Archive for august 2011

Jurnal rusesc


scris de în

6 comentarii

Ceai şi chifle franţuzeşti

Când am început lectura Jurnalului rusesc al lui John Steinbeck aveam încă trează în minte impresia de lectură, antedatată cu destulă vreme, lăsată de un alt jurnal. Tot rusesc, semnat Mihail Bulgakov. În anii ’20-’30, Bulgakov trăia zile în şir doar cu cartofi fierţi scriindu-şi opera într-o Moscovă din care nu lipsea totuşi mâncarea. Iată ce nota celebrul autor: ,,În Moscova totul se socoteşte numai în sute de mii şi milioane. Pâinea neagră este 4600 ruble funtul, cea albă 14000. Iar preţul creşte şi tot creşte. Magazinele sunt pline de mărfuri, dar cum să le cumperi?(...)Visez doar un singur lucru: să supravieţuiesc peste iarnă(...)’’ Apoi se adresează mamei, două pagini mai încolo, pe care o vizitase cu ceva timp în urmă în Kievul natal, unde nu se murea de foame: ,,Cea mai plăcută amintire din ultima vreme-ghiciţi care? Cum dormeam la dumneavoastră pe divan şi beam ceai cu chifle franţuzeşti.’’ Un vis subtil înfometat şi înduioşător.

În 1947, John Steinbeck descoperă la rându-i în capitala rusă magazine pline de trufandale locale, dar prohibite prin preţ publicului larg. Nu consemnează explicit nici această ,,situaţie de la faţa locului’’, cum n-a făcut nici cu altele, potrivit afirmaţiei de la începutul jurnalului: ,,Vom evita controversele mai serioase, nu vom discuta politică.’’


Un jurnal naiv

Oare aceasta era singura manieră posibilă de a scrie despre Rusia stalinistă, marcând prin tăcere chestiunile sensibile şi tragice? În mod cert, da. Cenzura şi braţul lung al spionajului sovietic l-ar fi anihilat chiar şi pe un duo celebru precum Steinbeck &Capa.  Atunci, John Steinbeck publică în 1948 acest jurnal (prefăcut) naiv, urmare a patruzeci de zile de călătorii ruseşti. Când îl convinge pe consulul de la New York că nu poate pleca singur, Steinbeck poartă acest dialog memorabil:,,(consulul)Suntem de acord că faceţi ceva deosebit, dar de ce trebuie să luaţi şi un fotograf? Avem o mulţime de fotografi în Uniunea Sovietică.
            Iar eu am replicat:
-Dar nu aveţi un Capa.’’


Biografia hâtră a lui Capa  şi o femeie în ruină
Dacă nu pot scrie totul, măcar s-o fac cu umor, si-o fi zis Steinbeck pe sub mustaţă, aşternând pe hârtie Jurnalul rusesc. În fond, am avut senzaţia că parcurg două cărţi într-una singură citind acest volum documentar. ,,Cartea’’ care mi-a plăcut cel mai mult a fost ,,biografia lui Robert Capa făcută de un prieten’’. Aşa aş numi in corpore notaţiile privitoare la prietenul Capa făcute de Steinbeck, descriindu-l pe cel dintâi ca pe un perfecţionist, un anxios al actului fortografic, un hâtru şi un...hoţ de cărţi. Căci, da, Capa era cleptoman de cărţi, ceea ce-mi place la culme.

