În faţa farmecului ei, a vibrat însuşi marele Marcel Proust. Dar poate că unora dintre fiinţele omeneşti le este hărăzit dulcele blestem al unei sublime frumuseţi feminine trupeşti şi toată forţa unei gândiri masculine de excepţie... Şi totuşi, Martha Bibescu a rezolvat superb acest paradox. Pe copertă se profilează o tânără doamnă de vreo douăzeci şi doi de ani, atemporală prin revărsarea cu reflexii de scoică a rochiei, trimiţând la ideea naşterii frumuseţii din spuma mării. Este Martha Bibescu surprinsă de Giovanni Boldini (1911) într-o mătase Belle Epoque, de nuanţă ivorie, cu umerii goi susţinând un coc împletit savant, de un roşcat fermecător. Prinţesa stă aşezată graţios, în semiprofil, privitorul o vede ca aşezat fiind într-un balcon. Femeia e învăluită într-o distincţie înnăscută, sânii îi sunt două mari promisiuni ascunse de o floare neagră de mătase, iar privirea abia bănuită ascunde o viaţă a spiritului care făcuse de timpuriu din persoana sa una dintre cele mai inteligente femei ale timpului nu doar românesc, ci chiar european.

După cum se va dovedi deschizând cartea susţinută de această copertă, Catherine-Paris este personajul care împrumută enorm de la autoarea însăşi. Se spune că singurul loc de pe pământ unde nu ai nevoie de fericire este Parisul. De aceea nu sunt sigură în ce măsură citim aici romanul devenirii unei tinere aristocrate sau mai degrabă un poem închinat acestei entităţi create din piatră, din Sena, din statui baroce, din gastronomie sofisticată, din picturi impresioniste, din multă literatură, din grădini perfect tăiate şi din straturi succesive de istorie, care mixtură poartă de multe secole numele de Paris. Urbanitatea înnăscută a prinţesei din roman provine tocmai din acest oraş infiltrat în toate celulele fiinţei sale. ,,Catherine-Paris’’ rămâne povestea fascinantă a unei tinere prinţese de la începutul secolului XX. Pe jumătate româncă, basarabeancă mai precis, provenind însă dintr-o familie scăpătată, ea se mărită din dragoste cu un conte polonez care o înşală deja la câteva zile după nuntă. Nu aş putea dovedi cât din povestea de dragoste a Marthei cu Prinţul George Valentin Bibescu se infiltrează în ficţiunea romanului, dar cu siguranţă nu puţină. Celebră nu doar prin naşterea-i într-o familie aristocratică, e vorba de celebra familie Lahovary, Martha s-a dove dit o femeie specială, splendidă ca prezenţă fizică şi strălucitoare prin inteligenţă şi prin cultură. De sigur că intimida bărbaţii vră jiţi de şarmul ei incontestabil, care, atavici, negreşit că se temeau că nu se pot ridica la înălţimea culturii ei vaste, a senzualităţii ei secretizate. În proză, nu face un secret din faptul că relaţiile cu bărbaţii nu i-au adus prea multă fericire, dacă este să ne referim la chiar prima ei experienţă de tâ nă ră mireasă. Fără ocolişuri, Martha Bibescu întrevede superficialitatea masculină care nu apreciază just calităţile de Stradivarius ale unora dintre femei aflate taman la vârsta marii lor frăgezimi şi pros pe țimi trupești. Dincolo de stilul luxuriant al frazelor din care se construieşte scriitura Marthei Bibescu, se întrevede şi detaliul că femeia Martha, precum Catherine, îndrăgea înlesnirile confortului total, câtă vreme ,,luxul, printre multele sale însuşiri, o are şi pe aceea de a te păstra tânără’’.

Trecând de la copilăria de orfană la frumuseţea plină de maternitate a aceleia care se îndreaptă spre treizeci de ani, fazele devenirii sale de femeie sunt surprinse cu minuţie: ,,Adolescenţa lui Catherine a semănat cu primăverile pariziene: grăbită şi prea lungă în acelaşi timp.’’ Iar la finalul lungii ei adolescenţe pline de cărţi şi lipsite de sărutări, un măritiş pasional, repede demistificat de barbara noapte a nunţii. Astfel, ,,Catherine-Paris” ajunge a fi romanul subtil autobiografic al unei tinere aristocrate care se împarte între un soţ conte şi un amant aviator.  

