Archive for august 2013

O vară la Baden-Baden


scris de în

comentează primul

Era 1867, iar Dostoievski pleca cu tânăra-i soţie însărcinată să joace la cazino zestrea acesteia, tocmai în ce­lebra staţiune mondenă Baden-Baden. Citim un roman – cum bine se ştie – nu ,,de Dostoievski”, ci ,,cu  Dostoievski”, numele greu al literaturii mondiale. Beneficiind de o prefaţă specială semnată de extraordinara Susan Sontag, cartea îl are în centru pe profetul ,,Umbrei” noastre, al impulsurilor negre şi subterane ale minţii omeneşti. Îmi plac autorii unei singure cărţi cum ar fi di Lampedusa ori, iată, Leonid Ţîpkin, căci ei depun mărturie despre dificultatea de a scrie o mare literatură. Or, tocmai despre discrepanţa între măreţia operei unui artist celebru şi meschinăria biografiei sale este vorba în acest roman inedit şi legendar,  odinioară scos în secret ca manuscris din URSS. Marele scriitor – orfanul, nevroticul, epilepticul, socialistul şi ocnaşul – era în fond un ins atât de capricios şi de labil, în ciuda culturii şi a inteligenţei, încât pe parcursul lecturii ne vom infuza de o enormă compasiune.

Titlul calm şi elegant ne face să ne gândim la un roman lin, rafinat, aristocratic, însă vara soţilor Dostoievski în Germania a fost una extrem de neliniş­titoare. Bazat pe mărturiile din jurnal ale Annei Grigorievna, romanul lui Leonid Ţîpkin reconstituie starea în care ,,înota” cuplul (după expresia figurată a autorului) în mijlocul unei societăţi străine, rigide, burgheze. În al doilea rând, ne impresionează modelul căsătoriei burgheze din a doua jumătate a secolului al XIX-lea rusesc. Soţia lipsită de independenţă financiară devine posesiunea unui bărbat care dispune de ea după cum doreşte mai ales dacă femeia nu are o zestre consistentă. Este şi cazul lui Dostoievski care îşi etaleză în faţa tinerei şi neajutoratei soţii toate capriciile şi violenţele reprimate şi generate de firea-i nevro­tico-depresivă.

Despre Dostoievski, cel aproape incapabil să zâmbească, ştim deja că a avut o biografie tragică, rămas orfan de mamă şi cu un tată mort în condiţii sus­pecte. Experimentând inclusiv o condamnare la moarte, Dostoievski nu putea deveni decât ceea ce a devenit, geniul capricios şi contradictoriu. Dar mai puţine lucruri ştim despre a doua sa soţie, Anna Grigorievna Dostoievs­kaia. Şi totuşi, privindu-i fie şi o singură fotografie, observăm expresivitatea atât de bizară a acestei femei. Cum să fii fericită trăind alături de Dostoievski pare dilema psihanalitică a acestei relaţii? Personalitatea lui bolnăvicioasă, pătimaşă şi epileptică era menită să absoarbă vitalitatea celor din jur. De nenumărate ori, Dostoievski exprimă prin personajele sale formele stigmatizării şi ale excluderii. Cel mai adesea el însuşi se simţea marginalizat, pentru firea-i morocănoasă, ca şi pentru pauperitate, insolvabilitate financiară.

Sanctificat de către critica literară şi de către psihanaliză, Feodor Mihailovici Dostoievski este un Lucifer al literaturii moderne, un creator care nu i-a iubit pe evrei, dar nici pe germani, cel care a dovedit că omul rămâne un ins violent, impur, decăzut şi labil. În ciuda dificultăţii de a se iubi el pe sine, Anna Grigorievna i se va devota până la final: ,,se afla din nou în genunchi lângă canapeaua lui, ţinându-l de mână, uşor aplecată deasupra lui, semănând cu acele statui de femei îndu­rerate care se văd deasupra multor morminte; el zăcea cu ochii închişi, nu-i deschise nici când ea îl striga pe nume în şoaptă, dar clar – pe semne îşi pierduse cunoştinţa (…) Anna Grigorievna îi mângâia mâna cu tandreţe şi din când în când i se părea că nu e decât un leşin cum i se întâmpla lui adeseori, iar acum, peste o clipă, o să deschidă ochii, o s-o recunoască şi o s-o roage să-l ajute să se scoale.” E ultimul tablou vivant imaginat de Leonid Ţîpkin, înain­te ca Dostoievski să devină imaginea funebră redată de pictorul Kramskoi, un icon aflat în relaţie cu obsedantul Christ al lui Holbein.(Cronică apărută ieri în ,,Glasul Aradului''.)