Cea de a doua ,,carte’’ axată pe descrierea vieţii la Moscova, Kiev, Leningrad (Sankt Petersburg), Stalingrad, în tropicala Georgie sau în colhozuri (şi Stalin era georgian, să nu uităm)  este foarte expresivă, dar am simţit mereu că se ocultează esenţa. Totuşi, stilul de reporter rafinat al lui Steinbeck face şi această parte savuroasă. Există pagini memorabile despre ruinele Kievului (mănăstirile distruse) şi despre ruinele psihologice(şi nu numai) ale stalingrădenilor. Emblema acestei stări postbelice este o fotografie care a fost cenzurată, Capa neputând s-o scoată din Rusia. Ea reprezenta o adolescentă de o mare frumuseţe din Stalingrad care şi-a pierdut minţile şi locuia într-o hrubă, sub pământ. Ca majoritatea celor din oraşul nimicit, de altfel. Nesuportând să-şi părăsească locuinţele devenite ruine, stalingrădenii au ales să locuiască în anii aceia în pivniţele frumoaselor case de altădată. Femeile plăteau cel mai scump preţ acestei înjosiri tipice războiului, Steinbeck atrăgând atenţia subtil asupra condiţiei feminine în Rusia acelor ani şi nu pregetă să o facă în mod repetat. 
Jurnal rusesc

O femeie pură


scris de în

4 comentarii

Aceasta e femeia de televiziune. Între Ea şi noi, muritoarele de rând, există multe diferenţe şi inaccesibilităţi. Ideea de bază a acestei postări mi-a fost sugerată de vizionarea, azi, a unei secvenţe din serialul tv cu ,,educatoarea sexy''(difuzat însă pe canalele de ştiri, specializate). Titlu: ,,Educatoarea sexy a fost arestată.'' Imediat te gândeşti că e tocmai sex-appealul cel care a trimis-o în arest, nu? Aaaa, nu, după un pic de timp te dumireşti că de fapt tânăra e acuzată de furt. De-acord, orice furt trebuie să suporte rigorile legii, dar ce-i cu difuzarea, şi redifuzarea, şi redifuzarea unor poze în lenjerie neagră?!...întreb retoric şi prefăcut naiv.

Se numeşte pictorial (lăudabil, meritoriu, apreciativ etc.)  dacă o femeie de televiziune pozează senzual în reviste, dar se numeşte imoralitate dacă pozele personale ale unei femei-educator,- medic,- economist,- poliţist, -cercetător,-avocat etc. sunt livrate presei. Discriminatoriu, nu? Femeia de televiziune pozează pur  citind ştiri, protejată de breaslă, noi, celelalte, putem ajunge oricând... târfe. Mai există legi care să protejeze intimitatea persoanei? Acea educatore nu a pozat sexy în faţa copiilor, la grădiniţă a fost morală, atunci de ce este judecată de mai multe ori? Să fie judecată pentru furt, e de ajuns, zic eu. Pozele ei n-au fost publice până ce televiziunea le-a pus pe tavă în faţa celor mici, la ore de maxim rating. E o discriminare, totuşi.



Femeia-ceapă


scris de în

7 comentarii

Solilocviu. Sunt o femeie alcătuită din straturi concentrice. Pe măsură ce raza cercurilor scade, devin tot mai fragedă, până la insuportabilul sensibilităţii chiar. Oricâte aş spune despre mine, oricâte aş înfăţişa, există un interior secret, care îmi scapă chiar şi mie însemi. Zi de zi, mă trezesc surprinsă eu de mine şi-mi zic: ,,da' asta de unde mi-a mai venit?''. Uneori, pulsez prin răutăţi şi egoisme (de care mă ruşinez frecvent), alteori prin candori şi inocenţe. Niciodată n-am ajuns la miezul miezului meu, la ceea  ce filozofii numesc, poate, esenţa fiinţei. Nu m-am epuizat, asta-i cert, şi nici nu cred să mă fi consumat până la capăt altcineva vreodată. 

Andrei Pleşu, consilierul de lectură


scris de în

6 comentarii

,,a recomanda o carte e un act de maximă răspundere şi de mare intimitate.’’( Andrei Pleşu, 2011)

Cea mai răspândită tendinţă de interpretare a lui Andrei Pleşu este citarea. Mulţi resimţim acest imbold pentru că numeroase dintre formulările sale eseistice sunt iscusit cumpănite şi nu am vrea să păcătuim intelectualiceşte stricând construcţiile lor. Căci Andrei Pleşu este un susţinător al cauzei cuvintelor şi un oficiant al pertinenţei utilizării lor semantice. În viziunea sa, sintaxa şi forţa  exprimărilor  proprii îl definesc pe individul însuşi.

