Ce ar fi trebuit să uit

o femeie străbate zece încăperi

pentru a se feri de căldură.

se dezbracă lângă o cuvertură de lână.

un bărbat o urmează şi închide fără zgomot

obloanele verzi.

e amiază.

într-un alt loc s-ar fi auzit şoarecii.

pe trupul femeii cad dungi de lumină

şi bucăţele de zugrăveală.

Un câine latră o singură dată.

(Ed. Charmides, 2011, La două zile distanţă, poeme de Marin  Mălaicu-Hondrari)

...o reclamă mare ieri în oraş:,,...începe sezonul costumelor de baie, trebuie să aveţi un trup perfect etc.''. Şi se specifica detaliat ce să mănânci, ce să întreprinzi, ce regim de viaţă să ai ca să arăţi ca o nimfă, step by step. Dar ce cură de lectură se potriveşte sezonului cald? Dacă mă întrebaţi pe mine, vă recomand zona lirică: texte scurte, intense, circulare. Spunea Matei Călinescu, minunatul meu prof de la masterat, de care am beneficiat doar o primăvară, prin 2001,( vezi  A citi, a reciti)  că este mare lucru să relecturezi un text literar. Aceea e deja atracţie,... să simţi imboldul îndrăgostit de-a-l revizita. Care este atunci modelul de text mai pretabil la relectură dacă nu textul liric, frumos ca o incantaţie, din care pe măsură ce-l reciteşti, ai mai tot vrea? Revenind la poemul de mai sus apărut în proaspătul volum al poetului Marin Mălaicu-Hondrari, mărturisesc că am citit de zece ori poezia asta în două zile. Are ceva, nu-i aşa? Cum sunt poemele din acest volum, mă întrebaţi? De o senzualitate implicită, cumpănite, bântuite de dimineţi solare şi de clarobscurul unei Străine cu evantai, metafizice şi senine, cu ferestre şi praguri, intense şi luminoase ca balcoanele Spaniei. Superbe.

Termenul snobism, preluat din franceză odinioară, şi-a pierdut din conotaţii. În limba originară el nu înseamnă simplist snob=ins care imită ultima modă, ci ins care imită modelele unor persoane distinse. Voiam să insinuez că mă declar o dată în plus snoabă când urmez moda excesului de natură. Pe scurt, nu prea stau pe-acasă( citeşte pe blog) în ultima vreme. Merg(em) muuuult pe jos( mie care-mi place să şofez),  inclusiv prin locuri neumblate, vegetez, am reverii( sic!), am plantat lăcrimioare( intenţionez şi iasomie), evadez din oraş, fac salate etc. Aaaaa, mai şi muncesc, of, of. Poate că e snobism eco, poate e snobism cultural( fac şi eu ca aristocraţia franceză care migra a la campagne cum dădea floarea). Ba, eu cred că că mi se trage de la faptul că bunicii mei au fost ţărani. Una peste alta, vreau să mă ierte prietenii din  lista de bloguri că nu voi fi destul de activă perioada asta, precum şi cititorii-mi mai vechi sau mai noi.

E joi. Joia Mare, vreau să spun. Sper să nu par old fashioned că bat apropoul ăsta. Mai am de cumpărat nişte cadouri,,de iepuraş'' şi mă incomodează ideea. Ştiu ritualul: mall-ul plin de români pravoslavnici, prea mulţi, ţâfnoşi, durdulii, care vorbesc prea tare. Ca întotdeauna, voi avea o senzaţie de claustrofobie, de natură socială.  Hotărât lucru, nu sunt cea mai mare iubitoare de semeni( consumerişti). Şi tot hotărât: n-am să cumpăr ouă gata vopsite, nici drob gata preparat. Am să le pregătesc eu însămi. În fine, n-o să sărbătorim Paştele cu crainicii fake de la tv şi am să recomand lectura Bibliei  măcar ca text literar şi o plimbare printr-o mănăstire de patrimoniu.
(sursa imaginii: Horea Sibisteanu, Mănăstirea Gai)