În final, se alege cu o inimă cicatrizată, cu un fiu şi se înalţă dintre ruinele laşităţilor a doi bărbaţi, salvându-se printr-o iubire niciodată dezamăgitoare, adică alegând să iubească ... Parisul, oraşul copilăriei ei. Asemenea artiştilor de mare inteligenţă care sunt conştienţi că nu vor găsi nicicând perechea erotică de acelaşi calibru senzual şi spiritual, Martha-Catherine ne livrează un secret al fericirii neobligatorii. De ce să mai speri la dragostea perfectă câtă vreme există arta, galeriile, concertele, balurile, rochiile de tafta, grădinile Tuileries, bulevardele şi muzeele, cu alte cuvinte atâtea lucruri de iubit şi de savurat? (text apărut în Ziarul Aradul)

Cea mai frecventă întrebare care mi se adresează este, însoţită de un limbaj nonverbal siderat şi sper câteodată admirativ: dar când aveţi timp să citiţi (atâta)? În fine, cred c-am ajuns la o concluzie asupra provenienţei acestei nelinişti la interlocutorii mei. Pentru dânşii lectura va fi însemnat cândva obligativitate, examene traumatice, cărţi neadecvate şamd. Dacă e aşa, schimbaţi perspectiva: lectura întreţine imaginaţia şi inteligenţa. Eu una, într-o lume lipsită de imaginaţie, m-aş sufoca.

Evadarea tăcută

de Lena Constante, 

Dacă aş fi citit acest jurnal în absenţa copertelor şi al cotorului, ignorând complet care-ar fi titlul, autorul şi tema, încă din primele rânduri aş fi remarcat un stil inconfundabil. Concentrat, sobru, direct, demn, ascetic, imprimat ca de ordinele scurte, penitenciare, ori de ritmul cardiac al individului ameninţat cu arma în ceafă, dar care n-ar vrea să se înjosească cerând milă.

 

,,Culmea oribilului nu va fi nicicând atinsă. Oamenii sunt inteligenţi. Sunt plini de imaginaţie. Vor putea întotdeauna să facă încă şi mai bine pentru a împinge din ce în ce mai departe hotarele răului.’’ scrie Lena Constante după ce a trăit experienţe mai rele ca moartea însăşi. Iată de ce scriitura acestei pictoriţe şi scenografe, Lena Constante, marchează definitiv literatura română ilustrând viu faptul că închisoarea se imprimă în tot: în memorie, în psihic, în inimă, în trup, în gestul de a duce pâinea la gură, în privirea de animal rănit pe tot restul vieţii. Dar la fel de bine se imprimă în scris, în cuvintele aşternute în cel mai dramatic jurnal posibil.

Îngrijindu-se exemplar de notele şi de textul acestui jurnal, Ioana Bot semnala cât este de uimitor faptul că Lena Constante şi-a găsit cuvintele ca să numească Răul. Pentru că dacă n-o ştiaţi deja, limitele Răului călătoresc spre infinit şi nu există încă vocabule care să surprindă supremele mârşăvii ale omului sadic. Cum să-ţi găseşti cuvintele pentru a exprima teribila suferinţă a cărnii, despre care nici cu gândul nu gândeai a-ţi fi sortită?

Smulsă din casa ei în miez de noapte, în ianuarie 1950, pe când avea 40 de ani, Lena Constante a fost o intelectuală româncă de origine evreiască, şcolită la Paris, şi care prin simplul fapt că a fost prietenă cu Lucreţiu Pătrăşcanu şi cu soţia acestuia a ajuns să ispăşească doisprezece ani de temniţă grea. Dintre care opt în totală singurătate. Cum rezistăm o lună în subnutriţie, murdărie, singurătate, violenţă verbală şi psihică, în frică şi în întuneric? Dar o mie de zile, dar trei mii, ne putem întreba, şi o facem degeaba fiindcă mintea nu poate pătrunde misterul supravieţuirii într-un mormânt de câţiva metri pătraţi.

,,Trupul, acest duşman, de care îmi era totuşi milă.’’ scria memorialista parcă în pofida sa, conştientizând lupta dintre spirit şi trup. Dacă i-ar fi permis corpului să triumfe, dacă ar fi admis copleşitoarea mizerie fiziologică, atunci ar fi pierit. Aşa că a luptat pentru supremaţia spiritului asupra cărnii şoptindu-şi neîncetat că nu îi este foame, nici sete, nici frig, nici rău. Că acel trup feminin nu trebuie iubit. Cât efort de voinţă e necesar acestui exerciţiu de peste un deceniu? Cât de greu îi poate fi unei femei-intelectual să nu gândească, să nu conceptualizeze implicit nedreptatea, asasinarea a doisprezece ani din viaţa proprie? Despre incredibila capacitate de a îndura nedreptatea este vorba aici. Deşi jurnalul lămureşte enorm de multe detalii ale vieţii carcerale îndurate de o femeie, vom rămâne cu câteva nelinişti. Cu toate că se afirmă îndeobşte că scrisul vindecă, eu una cred că el nu poate vindeca întru totul starea carcerală, claustrofobia penitenciară. În acest caz extrem, scrisul posttraumatic conferă doar o seninătate rece, ca de marmură, o suverană lipsă de reproş faţă de familie, de anchetatori, de torţionari. O mirare mută: cum pot uita urmaşii atâta suferinţă şi umilinţă îndurate de către generaţia intelectuală decimată a anilor ’50? (text apărut în Ziarul Aradul)

