă pe acesta din urmă, cu precizarea că un singur actor interpretează ambele roluri. Emoţia intensă a cărţii este evidentă şi în micul fragment ce-l furnizez mai jos:

,,Fără ca nimeni să-şi dea seama de asta, copilul îşi întindea cîrcei şi rădăcini, sămânţa fragilă care eram pe atunci avusese timp să calce, cu picioarele ei minuscule şi nesigure, lutul solului, ca să primească de la el, pentru totdeauna, marca originală a pământului, acest fund mişcător al imensului ocean al aerului, acest mîl, cînd uscat, cînd umed, compus din resturi vegetale şi animale, din rămăşiţe din tot şi de toate''(p.9, conform ediţiei Polirom din  2009) 

  

Un rest de petrecere ce merge perfect cu un rest de Pinot Noir. Restul nu mai contează...