(Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950
de Lucian Boia, Humanitas, 2012)

Afirmăm de atâtea ori că ne merge rău fiindcă nu suntem conduşi, în diversele domenii ale vieţii precum şi în cele profesionale, de către elite. Dar cine alcătuiesc elitele? Sosit din limba franceză, termenul ,,élite” desemnează conform dicţionarului Larousse online ,,Groupe minoritaire de personnes ayant, dans une société, une place éminente due à certaines qualités valorisées socialement.” (Grup mic de persoane având, într-o societate, un loc eminent datorat anumitor calităţi valorizate social). Într-un dicţionar Larousse mai vechi, am găsit o definiţie care îmi oferă mai multă satisfacţie. Astfel, ,,elită’’ se refe­ră la  un mic grup de indivizi consideraţi a fi cel mai bun produs uman al unei societăţi, inşi caracterizaţi de cele mai înalte calităţi. De aici pornind, am putea merge mai departe pe linia despicării firului în patru şi apoi în şaisprezece şamd. analizând ce înseamnă ,,înalte calităţi’’. Aşadar, ce numim calitate, ce numim defect, în secolul corectitudinii politice şi al nondiscriminării? Vom constata lesne că pe lângă unele norme mereu valabile de la generaţie la generaţie, există altele fluctuante, aşa că unele calităţi de mai ieri au putut fi răstălmăcite, ba chiar transformate în defecte. Dar esenţa etern valabilă a acestui substantiv este că provine din participiul trecut al verbului ,,élire” transformat la rându-i pe căi întorto­cheate din latinescul popular ,,exlegere’’ semnificând ,,a alege’’ (ce e mai bun).

La aceste consideraţii m-a dus cu gândul eseul lui Lucian Boia intitulat ,,Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950”, pentru că nu trebuie să uităm  că substantivului dezbătut îi place cel mai mult să se asorteze cu noţiunea de ,,intelectual”. Este dovedit că în epoca moder­nă, elita era alcătuită din intelectuali, adică din oamenii al căror material de lucru era reprezentat de –fragilele- idei. Am putea abuza  puţin de noi înşine şi să ne întrebăm încă o dată ce mai înseamnă un intelectual astăzi. În orice caz, unui asemenea ins ştim sigur că i se reclamă excelenţă academică, morali­tate şi atitudine apolitică. Aşa cum vor vedea cei care vor citi cartea, pare o datorie foarte grea să le îndeplineşti pe toate trei. Cu atât mai mult dacă ai avut ghinionul să te fi manifestat ca intelectual în perioada dramatică dintre 1930 şi 1950 când extremismele politice erau la ordinea zilei. În acele vremuri, paradigmele valorice s-au schimbat fulgerător. De pildă, să fii evreu în 1938 era o crimă, dar să continui să fii în 1948 părea un noroc, comunişti erijându-se în salvatori. La polul opus, să fi fost legionar în iarna lui 1940 suna eroic, dar cumplit în 1950. Între aceste două extreme se situau ponderaţii, apoi socialiştii şi comuniştii. Puţini, foarte puţini, erau cei care se puteau lăuda că n-au pactizat într-o direcţie sau alta. Or, în perioada 1937-1947 se consumaseră nu mai puţin de şapte răsturnări de regim, reclamate de regalişti ori de legionari, şi care s-au arătat încununate -neprevăzut- de instaurarea comuniştilor, cei care asistaţi de sovietici acţionaseră metodic din umbră.

Se spune că intelectualul este fascinat de putere, prin definiţie el făcând parte dintr-o elită, menirea lui e să acceadă sus de unde vocea-i să poată fi auzită. Aşa gândea şi generaţia lui Mircea Eliade, ,,generaţia ’27’’ rebelă şi ,,huliganică”, cea care a îmbrăţişat extrema dreaptă din prea mult entuziasm al tinereţii. Profesori universitari, scriitori, miniştri, jurnalişti, intelectualii români ai anilor ’20-’30 erau prin excelenţă oameni de spirit, formaţi într-o serioasă cultură umanistă. Foarte mulţi vor cădea în fascinaţia dreptei chiar dacă ea nu era la început decât un fel de ultraromânism. În curând, ei vor fi vânaţi de regalişti şi apoi de comunişti. După falsificarea alegerilor din 1946, prefi­gurându-se deja răsăritul puterii comuniste dintre ruinele războiului, cei mau mulţi intelectuali de dreapta sau pur şi simplu raţionali vor lua ,,ultimul tren’’ spre Occident sau, mai grav, îşi vor renega ideile şi trecutul, descotorosire inutilă altminteri. În ce măsură numele sonore ale culturii din perioada interbelică se vor compromite afiliindu-se comunismului sau… fugind din ţară (vor ricana unii!), puteţi afla din această carte lucidă şi nepartizană. Volumul este dens de nume proprii celebre, cu greutate, ale căror cariere intelectuale, poli­tice sunt urmărite cu minuţie de către autor. Cât despre instituţia Aca­demiei Române vom fi părtaşi la câteva linşaje emblematice comise în vremuri tulburi.