  

Mă iconizez, deci exist


scris de în

comentează primul

Sau: ziua în care am apărut 3D într-o expoziţie de artă contemporană. E un sentiment...neliniştitor.:)
http://arq.ro/arta-neconventionala-pe-gh-lazar-11

Ultimul tango la Buenos Aires


scris de în

comentează primul

„Ultimul tango la Buenos Aires, o metropolă exotică pe înţelesul tuturor''
de Justina Irimia
Humanitas, 2012

Un oraș cu o zonă metropolitană de aproape o sută de ori mai mare decât a Aradului, unde în acest moment e iarnă. Jorge Luis Borges, Evita Peron, Mara­dona, Carlos Gardel, Ernesto Sabato, Julio Cortázar, Teatro Colón, tango, el mate șamd. Un punct major pe harta culturală și literară a lumii, purtând un nume care trimite la o binecuvântare.

Daţi-mi voie să vă recomand o carte care mi-a stârnit entuziasmul, ceea ce nu mi se întâmplă foarte des. Este scri­să de o tânără eseistă pe tema unui oraş şi a unei culturi urbane, ambele fascinante. Încă de dinainte de a vă prezenta succint subiectul acestui volum, vreau să vă atrag atenţia asupra scriiturii Justinei Irimia care se remarcă prin rafinament lexical şi ingeniozitate. Efervescentă, maniera de a scrie eseu a acestei autoare şi jurnaliste strălu­ceşte prin creativitate lexicală, cultură filologică subtilă şi prin emoţie frumos împărtăşită. Dacă credeaţi că este greu să scrii expresiv despre întâlnirea cu tradiţionala friptură de vacă argentiniană, ei bine atunci nu ştiţi încă nimic despre Justina Irimia: ,,Dar splendoa­rea ostentativă a fripturii era bucata de grăsime, înnebunitor de prezentă. La scurt timp aveam să înţeleg că esenţa delicioasă a unei fripturi de vacă este grăsimea. (Am apăsat un colţ de pâine pe friptură, i-am extras seva şi am gustat prima bucată, neaşteptat de fragedă.) Am zâmbit, cunoscusem perfecţiunea.”

Buenos Aires, un nume care vrăjeşte urechile celor ce-l ascultă rostit şi care înfloreşte în gura celui care l-a vi­zitat. Un oraş cu femei frumoase, întotdeauna zvelte şi temperamentale, cu bărbaţi mereu îndrăgostiţi, cu crimina­litate crescută, cu mult umor inteligent, deţinând cel mai lat bulevard din lume, cu clădiri decadente şi enorme, un Paris al Sudului, un centru al psihoterapiei mondiale. Iar acest oraş a fost construit de argentinieni, adică de urmaşii imigranţilor italieni, spanioli, englezi, evrei etc. Tot aici, cine preferă să trăiască intens o poate face fie şi cu o mie de euro pe lună şi poate dansa în fiecare seară tango. Altminteri, oraşul, ca orice me­tropolă care se respectă, are periculo­zi­tatea sa şi mai ales îi are pe argen­tinienii săi, cei încântaţi să se con­temple şi să se autoflageleze uneori. Exigenţi cu sine, dar mult prea temperamentali, argentinienii seamănă în destule aspecte cu românii. Eu una am reperat umătoarele: o anume obsesie a imaginii proprii pe care o lasă celorlalţi, o preocupare parcă genetică pentru politică şi televizual, o frivolitate care le conferă aură latină, un umor inte­ligent, subtil. În rest, o asemă­nare deloc întâmplătoare este şi aceea a contrastelor între cartie­rele reziden­ţiale şi zonele sărace la Buenos Aires ca şi la Bucureşti, cu precizarea că la ei luxul este încă şi mai orbitor şi mult mai pu­ţin atins de aripa kitsch-ului. Inepui­zabil, Buenos Aires este un oraș de care te îndrăgostești fatal și periculos, așa cum ne sugerează autoarea, care a trăit acolo vreme de doi ani.( Text apărut în ,,Glasul Aradului'')