Nu, nu toate miresele sunt frumoase şi nici toţi
profesioniştii plini de pasiune. Dar pentru zonele de nişă, cum ar fi de
pildă someleria, mi-e cu neputinţă să nu îmi
imaginez că numai o imensă pasiune secretă poate compensa uriaşa investiţie de timp
destinată profesionalizării. Şi pentru că eu una nu am ajuns măcar la
performanţa umilă de a delimita în orb şi la modul precis o Fetească Albă de una
Regală, nu îmi rămâne decât soluţia de a fi de acord întru totul cu Bernard
Pivot care defineşte somelierul după cum urmează:
,,De ce ai nevoie pentru a reuşi? De o nimica toată -un ochi de pictor, un nas
de botanist, gustul lui Careme (Marie-Antoine Careme, 1784-1833, unul dintre cei
mai cunoscuţi exponenti ai grande cuisine franceze n. m.), memoria unui istoric. (…) În
fiecare zi, la fel ca un pianist, somelierul face game cu vinurile, repetă,
reia, scuipă, notează, adulmecă, degustă.( …) Explorează, trudeşte, întreţine
un dar. Darul vinului. Lui i se adaugă cel al cuvântului, nici prea mult, nici
prea sărac, esenţialul spus cu vorbe puţine, suficient de limpede pentru a fi
înţeles de un băutor oarecare.(…) Pentru anumiţi somelieri, scara care duce în
beci este cel mai puţin previzibil drum de urmat.’’ (p. 345-346, Bernard Pivot
în Dicţionar din dragoste de vin)