În acest sens, în alcătuirea volumului Despre frumuseţea uitată a vieţii, Andrei Pleşu consacră penultimul capitol chiar ,,Martirajului limbii române’’ pe care o vede abuzată extrem la nivel mediatic, mai ales prin câţiva jurnalişti. Exista o vreme, azi devenită încă o frumuseţe pierdută, a utilizării elegante a limbii naţionale sugerează autorul şi chiar exprimarea–i proprie este un model de rechemare la ordine a contemporanilor. Dar nu acesta este capitolul cărţii pe care voi insista aici şi acum cu precădere. Mă consacru atunci capitolului al VI-lea, favoritul meu, în care Andrei Pleşu se ocupă de frumuseţea uitată a cititului ,,într-un anume fel’’(sublinierea îmi aparţine) al cărţilor.


,,Nu trebuie să-ţi fie ruşine că n-ai citit ,,tot’’ ce trebuie citit. Biografia fiecărui cititor are un grafic unic, irepetabil, consanguin cu evoluţia sa interioară, cu nevoile şi întrebările proprii, cu ritmuri, limite, întârzieri şi devansări specifice.’’ afirmă eseistul şi eu îmi propun să-l susţin total. Înainte cu o pagină de această sugestie se face dovada faptului că lecturile noastre sunt întâlniri nu doar cu textele importante în sine, ci şi cu spiritele celor care ne-au recomandat acele cărţi. Andrei Pleşu aduce un prinos astfel propriilor consilieri de lectură, pe care i-a dobândit de-a lungul vremii: persoane din familie, profesori, prieteni.


Când Emile Faguet, drag lui Andrei Pleşu, îşi intitula un volum tocmai  Arta de a citi ştia prea bine ce important este să te plimbi prin grădina literară (sau jungla amazoniană?) cu artă, cu graţie, cu fler. Da, există o artă a degustărilor de orice fel, inclusiv una a rafinării de sine prin lectură. Să încheiem în stilul subtil al lui Andrei Pleşu cu o didascalie cel puţin agreabilă: ,,sfatul cel dintâi pe care l-aş da cititorului tânăr :e bine să ceri ,,liste de cărţi importante'' şi să le citeşti-dar nu trebuie neglijate întâlnirile fortuite, comerţul cu ce-ţi pică, pe nepregătite, în mână, lectura propusă de ,,soartă'' şi, uneori, purtătoare de soartă. E util, cu alte cuvinte, să citeşti ,,organizat'', dar nu trebuie să-ţi refuzi prospeţimea unor opţiuni libere, dictate nu de sistematica bibliotecii, ci de neprevăzutul ei.’’

Ultimul volum de eseuri al lui Andrei Pleşu devine astfel un mic inventar de obiceiuri (,,frumuseţi'') pe cale de dispariţie, toate legate de arta trăirii şi de cele ale spiritului. Excesele noastre cotidiene sunt diagnosticate cu o bonomie  boierească, încât ni se face un pic ruşine de micimile şi de standardizările la care ne-am înhămat. Există şanse chiar să renunţăm la câteva dintre acelea.
volumul despre frumuseţea uitată a vieţii, de andrei plesu lansat de humanitas

Octavian Soviany, luptând cu îngerul literaturii


scris de în

16 comentarii

Păcatul pântecelui, păcatul literar

 
,,Mie fututul din ură mi s-a părut mereu mai presus decât fututul din dragoste’’.(p.115)…dixit Octavian Soviany. Poate vă gândiţi, oneşti cititori, că e vorba de vreo dulce împăcare între un el şi o ea care s-au stimulat reciproc prin câteva replici dure şi acum transformă lupta psihologică într-o ,,luptă’’ corp contra corp, încheiată cu un final fulminant. Oooo, bieţi inocenţi, cât de departe vă găsiţi de adevăr până nu citiţi romanul urii care este,,Viaţa lui Kostas Venetis’’! 