(,, Istoria este scrisă de învingători. Legendele sunt urzite de vulg. Scriitorii născocesc. Doar moartea e necurmată.'' Danilo Kis)

A fost considerat un Borges al Balcanilor. În fond, are o scriitură pătimaşă, tipic iugoslavă, izvorâtă dintr-o experienţă de viaţă dură. Născut la Subotica dintr-o mamă muntenegreană şi dintr-un tată ulterior mort la Auschwitz, fugind de pogromul de la Novi Sad, ajunge din fragedă adolescenţă slugă la conacele din Ungaria. Student la Litere la Belgrad din 1954, profesor în Franţa din anii ’70, îngropat în 1989 tot la Belgrad.

 

Pe volumul de la Editura  Univers, cu o copertă superbă, dăruit mie de un minunat prieten, scrie printre altele: ,,pentru…, această bijuterie literară a unui autor născut la 150 de km de locul tău de naştere’’.În alt timp, în alte condiţii, dar la numai 150 de km, născuţi din pulberea Imperiului, carevasăzică. Şi asta m-a făcut atentă.

Enciclopedia morţilor este o culegere de povestiri având fiecare în centru un personaj legendar ca tipologie într-o anumită epocă: Simion Borboritul, Marietta, curva din port din anii ’20, îngropată grandios de toţi amanţii ei adunaţi laolaltă, propriul tată al vocii naratoriale ca omul care a trăit Războiul şi crimele secolului XX, primii creştini ascunşi în grote, un comerciant evreu, Brener, ucis la drumul mare, un maestru spiritual praghez, un tânăr Esterhazy spânzurat pentru revoltă, un Rasputin al Rusiei  şi un poet  rus, poate Maiakovski. Toate istoriile sunt rescrise, căci aceasta este cronica Legendei orale a lumii şi a destinelor omeneşti.

Doar  literaturii şi mormonilor, prin arhivele lor subterane de la Salt Lake City( glumesc!), pare a le păsa de cei mulţi şi obidiţi( fără nimic marxist, vă rog). Monica Spriridon în Melancolia descendenţei sublinia gustul literaturii pentru eterna reîntoarcere la poveştile originare, mitice. O proză esopică şi densă face în aceeaşi manieră şi Danilo Kis, căci, spunea el:,, fiecare făptură îşi are steaua sa şi totul se petrece mereu şi nicicând, totul se repetă la nesfârşit şi este irepetabil.’’. Atunci, scriitorii, şi numai ei, rămân cronicarii unei eterne enciclopedii a morţilor, morţi discreţi de care Istoriei nu i-a păsat.( în imagine: Subotica)

...sunt de-a lumii, ştiu, când vă propun să vă gândiţi la vinuri şi la blogul arădean următor descoperit de mine accidental acum vreun sfert de oră. Vă urez de pe acum,,Sărbători în-flor-ite!'' pentru că creştinismul are câteva mari calităţi printre care: nu face rabat de la vin!  http://pivnicer.blogspot.com/

