Archive for aprilie 2012

L-aş fi adorat fără speranţă, ca Mihail Sebastian pe Nae Ionescu


scris de în

4 comentarii

Nu sperati ca veti scapa de carti
Am avut câţiva profesori de excepţie, nu vorbesc azi despre doamnele profesor, la Universitatea din Cluj. Să-i enumăr numai pe Liviu Petrescu, Corin Braga, Ion Pop, Jean Baciu, Marian Papahagi, Matei Călinescu  şi ar fi incomplet. Dar am avut şi-un vis himeric: să-l am profesor pe Umberto Eco.

Umberto Eco este filologul ale cărui scrieri m-au făcut să ajung irecuperabila iubitoare de cărţi care sunt. Am admirat mereu la el infinita erudiţie, spiritul inovator, vocaţia de colecţionar pătimaş (posedă treizeci din cele mai valoroase incunabule ale lumii), discursul fermecător. Ultima carte pe care i-o citesc este evident ,,Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi''. Adorabilă. La fiecare pagină mai descopăr ceva nou, cum ar fi de pildă o sugestie despre cea mai frumoasă carte din lume: ,,Colecţionarii caută  lucrările lui Kircher( Athanasius,  iezuitul german n.m.) pentru fabuloasa lor frumuseţe. Cred că suntem amândoi admiratori ai lui Kircher, sau cel puţin ai cărţilor sale editate în condiţii somptuoase. Nu-mi mai lipseşte decât o lucrare a lui, din păcate una dintre cele mai importante, Oedipus aegyptiacus considerată una dintre cele mai frumoase cărţi din lume.''

Desigur că inaugurez  indirect aici şi acum o discuţie amplă despre cărţile vechi, de colecţie, ce va să vină.

cele o mie de pilde ale singurătăţii


scris de în

5 comentarii

Câte n-ar face omul numai să nu rămână singur...A inventat  familia, cătunul, oraşul, artele, petrecerile, vacanţele. A inventat literatura, ba chiar şi bloggingul, ba chiar şi facebook-ul şi tot n-a izbutit să se mântuiască de blestemul singurătăţii. Zilele acestea am meditat la cei singuri şi chiar i-am întâlnit pe câţiva. Trei au fost pildele cele mai amare: pilda unei femei încă tinere care a atins suprema singurătate-mormântul. Pilda soţului ei care a iubit-o enorm şi care după multe zile de nesomn, veghe şi nemâncare îmi spunea că nu va îndura  pustiul vilei lor de-acum în care au trăit iubindu-se atâţia ani frumoşi, că îşi doreşte moartea. Pilda unei ,,măicuţe bătrâne'' imobilizată într-un centru de recuperare care sub puternice sedative a aflat de moartea prematură, nedreaptă  a fiicei ei pe care o idolatrizase şi care a mai avut tăria să spună: ,,să îmi aduceţi fotografii cu ea ...''

Nostalgia Paştilor de altădată


scris de în

7 comentarii



În comunitatea, atât de religios ecumenică şi tolerantă, de unde provin, Paştile au fost mereu foarte importante. An de an mă întorc în aceleaşi locuri, chiar dacă uşor pătrunsă de erodajul timpului şi al spiritualităţii. Dar câtă vreme mama ne pregăteşte aceiaşi cozonaci, mai există speranţă şi întoarcere la sine.(În imagine, cozonacii mamei şi ea însăşi la 22 de ani(1975)...într-o poză inedită, cu pălăria şi şuba străbunicului meu.)

Există istorie adevărată?


scris de în

3 comentarii

,,...încontinuu, evenimentele cele mai însemnate în ochii contemporanilor-chiar şi cele catastrofale pentru ei-au tendinţa, cu vremea, de a se estompa, uneori până la a se şterge din memorie, pe când alte întâmplări, alte tendinţe, alte mişcări, întâi neobservate, nebănuite sau tăinuite, prind relief în ochii generaţiilor următoare.''
( Neagu Djuvara,  Există istorie adevărată?, Humanitas, 2004) Fără îndoială, prezentul naşte trecut în  cazul interpretării istorice, nu se întâmplă doar unidirecţional, trecutul născând prezent.


Îmi place, şi nu de azi de ieri, modul causeur în care Neagu Djuvara discută despre istorie, maniera în care o face abordabilă profanilor, fără a deveni superficial. Mult mai profund decât alt eseu al său pe care l-am citit recent(,,Răspuns criticilor mei...'') Există istorie adevărată m-a făcut să meditez şi la rolul individului singular în istorie. În contra istoriei deterministe, Neagu Djuvara este de părere că există inşi, şi probabil fiecare secol numără câţiva, care trag după ei Istoria, iar nu Istoria îi produce pe ei. Chiar şi în contextul altor determinări geografice, sociologice, psihologice, ei ar fi stârnit revoluţii sau mişcări ,,tectonice''. Exemplul elocvent este Hitler care nu a fost  determinat să existe de către naţiunea germană, aceeaşi care i-a dat pe titanii muzicii simfonice sau pe marii ei filozofi şi literaţi. 


Al treilea element care mi-a atras atenţia la acest eseu este prinosul pe care istoricul îl aduce Literaturii, în persoana Poetului ori a Stilistului. La un moment dat, Djuvara îl citează pe Iorga care la rându-i admitea că un mare istoric e incomplet dacă nu se manifestă şi ca stilist. Prin urmare, istoria nu se pretează la a fi redată oricum, iar a fi un istoric veritabil implică deopotrivă a fi vizionar şi a avea un pic de ,,ureche''  pentru literatură...


În fine, gratitudinea  faţă de literatură, sora rebelă şi suavă  a istoriei dacă vreţi,  se mai manifestă în acest volum şi prin poezia unei pagini de memorialistică. Astfel, Neagu Djuvara în timp ce  recreează atmosfera interbelică îşi aminteşte de prima lui iubire, adolescent fiind. Este vorba de foarte tânăra contesă poloneză Sofia Ravita-Gavronska, aceea care într-o vară îi răpeşte inima la Nisa, iar după aproximativ opt decenii inima domnului Djuvara încă nu s-a ostoit:  ,,Soarta ne-a despărţit. Şi toată viaţa am păstrat convingerea, iluzia, visul, că ea era cea care îmi fusese hărăzită şi că, spre nenorocirea mea, nu ştiusem mai târziu s-o caut până la capătul lumii...''