N-au visat ,,poeţii blestemaţi’’ai Franţei( ,,les poètes maudits’’) pe când  instaurau în a doua jumătate a secolului al XIX-lea Simbolismul, precum şi o nouă estetică, înflorită din toate potenţialităţile a ceea ce se numea în epocă ca fiind Răul, de câte va fi în stare un Kostas Venetis. Vreau să insinuez că invocaseră ei potenţialităţile morţii şi ale descompunerii, ale crimei şi ale împreunării contra firii, abjecţiile şi dejecţiile trupului, paradisurile artificiale şi dansurile alienării, neruşinările unui limbaj poetic nou, dar, cu toate acestea, ,,Viaţa lui Kostas Venetis’’ l-ar fi făcut să roşească chiar şi pe un Baudelaire ori pe un Rimbaud.


Purtând un nume luat de pe o cruce de mormânt, deci real, Kostas Venetis este personajul care a convieţuit cu Octavian Soviany timp de şapte ani. Oooo, multe trebuie să fi pătimit  sufletul autorului în preajma acestei făpturi frumoase precum un Narcis ori un Corydon al lui Radu Stanca, dar în aceeaşi măsură de abjectă. Desigur că atunci când îşi istoriseşte povestea vieţii unui tânăr scrib pederast, Kostas Venetis este un muribund duhnind a putreziciune, dar în tinereţe mare i-a fost trufia înzestrărilor trupeşti. ,,Serile, înainte de ceasul culcării, obişnuiam să-mi cercetez farmecele cu de-amănuntul, mirându-mă eu singur de meşteria pusă de Dumnezeu în alcătuirea trupului meu. Chiar dacă aveam sufletul strâmb din născare, primisem în schimb o alcătuire trupească desăvârşită, cu care nu mai pridideam să mă fudulesc, încredinţat că e semnul unei ursite mai presus de a oamenilor de rând. Îmi făcea plăcere să-mi pipăi trupul şi să mă desfăt cu priveliştea părţilor mele ascunse, pe care le socoteam mai cu dărnicie croite decât ale altor bărbaţi, căci nu mă vindecasem încă de duhul deşertăciunii.Eram mândru de coapsele mele puternice şi nervoase, adevărate coapse de harmăsar, de pântecul supt, înzestrat cu belşug de păr negru şi creţ, dar mai ales de podoaba care mi se legăna între pulpe şi care nu mai era de mult o puţoancă de copilandru.’’
Viata lui Kostas Venetis, Octavian Soviany, Editura Cartea Romaneasca
Ura de mamă, ura de femeie
Dar această înzestrare masculină a unui trup, cum alfel decât de grec, nu este destinată femeilor. O mamă depravată îl stigmatizează incestuos pe Kostas Venetis de mic şi el ajunge să dispreţuiască profund trupul feminin, alegând sodomia. În mai multe pasaje, strâmbătatea şi viciul lui Kostas sunt atribuite unei predestinări şi unei naşteri de rău augur.Tatăl a fost un efeminat, iar Mama incestuoasă este hulită şi blestemată chiar şi în mormânt, cu toate acestea se fac aluzii repetate şi la educaţia religioasă a călugărilor greci de la Muntele Athos care ar dispreţui extrem femeia. Însă nu sodomia este cel mai mare păcat al lui Kostas.

Un personaj aproape faustic

L-am asemănat în câteva rânduri pe Kostas Venetis cu Grenouille al lui Patrick Suskind. Fără îndoială că dacă ar putea fi transpusă olfactiv scrierea lui Octavian Soviany ar avea aşa cum s-a şi dorit tăria celor mai temute duhori omeneşti, cele ale morţii, ale păcatelor contra firii şi ale descompunerii. Kostas Venetis este ca şi Grenouille un personaj sortit prin naştere Răului, dar, spre deosebire de ucigaşul-parfumeur al lui Suskind, el nu are un scop. Element reproşabil construcţiei de personaj. Grecul înrăit al lui Octavian Soviany nu are un plan al Răului şi nu se mântuieşte. S-a vorbit depre asceza prin cele trupeşti la Kostas Venetis, după conceptul biblic că numai trecând prin iad poţi avea revelaţia paradisului. Nu există nici o mântuire aici, Kostas Venetis rămâne o brută, incapabil de autosalvare. Sufletul său a fost consacrat Diavolului şi nimic nu l-a împins spre remuşcări.