Lectura mea un pic profi din Regăsirea intimităţii mi-o înfăţişează  pe Simona Sora ca pe o...soră bună a exerciţiului eseistic cultivat şi inteligent. Cum n-am să operez o blog-exegeză la o altă exegeză, cum ar veni, vă rog să luaţi cele de mai jos ca pe o prezentare sumară. Pe scurt, Simona Sora, în eseul ei, pune în discuţie termeni ca intimism, intimitate personală, intimitate literară, corporalitate. Face o inteligentă comparaţie între emergenţa corpului( implicit sexual) în romanul interbelic şi apoi în romanele de după 1989. Expresie în ambele cazuri a unei realităţi sociologice care a stimulat interesul erotic şi estetic asupra corpului, în interbelic corpul ca temă a romanului s-a dezvoltat armonios, timp în care în deceniul zece ce a urmat cenzurii comuniste avem de-a face cu un ,,corp'' vulgarizat, asociat unei orgii textuale. Exprimarea verde din proza românească este încă foarte prezentă şi redundantă. Dar pentru că nu voi face un comentariu amplu aici, după cum spuneam, îmi îndrept atenţia spre o altă sintagmă operativă în eseul pomenit: intimitatea de lectură.  Simona Sora îl citează pe Maurice Blanchot care observa în Spaţiul literar că ,,opera este operă numai când devine intimitate''. Se referea desigur la acea empatie agreabilă prin care cititorul şi autorul se întâlnesc în înţelegere reciprocă la jumătatea drumului.Comparaţi o lectură bună cu sufletul la gură cu una laxă, complicată, problematică, pentru a depista mai în detaliu ce înseamnă empatie şi intimitate de lectură.

Dar câtă intimitate poate oferi lectura unui blog bun, m-am întrebat eu, în prelungirea eseului Simonei Sora? Câtă înţelegere, venire în întâmpinare, empatie, inspiraţie? La urma urmei, toţi ştim care blogguri ne plac şi care nu, la care rezonăm şi la care defel, niciodată. Un soi de intimitate de modă nouă se naşte  în comunitatea de idei a celor care frecventează un blog şi care formează un grup vrând-nevrând.

În peste o sută de zile de blogărit, pot face un bilanţ al intimităţii de lectură a blogului de faţă. Mai mult decât am sperat( nu că mi-aş fi bătut eu capul cu speranţele de blogging), am avut cititori empatici, argumentativi, interesanţi şi îndestulători ca număr. N-am cenzurat niciun comentariu şi m-am bucurat ponderat când am văzut că pot pune oamenii în mod agreabil, sper, ,, pe gânduri'' şi ,,pe lectură''. Este plăcut să observi că, fără a-i servi artificii, o comunitate progresistă este atentă la tine, dar nu mă ia vertijul. Am înţeles despre mine, totodată, foarte curând, că mă simt mai confortabil eludând intimismul pe blog( care mi-ar aduce mai mult trafic) şi alegând intimitatea de idei şi de lectură, împărtăşirea de senzaţii culturale şi de atitudini intelectuale curajoase. Nu mi le-am propus, au venit de la sine, intuitiv. Mi-ar plăcea să cred că blogul poate vorbi despre calitatea umană a fiecăruia, autor sau comentator.
( în imagine un nud de Picasso ca expresie a intimităţii artistice)

Relatare despre moartea mea este un roman cu meandre inteligente, cu sertare imprevizibile şi cu mult suspans. Cu toate acestea rămâne un proiect epic inegal, prima jumătate promiţând multe, a doua fiind expeditivă, grăbită. Toate energiile epice converg spre Anne Wellington, o frumoasă emigrantă româncă naturalizată în Canada. Aşa cum sugerează titlul, cartea în discuţie este o carte despre ratare şi putem observa acest aspect la cele două personaje importante : Anne şi Adam.