În orice caz, o mare parte a elitei intelectuale româneşti a fost decimată în închisorile Siguranţei (uneori), dar mai ales ale Securităţii. Cinismul contemporan vine din aceea că tolerăm mai bine să ştim că un intelectual a fost suprimat în chinuri, decât să aflăm că şi-a ,,vândut’’ ideile pe arginţi politici. Aş spune că nu există şanse de mântuire pentru intelectuali, cu rezerva că lor le pretindem mereu perfecţiunea morală pe care n-o avem noi înşine. În fine, rea­litatea dură a schimbărilor radicale de regimuri politice este că primele capete care cad sunt consecvent acelea ale elitei intelectuale. Cea mai grea probă pentru marii intelectuali înseamnă să nu devină niciodată ,,soldaţii ideologiilor”, cum mulţi au fost tentaţi s-o facă, cel mai adesea pentru a evita închisoarea şi moartea. Un mare adevăr istoric pe care ni-l reaminteşte Lucian Boia este şi acela că orice dictatură politică are ca proiect primordial, dar secret, afilierea intelectualităţii, reciclarea ei, apoi manipularea maselor reprezentând doar un detaliu. (Text apărut în ,,Glasul Aradului''.)
     

Există o temă literară tot mai interesant dezvoltată de noua proză românească. Alienarea. Și-ar mai fi ceva, un soi de neoexistenţialism. Dacă în anii cincizeci în Europa literaturii bântuia ,,Revolta contra tatălui'' provenită din resentimentele purtate împotriva unor taţi care făcuseră sau care, dimpotrivă, nu putuseră evita războiul, în ultimii ani observ în proza de la noi emergenţa unei teme extrem de incomode şi de complexe: revolta contra mamei. Mama, personajul sanctificat de literatura clasicizată, nu-i aşa?

Parohia prezintă istoria tristo-grotescă a unei familii rurale formate din patru membri din Podişul Transilvaniei, în ultimii ani ai comunismului. Referinţele lexicale şi contextuale o recomandă ca topos exact cum sugerez mai sus, deşi pe alocuri romanul funcţionează intenţionat distopic precum şi oniric. Personajele familiei nu poartă nume, dar toţi rămân nişte alienaţi. Tatăl e un preot taciturn, extrem interiorizat, fiul cel mic este idiot, fiul cel mare este nematur, infantil, ,,flăcău bătrân'' şi plângăcios la treizeci de ani. Cât despre mamă ...ooo, ea e memorabilă. Ca şi mama din ,,Acasă pe Câmpia Armaghedonului'' a Martei Petreu sau ca şi mama din ,,Rădăcină de bucsau ''a lui Ovidiu Nimigean. O mamă frustrată (exclamând mereu ,,de ce m-am măritat!''), depresivă, suferind de mania persecuţiei şi care îi consideră pe toţi deopotrivă nedemni de ea. Tuturor le e frică de ,,doamna preoteasă'' şi mai cu seamă fiului celui mare care o sfidează indirect în final însurându-se cu şchioapa satului, Ninia.

Coşmarul vieţii fără ambiţii, fără speranţe, claustrofobia satelor comuniste, valenţele frustrării erotice feminine care proiectează o complexă psihanaliză asupra  textului, ruşinea de propriul sex, refularea, morbidul, sărăcia, libidoul sugrumat alcătuiesc toate un melanj tematic excelent susţinut stilistic de scriitura lui Dan Coman despre care se ştie deja că e inconfundabil ca autor. ,,Frica de femeie'' mi s-a părut extraordinar redată în această  carte cu ecouri în măiestria unui Ernesto Sabato în a cărui familie literară păşeşte Dan Coman  prin intermediul acestui roman. 

Un carusel de proze ultra-scurte (unele au doar o pagină sau nici atât) alcătuieşte volumul de buzunar, parafrazând franţuzescul ,,Livre de Poche'', intitulat Cinci minute pe zi al Laviniei Branişte. Era să nu dau nici o şansă cărţii după imaginea de pe copertă (caruselele mă plictisesc de mor!) şi după titlul atât de cuminte.

