Reciclând un text mai vechi semnat de mine, readuc in atentia publicului un roman românesc deosebit. Aflu că Radu Jude îl va ecraniza.
Max Blecher, Inimi cicatrizate
Editura Gramar, 2010
Se vorbeşte foarte des despre Camil Petrescu ca vârf de lance al prozei moderniste interbelice. În epocă însă, Camil Petrescu a avut concurenţă în creaţia unui scriitor extrem de talentat despre care istoria literară din perioada comunistă nu s-a pronunţat prea des. Ne referim la Max Blecher, scriitorul româno-evreu pe care după 1948 critica literară nu l-a aşezat acolo unde îi era locul, poate mai ales din pricină că provenea din pătura burgheză, atât de hulită.
Emil Cioran afirma undeva că este greu de prevăzut destinul unei cărţi. Prin extrapolare, ipoteza se aplică şi câte unui scriitor. Insuficient consacrat în epocă datorită morţii premature, Max Blecher va fi redescoperit de nouăzecişti şi de douămiişti.
Răpus la 29 de ani de tuberculoza osoasă, pe atunci fatală, Max Blecher ne-a lăsat doar două romane, un jurnal de boală şi un volum de poezii. A fost îndeajuns ca să marcheze proza românească modernă. Mai mult decât Camil Petrescu, Max Blecher rămâne maestrul neîncoronat al autenticităţii ca manieră de a face proză. El se poate revendica şi ca predecesor al egografiştilor, al prozatorilor contemporani care scriu astăzi o literatură trăită, lipsită de fasoane.
Vă prilejuiesc astfel întâlnirea cu romanul „Inimi cicatrizate” publicat în 1937, cu un an înaintea morţii. Este povestea unui tânăr student la medicină, Emanuel, diagnosticat cu „Morbul lui Pott”, o boală degenerativă a oaselor. Alter ego al lui Max însuşi, pacientul din roman este trimis la Berck-sur-mer în Nordul Franţei unde exista un sanatoriu de profil. Aici viaţa cotidiană devine iniţiere în moarte. Tinereţea luând forma îndrăgostirii şi a prieteniei cu cei de-o seamă se opune cangrenării şi morții, fără şanse de victorie. Rând pe rând, Emanuel vede cum se sting tinerii colegi de sanatoriu. Moartea este de fiecare dată parşivă şi imorală, putridă şi sinistră. Iubirea amputată faţă de Solange, meditaţiile asupra sensului vieţii edifică un roman marcant, de neuitat. La doar douăzeci de ani, Emanuel devine mult prea conştient de singurătatea suferinţei individului prea mic în angrenajul uriaș al lumii. Pe scena cu miliarde de personaje, tragedia unui singur ins semnifică mai puţin decât o lacrimă într-un ocean. Într-o frumoasă dimineaţă, Emanuel contemplă oceanul Atlantic printre dune, timp în care prietenul său, bolnav şi el, suportă o aproape inutilă intervenţie chirurgicală: ,,În clipa în care dimineaţa se ridica imensă în toată prospeţimea ei, undeva, un bolnav zăcea pe o masă de operaţie şi şuvoaie de sânge curgeau dintr-însul. Absurda şi grotesca diversitate a lucrurilor! Ce cantitate infinită de inutil calm conţinea în dimineaţa aceea oceanul faţă de neliniştea şi zbuciumul unui singur om…”
Perfect racordat la Modernismul francez, romanul lui Max Blecher ne reprezintă cu onoare în faţa literaturii europene interbelice. Prin Max Blecher, proza românească şi-a însuşit estetica urâtului, nevroza tematică şi postsimbolismul într-o manieră originală. Nu putem decât regreta pierderea prematură a acestui scriitor care ar fi modificat ierarhia prozei româneşti de secol XX.