Adam Wellington este  un canadian rafinat şi foarte bogat care se căsătoreşte cu Ana Cristina, tânăra emigrantă, la vârsta lui de şaizeci şi nouă de ani. Fiind un individ foarte inteligent, experimentat şi lucid, el îşi consumă o  plăcere secretă de colecţionar cu această  tânără femeie. Pare devorat de o pasiune matură pentru Anne, când de fapt el o priveşte doar ca pe o posesiune pe care o merită. ,,Sunt obsedat şi  dependent de diversele forme  de expresivitate supremă. De pildă ţin enorm la o pânză de Dali, pe care o păstrez chiar în casa asta, şi la alta de Van Gogh, care se află în locuinţa din Toronto(...) La fel mă bucur de un manuscris în limba coptă procurat din Egipt şi de o statuetă grecească a Hestiei. Am colecţia mea de expresivităţi şi  exclusivităţi. Printre ele o înscriu şi pe Anne. Ea le întrecepe toate celelalte, în comparaţie cu ele, Anne are avantajul că este vie. De cum am zărit-o dezbrăcată, în toată splendoarea ei, mi-a încolţit în minte gândul că trebuie să-i descopăr acestui corp o imperfecţiune.’’ Acestea le mărturiseşte Adam în jurnalul său, alături de o confesiune reprezentând suprema trădare a trupului în cazul unui bărbat. Deşi a dus o viaţă împlinită de vacanţe exorbitante, călătorii de lux, afaceri de succes şi nenumărate posedări de femei frumoase, Adam se recunoaşte trist caum la sfârşitul bărbăţiei sale, semnificând sfârşitul vieţii. Afirmă că virilitatea sa slăbită îl face să  realizeze cu Anne mai mult fantezii şi jocuri sexuale decât  acuplări de durată. ,,...se măreşte insuportabil diferenţa dintre acea stare a mea dinăuntru, dintre sentimentele mele şi posibilităţile mele: casa aceasta a mea trupească, urnă ce găzduieşte  flacăra pâlpâitoare, dă semne de mare oboseală, nu mai ştiu cum s-o pun de acord  cu mintea şi cu simţămintele mele, tertipurile prin care cu graţie înşelam timpul nu prea mai ţin.’’ Adam Wellington, bărbatul  puternic şi împlinit, se simte împresurat de cavaleria bătrâneţii, îşi ia revanşa pentru toate victoriile repurtate de Adam cel tânăr în trecut. Surprinzând cu maximă inteligenţă setea hedonistă de  putere şi sex a bărbatului contemporan,Gabriel Chifu sesizează cu mare fineţe moartea insidioasă a acestui bărbat care a avut lumea la picioare.

Frumoasa Anne Wellington  nu intuieşte  adevărata raportare a lui Adam la ea. Ea nu presimte că este o jucărie în mâinile lui şi se lasă vampirizată de bătrânul soţ, avid de sânge tânăr. Se crede iubită  şi se adăposteşte în afecţiunea lui tandră ca în culcuşul unei  iubiri paterne de care n-a avut parte. Deşi prin soţul ei dobândeşte o libertate financiară nonşalantă, permitându-şi orice lux, Anne poartă cu ea trei traume nerezolvate. Prima datează  din prima copilărie când a fost crescută de bunici şi abandonată de tată.  Infantila ei sete de iubire o  face o adolescentă rebelă care se va iubi cu profesorul său ca să acopere o lipsă. Studiază literatura engleză la Bucureşti, are veleităţi de scriitoare şi când termină facultatea fuge din ţară. A doua traumă  de nesuportat este violul la care este supusă de către un ofiţer la graniţă, la Moraviţa. Trei zile şi trei nopţi acesta o va supune la suplicii sexuale şi apoi o va elibera. Episodul va avea ample reverberaţii  în roman. A treia suferinţă interioară este perpetua senzaţie de dezrădăcinare. Oricâte plăceri scumpe şi-ar permite oricât de naturalizată ar fi prin căsătoria cu Adam, Anne este  tot Ana Cristina, fata săracă, umilă, frumoasă şi hăituită din Est.  Anne va sfârşi tragic atunci când îşi pierde total reperele şi când după o întoarcere în România constată că nu-şi poate rezolva trecutul.

Structura epică a cărţii este complexă, presărată cu inserţii de eseu, de jurnal epistolar, de manuscris secret găsit, de călătorii diverse şi de urmăriri detectiviste. Personajele poartă măşti, romanul fiind plin de sugestii ale comunicării virtuale neautentice în care trăieşte tot mai însinguratul individ contemporan.  O bună parte din carte Anna este  hărţuită de un misterios bărbat român care–i trimite o poveste stranie pe mail. Imposibila iubire, imposibila relaţionare, şi prestigiul Răului fac din romanul lui Gabriel Chifu un mesaj  în sine. Ana Cristina  este copleşită de Răul care în ţara ei de baştină proliferează în forme noi. Trecutul ei traumatic de fată din Est este imposibil a fi mântuit. Trecând de la sărăcie la lux financiar ea, emigranta etern stigmatizată, nu-şi poate ostoi setea inimii de iubire şi de sens.