Eşecul proiectului epic, reuşita de culoare

Roman de atmosferă prin excelenţă, memorabil de altfel, failibil la nivel epic în a doua parte a sa, ,,Viaţa lui Kostas Venetis’’ are câteva arborescenţe care frizează repetitivităţi facile. Tehnica poveştilor halimice, în ramă, este exploatată în exces cu privire la unele poveşti tangenţiale, aproape inutile. Pederast, ucigaş de femei şi de copii, masochist, laş, pungaş, coţcar, măsluitor, spion, anarhist fără idealuri, profanator de cripte şamd., Kostas Venetis este un personaj care nu este dus până la capăt. Desigur că ar fi fost extrem de dificil să se întâmple contrariul. Acumulează atâtea păcate ale pântecelui, că natura lui intimă nu mai poate fi gestionată de la un punct încolo. Ai senzaţia că personajul ajunge să îşi suprime autorul propriu. Apreciez descrierile unui Bucuresşti şi ale unei Europe anarhiste din a doua jumătate a secolului al XIX-lea ca fiind foarte izbutite în acest text, cu referinţă la ,,Craii de Curtea-Veche’’ ori la ,,Scrisorile’’ lui Eminescu. Nu de puţine ori, se sugerează că personajul nu mai are chiar discernământ, fiind un alienat prin naştere şi prin traumele copilăriei. Limbajul bine ales al cărţii înlătură orice plictiseală de lectură şi, alături de atmosfera reconstituită  foarte convingător, mântuie parţial autorul de ambiţia unui personaj cu adevărat de neuitat, chiar dacă suprem dezumanizat. 

Budapestanii


scris de în

13 comentarii

Budapesta n-ar fi la fel, fie şi cu teribilul său patrimoniu Unesco, dacă localnicii n-ar fi, ei, aşa de toleranţi şi de bine educaţi. Am ales, cu un termen hiperturistic, o ,,minivacanţă'' la Budapesta şi am repeta oricând experienţa. Cum îmi place să mă las surprinsă de locuri şi de oameni, am ales autobuzele locale pentru a străbate oraşul, abandonând maşina la hotel. Un fapt demn de reţinut: am făcut blatul zi de zi. Nici acum nu ştiu de unde se cumpără bilete de autobuz în Ungaria, deşi aş fi vrut-o cu ardoare. În multe dintre aceste vehicule nu se pot lua  tichete ,,de la şofer'' şi nu zăreşti nici aparate automate în zonele verzi, cum ar fi  în cartierele vechi ale Budei. Încercam, corectă, să achit călătoria şi  mi se făceau semne semnificative şi glumeţe de către localnici să renunţ. Deduc că studenţimea budapestană sabotează discret transportul public în comun şi, implicit, a nu-ţi lua bilet când eşti turist a devenit o regulă simpatică, deplin încurajată de localnici. E aventuros şi adrenalinic ,,sportul'' ăsta, nu mai spun cât timp câştigi. A propos, biletul de autobus în Budapesta pentru o călătorie este de 400 de forinţi.

Despre teribilele clădiri şi poduri istorice nu mai glosez aici. Doar un cuvânt despre mâncare şi hoinăreală. Posibilităţile de a mânca aici sunt foarte diverse, dar mâncarea locală nu o găseşti mereu ,,la primul colţ'' .Mult mai tradiţional, la preţuri perfecte, poţi mânca în oraşele mici ale Ungariei. Cu toate acestea, impresiile îmi sunt foarte bune, la hotelul unde am stat am luat micul dejun ireproşabil, iar chelnerii peste tot sunt veseli, tonici, spirituali. O ultimă remarcă, e bine să alegi Budapesta pentru teribila ofertă culturală. Eu una am ratat cu succes o gală de operă în aer liber pe Insula Margareta.


