Serile trecute m-am reîntâlnit prin hipnoza lecturii cu unul dintre
scriitorii mei favoriţi, Danilo Kis, el făcând parte din liga întâi a
prozatorilor de limbă sârbă. Invoc aici culegerea de povestiri ,,Suferinţe
timpurii’’, cea refăcând din peticele memoriei o copilărie amară.
Instantaneele sunt surprinse egografic de un copil pe nume Andi: anii
războiului, sărăcia de după război când orfanii şi văduvele supravieţuiau cu
ciupercile din pădure şi se încălzeau cu conurile de brad adunate peste vară,
revolta mută, lipsa comunicării familiale, trădările memoriei personale,
ruşinea de a nu putea merge la şcoală pentru că s-a rupt încălţămintea,
importanţa laptelui dat de văcuţa Portocala, ruşinea de a fi fiul orfan al unui
tată evreu excentric şi, pe deasupra, mort în lagăr şamd. Un existenţialism
minimalist şi foarte inteligent în linia lui Albert Camus, alt ,,orfan’’. Deopotrivă, Danilo Kis este în ochii mei un
psalmist al celor necăjiţi, un ins care a făcut parte din ,,colonia
sacrificaţilor’’ în anii destrămării Mitteleuropei.
Stilul frust şi imprevizibil în care şi-a scris Danilo Kis proza m-a
fascinat întotdeauna. În plus, el descrie cu vocaţia detaliului semnificativ
locuri familiare nouă aici în Vestul Transilvaniei cu ale ei obiceiuri locale
mixate pe influenţe maghiare, sârbeşti, româneşti, evreieşti etc. Chiar dacă
majoritatea am avut copilării ulterioare mult mai norocoase decât a lui, ideea -specifică lui Kis- de a face ficţiune pentru a ne vindeca de
durerile inimii cucereşte definitiv. Vă reamintesc scena în care copilul, închizând
valiza cu puţinul său avut pentru a se
muta din nou cu mama şi cu sora, adună actele tatălui său mort la Auschwitz,
căci ,,fără toate acele documente şi fără acele fotografii, astăzi aş fi cu
siguranţă convins că nimic din toate astea nu a existat, că totul e doar o
poveste născocită mai apoi, visată, pe
care mi-am spus-o singur ca să-mi mai alin suferinţa. Chipul tatei mi s-ar
şterge din amintire, ca atâtea altele, şi când aş intinde mâna, aş atinge
golul.’’ (p. 138)
La maturitate, scriitorului îi devine evident motivul pentru care încă din
şcoala primară făcea compuneri senzaţionale. Era vorba de salvarea prin
imaginaţie. Ulterior, când vremurile se liniştesc într-un fel, când umilinţele
înfometării şi ale sărăciei se domolesc, când Danilo Kis e consacrat ca
prozator, el se revendică de la principiul adevărului: ,,Mie îmi plăcea
umilinţa adevărului gol-goluţ (atitudine pe care, cel puţin în literatură, mi-am
păstrat-o până în ziua de azi).’’ (p.140) Pentru că adevărul poate fi declarat
în mai multe feluri, iar Danilo Kis s-a priceput în mod deosebit să pună în
cuvinte simple şi îndurătoare adevărurile peste care de obicei se aştern marile
tăceri.