,,Nu mai am mult, spuse el anevoie. Nu mă plâng de o soartă pe care o împărtăşesc cu florile, cu insectele, cu stelele. Într-un univers în care toate se irosesc ca un vis, dorinţa nemuririi n-ar fi cuviincioasă. Nu mă plâng de faptul că lucrurile, fiinţele, inimile sunt sortite pierii: o parte din frumuseţea lor stă tocmai în durerea aceasta. Ce mă întristează este că ele sunt unice.''

( Marguerite Yourcenar, Povestiri orientale)

Am reacţie de negare şi de părăsire. Am aflat doar acum câteva minute şi pentru că nu iscodesc vieţile oamenilor, nu ştiam că a fost grav bolnav. 9 aprilie aşadar, am motive foarte adânci şi personale să o ţin minte. Adio, Alex Leo Şerban, vă regretăm profund, mai aveam atâtea să învăţăm de la dvs...Acum vizionaţi, în pace, un alt film.

E soare, mulţi boboci, dar şi muuuuult vânt. Cred că ne amânăm un pic plimbarea prin cetatea încă nerenovată, dar,oricum, beneficiind de un parc superb.  Până atunci, ce se mai scrie prin revistele ,,de provincie''?
http://www.revistaarca.ro/2011/1-2-3/sumar_1-2-3_11.htm










http://www.hoinareala.ro/noutati/arhitectii_italieni_vor_proiecta_reabilitarea_cetatii_aradului/

Acuma să ştiţi că nu m-a făcut mama prinţesă de blog să nu ştiu să pun pe masă,,la bărbat'' o friptură şi o salată de crudităţi. Când nu scriu, mai fac şi salate, se-nţelege. În acest context, am intrat zilele trecute pentru a doua oară în acelaşi ,,magazin de fructe  şi legume''. În treacăt fie spus, cumpăr de la piaţă, de la ţărani, de obicei, dar arareori, o mai fac şi din magazine specializate. Ăştia chiar aveau nişte castraveţi foarte-foarte proaspeţi. Prima oară nu mi s-a dat bon, eram pe fugă şi n-am zis nimic. A doua oară, cu nonşalanţă, mi s-a întins plasa cu legume şi mi s-a spus suma de plătit la care eu cu un zâmbet am solicitat:,,şi bonul, vă rog''. Vânzătoarele au făcut feţe, m-or fi crezut agenta fiscului sub acoperire. Sau pur şi simplu solicitarea mea părea prea pretenţioasă, vezi Doamne. Nu am comentat mai multe pentru că eu sunt, nu-i aşa, transilvăneancă şi ,,nu-mi şade bine'' să ,,fac zarvă'', dar am meditat un pic la mica mare evaziune zilnică din ţara asta. În acel magazin, probabil un cumpărător din o sută  cere bon. Cât se adună pe ţară, în localităţile mici, mai ales, unde verificările sunt ,,la cerere''? Aaaa, şi mai am ceva de întrebat: voi primiţi bon de la stomatolog sau de la coafor, mă rog, salon de înfrumuseţare blablabla...? Şi eu care credeam că bacşişul ar fi suficientă evaziune, în  ultimul caz.

Frederic Moreau c'est moi, ar fi un posibil citat apocrif la fel de valid ca şi Emma Bovary c'est moi. Căci Madame Arnoux din L'Education sentimentale este transpunerea mimetică a  Elisei Schlesinger, iubita ,,din vis'' a lui Gustave Flaubert însuşi.  