Blitzuindu-l pe Dumnezeu


scris de în

2 comentarii

Am văzut destui turişti pozând, cu insesibilitatea aferentă, biserici şi temple. Intrăm în lăcaşurile sacre (sau  în acelea din care a fost gonit sacrul) ca în muzee. O spunea, metafizic întristat, Lucian Blaga deja în anii '20. Eu măcar am pozat aici biserica în care am fost botezată şi apoi cununată. Remarcaţi arhitectonica interioară cu câteva discrete influenţe iudaice, căci misteriosul arhitect timişorean care a conceput-o îmi pare evreu după nume( şterse îi sunt urmele pe net, dar mai există arhive şi o monografie a locului, ce nu-mi sunt la îndemână azi, dar le voi consulta cât de curând). Frumoasă toleranţa religioasă şi estetică a anilor 1920!

Norii


scris de în

9 comentarii

Spune-mi ce nori priveşti ca să-ţi spun cine eşti. Aşa îmi vine să zic cu privire la eseul ,,Norii'' al lui Petru Creţia. A apărut prima oară în 1979 când alţii erau norii de pe cerul culturii româneşti şi alta disponibilitatea de lectură a publicului. Atunci, în anii '80, eseul a fost extem de apreciat de intelectuali fini şi a devenit o lectură de referinţă  a vremii. Mă întreb cum se adaptează ,,Norii'' la gustul unui public recent, avid de acţiune, care ingurgitează o literatură sacadată, intantanee.( ,,Nu mă amăgesc  cu certitudinea că acum, în alte timpuri şi în mâinile altui rând de cititori, Norii ar putea avea aceeaşi soartă ca odinioară.'' ...spunea autorul, cu înţelepciune, prin 199...)În fine, eseul se citeşte după plac: clasic, pe sărite, în zig-zag, cu textele lui Platon alături sau cu un tratat de astronomie pe-aproape, într-un picior, în stare de tolănire şamd.  Eu una îl recomand însă în următoarea formulă: lecturat în natură, într-un spaţiu cu perspectivă largă, izolat, în lunile mai, iunie, iulie, august, septembrie. Nu uitaţi ca după fiecare pagină să inspectaţi modificarea bolţii cereşti care este un spectacol inepuizabil pe care nu l-aţi mai observat de mult, nu-i aşa? Da, este vremea în care omul ridică tot mai rar privirea spre cer.
Norii - Petru Cretia foto

,,Trăim cam trei sferturi de veac, câteva zeci de mii de zile şi de nopţi cu perindarea lor de anotimpuri. Şi în tot acest răstimp nu este ceas de veghe care să nu poarte semnul cerului sub care ne aflăm, cu felurile lui de lumini, cu formele lui de senin sau de înnourare, cu întruchipările grele sau uşoare câte trec pe sub stele, cu câte ştiţi. Mi s-a părut că a vorbi despre asta într-o carte poate avea importanţă.''( Petru Creţia)

Sau:,,Uneori zeii par să calce peste noi şi somnul nostru cu grija pe care o arată caii, să nu aşeze peste noi copita grea.'' Ori: ,, Nobil-insana şi senina voluptate a cauzelor dinainte şi dintotdeauna pierdute înscrie azi pe cer un semn obscur în timp ce, în unghere dubioase şi în derizorii ambuscade, sînt măcelăriţi poeţii lumii''. Poate:,,A trăi înseamnă a trăi viaţa ta şi totodată atâta din viaţa lumii cât încape în viaţa ta. Iar lumea însăşi trăieşte o vreme împreună cu tine.'' Redau în încheiere o  formă de expresie alb-albastră, tipică unui traducător din greaca veche:,,Câteva ore albe şi adînci, apoi din mare creşte un vânt albastru, lin biciuitor.''