„Eu nu mai putiam de plâns. Am păşit câţiva paşi în urma lui şi pe urmă am mai stat în loc şi m-am uitat după el până când a trecut după deal şi nu l-am mai văzut. Am mai stat în locul cela nemişcată şi am plâns cu amar. Să vede că i-a fost şi lui destul de zdrobită inima, că nu a întors o dată capul să se uite înapoi. Timpul era liniştit, soare, cald, frumos.’’ Aşa arată despărţirea tragică a autoarei de fratele său. Atunci când Istoria dă buzna ca o urgie, mai exact ca actul cedării Bucovinei de Nord ruşilor în 1940, ai numai câteva ore la dispoziție să previzualizezi ce se poate alege de viaţa ta: fugi peste graniţă sau rămâi rugându-te lui Dumnezeu să nu permită deportările. Aniţa era inteligentă, a înţeles raţional că trebuia să fugă, dar a ascultat totuşi supusă de glasul bărbatului ei care, naiv, a crezut că se poate ,,trăi şi cu ruşii’’. O clipă de slăbiciune maternă şi emoţională o vor costa pe Anița Nandriș-Cudla douăzeci de ani de suferinţă alături de copiii ei. Este cartea despre care Monica Lovinescu a afirmat că, ea singură, ne poate spăla orice complex de inferioritate ca popor. Pentru teoreticienii literaturii pare ,,romanul unei vieţi’’ care schimbă întreaga paradigmă a scriiturii ca act artistic, câtă vreme rămâne o dovadă că o ţărancă din Bucovina cu numai trei clase poate scrie mai convingător decât destui filologi consacraţi ori decât autori laureaţi. E ca şi cum am lua un om simplu, i-am da o vioară, iar el ar dovedi brusc talentul unui Paganini. Aş putea aborda cartea din perspectiva istoriei trăite şi mărturisite, din perspectiva narativităţii ei excepţionale, din perspectivă etnologică, psihologică sau lingvistică, însă prefer să privilegiez aici tema familiei. O mamă tânără cu trei copii minori este smulsă din satul ei de munte şi dusă pentru aproape două decenii în Siberia, aproape de Cercul Polar în ţinuturile renilor şi ale eschimoşilor. Dincolo de imaginarul nostru infuzat de filme care să redea acea sălbăticie albă, există altceva, anume realitatea frigului şi a foametei neîncetate. La minus patruzeci de grade, viaţa este neverosimilă, iar puţina hrană se dobândeşte numai din munca braţelor în condiţii extreme. Mama şi cei trei fii se vor hrăni şi se vor încălzi din iubirea mută ce şi-o poartă unul altuia şi astfel într-un târziu se vor întoarce toţi acasă. Pentru noi, contemporanii, lumea pare o bilă mică pe care o străbatem cu un tur de avion. Pentru Aniţa, cea care nu ieşise din satul ei, plecarea în Siberia semnifică o schimbare radicală a destinului, o transportare pe un ,,alt tărâm’’, precum în basmele lui Ispirescu. Cheia supravieţuirii nu va fi dorul de caldele plaiuri lăsate în urmă, nu conştientizarea enormei distanţe, a nedreptei umilinţe, a consumării tinereţii, ci lupta de zi cu zi pentru supravieţuirea copiilor şi a ei, purtătoarea lor de grijă. Ca un Făt-Frumos ajuns pe tărâmul zmeilor celor răi, Aniţa va înfrânge balaurul istoriei, va trece prin iad şi se va mântui lăsându-ne un manual de psihologie practică pentru supravieţuit acolo unde mulţi alţii şi-au lăsat oasele. Nu doar pentru frumuseţea ei epică de o naturaleţe fără cusur, nu doar pentru emoţiile copleşitoare pe care ni le provoacă, dar mai ales pentru simplitatea ei de evanghelie, pentru sobrietatea şi plasticitatea unei limbi ţărăneşti arhaice, ,,20 de ani în Siberia (Amintiri din viaţă)’’ reprezintă o carte care trebuie să intre în bibliografia examenelor şcolare. Această limbă simplă, elegantă şi curată atestă nobleţea sufletească a autoarei care în cele mai grele clipe ale tragicei sale vieţi nu s-a gândit la sine, ci la scumpa ei familie. ,,Dar când a venit momentul acela şi m-a smuls pe mine de lângă ea, dureria mea şi scârba mea, ce au fost în clipele acelia, numai unul Dumnezeu le ştie şi el poate să mă criadă. Să las o mamă bolnavă la pat, care nu se putia stăpâni singură, fără nime lângă dânsa şi să fii răpită ca de nişte fiare crunte, fără suflet şi fără nici un pic de milă. Mă gândiam chiar atunci că mult mai bine ar fi să-mi deie un plumb, să nu văd, să nu ştiu că a rămas scumpa mea mamă amărâtă, necăjită, străină, între patru păreţi fără nime lângă dânsa. Mă gândiam că poate să şi moară de atâta suferinţă şi cine o să aibă grijă de ea. Dar nu i-am mai putut folosi cu nimic. Am fost sălită să o las şi să plec.”