Vorbim de un roman-cult cu un titlu fermecător despre care nu-mi propun o improprie exegeză de blog. Vreau doar să vi-l readuc în atenţie, pentru că este cu adevărat o bijuterie literară şi o mărturie explicită a mentalităţii erotice  a unui secol.

Paris, anii 1840, grădini înflorite, răsturnări politice, umbrele dantelate, bărbaţi pedanţi şi galanţi, erotism problematic. Educaţia sentimental-erotică  a bărbatului francez, sau de aiurea, ce şi-a consumat nubilitatea acum mai bine de un secol şi jumătate,  era mult diferită de aceea a bărbatului contemporan. Problema majoră a acestui prototip masculin era duplicitatea, ba triplicitatea, erotismului său. De regulă, aşa cum se arată explicit în roman, un bărbat parizian care se respecta avea în epocă trei ipostaze erotice simultane: un erotism  casnic cu ,,ma pauvre femme''( biata mea nevastă n.n.) de regulă o moştenitoare bogată, bigotă şi fadă, un al doilea scenariu, de bal mascat, la bordel, unde ţinea o metresă recunoscută şi, în fine, o iubire platonică pentru o frumoasă femeie măritată pe care o putea iubi şi un deceniu că ea tot nu-şi ridica poalele-n cap, pardon, nu i se arăta lui în jupon. Deh,  educată la maici. Ei, multe s-au schimbat de atunci. Educaţia sentimentală a bărbatului de azi are de-a face cu neveste emancipate care ştiu să poarte şi dantele şi să facă afaceri. Greu şi atunci, greu şi acum, să conchidem.

Dar să nu prozaizăm prea mult, căci romanul celebru de care vorbim, pe care mulţi nu l-au citit din câţi se laudă, pe onoarea mea vă zic, este un manual de psihologie erotică fermecător. Degustaţi, vă rog : ,,Clipele cele mai plăcute ale zilei erau dimineaţa pe terasă. Într-o bluză de batist şi cu picioarele goale, ea( amanta n.n.) se învârtea în jurul lui, curăţa colivia canarilor, primenea apa peştişorilor roşii şi făcea grădinărie cu o lopăţică de jăratic într-o lădiţă de  pământ, din care se înălţa pe zid un spalier de călţunaşi. Apoi rezemaţi în coate pe marginea balconului priveau împreună trăsurile, trecătorii şi se încălzeau la soare, făceau planuri pentru seară. El pleca pentru cel mult două ore, după aceea se duceau la  un teatru oarecare, în avanscenă. Şi Rosanette cu un buchet mare de flori în mână asculta orchestra în timp ce Frederic îi povestea la ureche anecdote şi poveşti galante. Alteori luau o birjă ca să-i ducă la Bois de Boulogne. Se plimbau până târziu chiar până la miezul nopţii. În sfârşit, se întorceau pe la Arcul de Triumf şi pe bulevardul cel mare, adulmecând aerul cu stelele deasupra  capului şi cu toate becurile de gaz aliniate ca un dublu şirag de perle luminoase până în fundul perspectivei''. Voila, ut pictura poesis!...şi iată de ce mă omor după frivola literatură franceză, ca şi după parfumurile lor...

( în imagine: un Pierre-Georges Jeanniot( 1848-1934))

Să fie literatura o marfă, atunci? Nu vă luaţi după copertă, cartea lui Dumitru Ţepeneag este un manifest literar în stare pură. Proaspăt, ironic, insolent, alegoric. Una dintre cele mai reconfortante proze ironice pe care le-am citit în ultima vreme.