Mon mari m'a dit


scris de în

2 comentarii

que les chansons de Carla Bruni sont tres sensuelles...

Lucruri transparente


scris de în

2 comentarii

O adora, dar pentru că n-a putut s-o satisfacă, a sugrumat-o. Despre asta se povesteşte în ,,Lucruri transparente''. Căci Vladimir Nabokov îşi permitea, cu vocaţia celor aleşi, să propună teme literare tabu precum impotenţa ori ,,orgasmul artei''( expresia  aparţinându-i). Cum să traduc pentru uzul propriu expresia din urmă? Sau poate e mai bine să nu tulbur, obraznică, cu degetul, pelicula de apă neliniştitoare ce ne desparte de această sintagmă transparentă. Să mă prefac cuminte, atunci.


În microromanul ,,Lucruri transparente'', avem, aşa cum se obişnuieşte la Nabokov, trei opţiuni stratificate de lectură. Una psihanalitică, alta de tehnică literară (gen ,,cum se produce literatura?'', aceea care se studiază la seminariile universitare) şi o alta pur ficţională. O bifez pe cea din urmă, în cazul dat. Astfel, Hugh Person este un american ursuz şi lălâu, redactor de editură care se îndrăgosteşte în Elveţia de o tânără( ,,Zveltă, atletică, ucigătoare!''), Armande, care vorbeşte delicieusement fraţuzeşte. Este un mister de ce intensa Armande, curtată de atâţia bărbaţi plini de vigoare, alege să se mărite rapid cu Hugh Person (un nimeni sexual, aşa cum îi sugerează numele). La câteva luni de la căsătorie, într-o noapte somnambulă, Hugh o sugrumă pe Armande. E internat la ospiciu, ajunge la închisoare, apoi iar la ospiciu. În fine liber, peste ani, revine în Elveţia, într-un simbolic loc al crimei. Pardon, în acela al întâlnirii cu sexul, e o mare diferenţă, Nabokov ştie de ce. Acum aveţi ocazia să vedeţi ce încheiere alege naratorul ficţiunii în discuţie.

Eu găsesc că Nabokov invită prin fiecare scriere a sa la o concentrare a atenţiei  noastre de cititori pe celălalt sex, pe cel opus. Căci ,,Din considerente vizuale şi instinctuale, dragostea sexuală este mai puţin transparentă decât alte lucruri mult mai complicate.''. Să ne concentrăm atunci un pic pe Armande şi pe Hugh, care nu ştiu destule unul despre celălalt. Dar nici despre ei înşişi, în parte. Armande  este o refulată. Nu se lasă atinsă, doar penetrată, şi nu-şi dă jos rochia. În schimb are orgasme intense şi devorează o amplă -secretizată- listă de bărbaţi viguroşi. Desigur, ea nu vorbeşte despre sex, dar el o înflăcărează. Dar Hugh? Hugh? Vai lui, ce ghinion!, e impotent!

În aceste condiţii, într-un acces de somnambulism, deci nu în registrul conştient, Hugh o sugrumă pe Armande. Finalul este tragic pentru ambii şi nu poţi să nu te întrebi care a greşit mai mult?!  Căci doar Nabokov te împinge insinuant să  problematizezi încă o dată: de ce s-a măritat totuşi Armande cu Hugh? Atâţia bărbaţi nubili şi frumoşi satelizau în jurul ei! S-a autosortit ea morţii alegându-l pe Hugh? Ia, mai bine, citiţi voi cartea, să vedeţi ce  resurse de psihanaliză sălăşluiesc în voi,  căci eu, intenţionat, nu voi penetra (hm!?) misterul ori pelicula transparenţei. (Da, am folosit cu justeţe termenul, căci ,,Lucruri transparente'' este o carte perfectă,  întreagă despre... penetrare. Simbolică, sau falică, sau doi în unu, cum vă place.)