I-o fi crescut lungă barba lui Mihail Vakulovski de când m-aşteaptă să-i iau interviu. După ce eu m-am oferit, vezi bine. Acum chiar că mă documentez pentru un interviu cu el şi în acest sens am redescoperit un text al meu de ,,autoficţiune'' rătăcit în revista Tiuk. E vremea să vi-l prezint şi să adaug că Mihail Vakulosvki e primul redactor de revistă care a crezut în mine atunci când alţii nici nu mă băgau în seamă. El mi-a dat acel curaj.
Gămălie în inimioară ( fragment apărut în Tiuk)
,,O croitoreasă
este o unguroaică sau o nemţoaică. Are ochii de cicoare, înaltă şi
zveltă, între două vârste. Pe după gât îi atârnă un centimetru gălbui cu
cifrele şterse. Şi nu măsoară doar cu el, ci şi cu privirea de vreme ce
te întreabă de una de alta, dar în orice caz intră cu întrebarea direct
în inima ta. Mâna croitoresei este o mână cu degete lungi, obişnuite să
netezească mătăsuri şi să pipăie taftaua. Verigheta cu încrustaţii
şerpuitoare de văduvă a devenit un pic prea largă pe inelarul cu
degetar. Casa croitoresei este o casă veche, şvăbească, cu camere
înalte, cu tapet. Pe pereţi, atârnă fotografii cu o femeie tânără,
visătoare, care seamănă de-a binelea cu tanti Magdalena.
Când te duci cu mama la croitoreasă prima oară ai vreo cinci ani şi te fascinează inimioara cu vatelină în care sunt împlântate
zeci de ace, cu şi fără gămălie. Mama zice fii atentă să nu te înţepi
în vreme ce îşi descheie nasturii de la piept. Te execuţi şi te
orientezi spre duşumea, strecurându-te pe sub masa mare şi lungă. Sute
de petice şi peticele, roz, mov, galbene, roşii. Doamne, două sunt cu
cozi de păun, altul cu trandafiri portocalii îmbobociţi, iar câteva,
căzute dintr-o rochie misterioasă au fir micuţ de aur, unduitor prin
ţesătura rose fane. Pot să le iau pe acestea, tanti Magdalena, ai vrea
să întrebi, dar nu îndrăzneşti, un petic ţi-l strecori repejor în
mânecuţă şi vrăbiuţa inimii se zbate din cauza a ceva, ce mai târziu se va numi adrenalină.
Croitoreasa zâmbeşte spre mama, mama spre ea şi prima o măsoară
pe cealaltă. De la gât la buric, de la umăr la sânii grei. Peste
şolduri. De la buric până la genunchi, până la glezne. Şi mama e aproape
goală. Râd din nou cu râsul acela pe care îl vezi numai în casa
croitoresei. Croitoreasa e văduvă şi chiar că n-am văzut picior de
bărbat sau vreun mărul lui Adam pe aici. E un loc doar cu petice, cu
haine de probă, ace, fire, oglinzi, un loc în care ele se dezgolesc fără
grabă.
Mă uit în sus de sub masă şi mă văd cu rochii de ceaţă sau de
petale. Habar n-am că la vârsta mea viitoare de douăzeci şi nouă de ani
cât are mama mea acum eu mi-oi cumpăra rochii de-a gata din magazine.
Croitoreasa va fi fiind pe atunci un personaj, meseria ei ``pentru
femei`` se va fi tehnologizat. Până atunci mai este mult. Tot mult mai e
şi până la vârsta mea viitoare de treisprezece ani, când
îmi voi face prima rochie de dansat cu băieţii, întâmplător la nunta
verişoarei mele. Mă voi gândi la rochia mea pentru ochii lor mai multe
seri la rând, îmi voi imagina cum mâini calde şi grele îmi vor atinge
mătasea de pe trup. O lună îmi voi căuta materialul prin prăvăliile de
pe la subsoluri. După ce o săptămână mă voi fi socotit neîncetat ce
nuanţă de lila să aibă mătasea. Vin acasă cu patru metri de material
făcuţi sul, mă dezbrac repede şi pe furiş şi mă înfăşor. N-aş vrea să mai tai materialul acesta lung şi uşor care
arcuieşte pe mine ca în rochiile lui Valentino, ar fi comparaţia
potrivită, cincisprezece ani mai târziu. Oglinda mă arată aşa cum sunt, o
mică zeiţă cu sânii atât de tari. Netedă mai stă mătasea pe ei. Nu-mi
dau seama încă la ce mi-ar folosi tăria cărnii dacă nu la susţinut
materialul unei rochii ca să aibă croială frumoasă. Da, e perfect să ai
sânul cât un pumn bine încleştat, ţine minunat florile pe răscroială..
Prima
mea rochie pentru dansat a ieşit frumoasă din mâinile croitoresei
noastre, a mea şi a mamei. Am încercat-o din nou vara asta pe furiş. Am
aceeaşi talie, interesant. Peste piept şi peste inimă nu mă mai strânge
însă, acolo mi-e puţin lărguţă, iar asta nu mai este interesant, ci e
dovedit ştiinţific. Când fiul meu a năvălit în cameră, florile de mătase
au tresărit, se temeau de lumină şi de legea fizică a pierderii
densităţii. Dar el mi-a spus eşti cea mai frumoasă, mami, de unde ai
rochia asta?... De la o croitoreasă, i-am răspuns şi am vrut să
completez că meseria asta e veche şi alcătuită din puţină matematică,
puţină artă şi foarte mult material subiectiv al fiecărei cliente. Era prea complicat însă, prea femeiesc, prea de demult. Am zâmbit înseninată în timp ce el
s-a ascuns în dulap şi îşi iţea capul dintre fustele mele, old
fashioned, vintage, dar toate pe măsura mea, în ciuda pierderii de
densitate, a intrării la apă, a moliilor, a îngălbenirii mătăsii. Nu mai
conta de-acum, măcar pentru o vreme, ce model îmi urmase viaţa, dacă era croită după
măsura-mi sau de tocmai eu mă adaptasem de nevoie unui tipar. Rochiile
mele erau toate poveşti pe care mi le ştiam spune spre alinare atât de
bine.''