Mi-a plăcut teribil sugestia de marfă şi de trafic pe care o propune Dumitru Ţepeneag a propos de literatura contemporană( românească, franceză, n' importe). Unde să se aplice mai bine acestea două decât în cazul  propovăduitei literaturi electronice, interactive: ,,Ar trebui să existe posibilitatea ca cititorul să şteargă şi el ce nu-i place. Să-şi aleagă. Să-şi alcătuiască din frazele şi cuvintele scriitorului cartea care e pe gustul lui...Dar pentru asta cărţile ar trebui să circule pe internet. Dar nu în formă definitivă. Texte provizorii...Deschise...(...) cititorii să aibă şi ei un cuvânt de spus, să şteargă şi să adauge.’’ Ironia  autorului ne provoacă să reflectăm la chestiunea lui cât de mult trebuie să se adapteze un autor la gustul publicului.

Apoi, se pune problema imposibilei inovaţii estetice. Ce subiecte noi poate să mai aducă un scriitor tânăr? În ce-l priveşte pe autorul-în-căutarea-unui-subiect din volumul lui Dumitru Ţepeneag, acesta declară că ar trebui să caute într-un dicţionar de opere literare pentru inspiraţie sau să se lase influenţat de ideea unui film, de ce nu? Ready-made.

Titlul cărţii este de fapt o alegorie subtilă. Camionagiul insinuat ca personaj posibil în romanul lui Dumitru Ţepeneag este în adevăr metafora cititorului cu gusturi pop, comune. Pentru cine trebuie să scrie un tânăr prozator, iată, pentru un estet filolog, sau pentru un public larg? Ce alegem: un public vast sau un public restrâns, aceasta-i întrebarea! Şi mi-ar plăcea să-mi răspundă editorii, desigur. Sugestia cărţii mi se pare foarte interesantă: asistăm la noi forme de cultură pop-ulară: literatura interactivă de pe internet va produce atunci ,,nenumărate variante dintr-un acelaşi text, cum se întâmplă în folclor, când o poveste sau o  baladă trecea din gură în gură, nimeni nu mai ştia de unde vine, de la cine plecase şi se răspândea pe întreg teritoriul(...) creaţie colectivă, orală.’’

În rest, cultura camionagiilor, sugerată în roman, este o cultură vie, în mişcare. Este reponsabilitatea scriitorilor să ofere o literatură vie atunci, care să inspire, să formeze gusturi bune, fără a sfida cititorii prin experimentalism textual, poate. Să placă omului obişnuit( care nu mai trebuie subestimat in corpore şi care iese perplex din galeriile de artă contemporană), dar nici să nu se lase seduşi de gustul comun, de gustul kitsch.

Dar nimic ipocrit sau concupiscent. Deopotrivă revizitare a Morţii la Veneţia, în varianta heterosexuală, şi a Lolitei lui Nabokov, într-o intenţie asumat postmodernă, Fetiţa lui Mihai Zamfir este un roman de dragoste fermecător şi aparte. Raluca Bratu, 23, studentă, şi poetul Ioan Pavel, 56, pensionat, se întâlnesc în bibliotecă privind coperta nouă a aceleiaşi cărţi de Nabokov, Lolita. Dacă ar fi fost doar dragostea de literatură, probabil că relaţionarea lor s-ar fi redus la un minimum politicos. Dar pentru că sunt ambii, pe cont propriu, doi mari însinguraţi, capcana unui erotism dependent îi subjugă şi îi transformă.

Sugestia cărţii este foarte explicită: ce-ar fi dacă ne-am iubi în pofida trupurilor?! Mai exact în pofida trădării lor.,,Ne-am transformat în doi oameni fără vârstă şi aşa trebuie să rămânem’’, zice fata. Pe Raluca, inadaptarea firii ei o împinge în braţele lui Pavel, pe Pavel, singurătatea şi atenţia la detalii îl conduc spre ea. Câteva luni se întâlnesc aproape zilnic şi în fine trăiesc o singură şi ultimă noapte de dragoste. Apoi, Raluca dispare. Finalul este tragic, dar şi prea explicit, poate aceasta din urmă constituind singura verigă slabă a întregului.

Ca puncte foarte tari, semnalez forţa dialogurilor, construcţia migăloasă a personajelor şi mesajul cărţii, foarte puternic. În ce priveşte dialogurile, Mihai Zamfir se dovedeşte un mare observator al comunicării interumane. Discuţiile ample, dinamice, despre cărţi, impresii intime şi idealuri sunt excelent alcătuite între cei doi actori ai romanului. Raluca este un personaj complex, aparte, din specia inadaptaţilor. Urmând tehnica realistă a observării personajului, ca şi în cazul bărbatului, a lui Pavel, autorul oferă amănunte extrem de interesante despre ea, făcând-o un personaj de neuitat, tragic. Deşi frumuşică, inteligentă, ambiţioasă, ea  nu se regăseşte în relaţiile cu studenţii tineri şi frumoşi care o curtează. Extrem de exigentă cu sine, studenta vrea o comunicare spirituală suplimentară celei erotice. Doar Pavel i-o poate oferi, lipsit de concupiscenţă. Maestru şi tată simbolic, Raluca este fascinată de iubitul ei, dar trăieşte drama ruşinii, s-ar părea. Se fereşte de ochii lumii privitor la această relaţie hulită de societate şi asta o va pierde. Nu în ultimul rând, Raluca este devorată de forţa sentimentelor sale care o vor sufoca.

Ioan Pavel, poetul, este la rândul său un personaj extrem de  interesant. Profund estet, un om al cărţilor, inadaptat, care visează mereu la un Bucureşti interbelic, mai bun, trăieşte singur într-un apartament pe strada Mântuleasa. Este o enciclopedie vie a Bucureştiului, un bărbat fin, stilat, care a divorţat cu ani în urmă de o soţie prozaică şi ambiţioasă. Abia în tânăra, fetiţa, Raluca găseşte idealul feminin. În primul rând, cei doi au pasiuni comune, cărţile, muzica, lectura, plimbările, nostalgiile, visările, pot vorbi zile şi nopţi despre o lume ideală sau despre o lume dispărută, se înţeleg tacit. Dar corpurile îi trădează. Raluca nu vede în Pavel un om îmbătrânit, dar el se teme constant de ridicol, îşi dispreţuieşte trupul.

Fetiţa lui Mihai Zamfir are un mesaj foarte puternic despre complexitatea atracţiei erotice. Pavel nu este îndrăgostit subit de Raluca doar pentru carnea ei de animal tânăr, el este subjugat de ea mai ales pentru firea ei originală şi ocultă, pentru inteligenţa şi incredibila maturitate. Obsedată să se controleze pe sine, Raluca se autopedepseşte şi asta îi va distruge pe amândoi. Drama din roman arată cât de cumplit este să te întâlneşti cu perechea androginică  a vieţii tale în trupul nepotrivit. Când ceasul biologic ne taxează erotismul, atunci pierderea controlului este taman la pândă. Nu în ultimul rând, cartea este un mare poem despre singurătate. Pe pagini întregi, urmărim cu fascinaţie tragică ritualurile lui Pavel de bărbat singur. Până unde putem merge ca să ne înşelăm singurătatea, această metastază a sufletului care ne nimiceşte oricât de putenici am fi fost cândva? Singurătatea stă mereu la pândă, indiferent de vârstă şi de statutul individului, chiar în clipele când suntem atât de iubiţi. Dimineţile unui bărbat singur, de 56 de ani,  pot fi probe de anduranţă, astfel:,,Îşi ia cafeaua cu lipsa de grabă pe care a început să o aprecieze de când au dispărut orele fixe. A sorbi lent băutura călduţă, fără să-ţi frigi limba, iată o bucurie de mult uitată(...)micul dejun savurat tacticos ajunsese unica bucurie a zilei. A fi pensionar înseamnă mai ales să schiţezi dis-de–dimineaţă planul dificil al unei zile nesfârşite care abia începe.’’