Şi iată-mă în postura de a recomanda această lectură de proză recentă pentru trei motive foarte justificate. Primul: încheind de citit, mi-a fost foarte limpede că nu este uşor să scrii proză, fie ea şi una instant, pe tema superficialităţii. În cele mai bune povestioare- Săvârşin, Foto-Aventură ori Mai stăpână pe furia mea- îmi era clar care a fost preţul autoficţiunii pe care autoarea îl plăteşte în metamorfozele textelor sale. Lavinia Branişte scrie despre o lume foarte actuală, plină de colţuri ascuţite, în care plutim ca nişte baloane simpatice, ba chiar sensibile, inconştienţi de perisabilitatea stărilor noastre. Încercăm să ne protejăm, să părem duri şi rezistenţi, dar eşecurile zilnice (un interviu, un iubit egoist, crizele pecuniare, crizele familiale, corporatismul, gaşca, grupul social etc.) ne umilesc, ne murdăresc, ne maculează prin exigenţele lor specifice. Pretinşi a fi mereu la înălţime, neajutoraţi şi oneşti, obligaţi la superficialitate-ca să ,,facem faţă'' şi ca să nu devenim outsideri-,continuăm docili şi trişti un joc care nu mai e de mult al nostru.

Celelalte două atuuri ale scriitoarei Lavinia Branişte sunt mai apoi, certamente, un acut simţ al autoironiei şi un ochi necruţător, postbalzacian, aţintit asupra defectelor omeneşti. La loc de cinste între acestea din urmă individualismul. Câteva povestiri surprind explicit ratările unor relaţii cu bărbaţi. Lavinia Branişte indică ironic în ce grad sunt presate femeile de azi să devină ,,puternice'' şi să-şi găsească musai un bărbat meritoriu. Într-o lume cu populaţie feminină în creştere vertiginoasă, presiunea competiţiei sexuale  ajunge teribilă. Bărbaţii apar hăituiţi, femeile devin disperate. O fază de neuitat este aceea în care iubita, alter ego-ul feminin al autoarei, pozează un drujbist sexy în parc ori sare cu coarda de la înălţime, până la vomă,  numai ca să facă pe plac unui mascul atrăgător dar, vai, atât de egoist.

În locul tristeţii afişabile, marca acestor texte inteligente este un zâmbet amărui, doar cât o ciocolată de amărui, dacă vreţi. Într-o lume în care ţi se cere imperativ de o sută de ori pe zi: fii cel mai tare, fii campionul cursei, Lavinia Branişte alege subtilitatea. Astfel, cinci minutele ei din titlul devin cinci minute  posibile de iubire, de emoţie, de autenticitate, de curaj, de sinceritate, de spiritual, şi din nou de iubire. După ...cinci minute de astfel de lectură autoironică şi inedită îţi dai seama  că îţi poţi lua un mic răgaz de a redeveni din ,,ins competitiv'', un ins sincer cu sine, cu emoţii adevărate. Cenzurarea emotivităţii şi chiar a plânsetelor noastre ,înăbuşite de a prea mult zgomot urban, duce la o superficialitate generică, devenită condiţie umană. Îngrijorător, tocmai aceea a viitorului. Astfel că ne putem recunoaşte în personajele Laviniei Branişte, ruşinaţi, excluşi, umiliţi. Atunci, precum personajul ,,eu'' al cărţii ne mai rămân doar prietenia canină, salvarea unui vultur, tăinurile în pernă sau mersul solitar prin lume, cu aparatul foto, acesta din urmă devenind în ochii mei paradigma ţinerii răului şi a lumii la distanţă. ,,Rămâi acolo, te pozez şi îmi e de ajuns, nu te apropia prea mult, pentru că apropierile au ajuns să doară foarte tare'': aşa mi se pare că gândeşte adesea personajul central al acestor proze amărui, atente.

Beneficiind de un titlu bine temperat, dar  şi de o copertă nefericită-cum sunt atâtea pe la editurile româneşti-, Cartea tuturor intenţiilor a lui Marin Mălaicu-Hondrari reia atmosfera, locaţia, ba chiar şi câteva dintre personajele din Apropierea(http://evaziunispontane.blogspot.com/2011/03/poetul-in-viile-spaniei.html), numai că o face mult mai intens, mai expresiv.

,,Eram un bărbat singur care bea o cafea rece''. Adăugăm că se reiterează aici experienţele unui personaj de origine română, ajuns în Spania, locuind solitar într-o rulotă, paznic într-un parc de maşini. Şi de  la atâta singurătate se întâmplă două lucruri. Primul, e gândul inutilităţii (citeşte: al sinuciderii) şi al doilea este fenomenul îndrăgostirii de o maşină. Pasajul următor este favoritul meu ( Lexusul nu obligatoriu, rămâne o metaforă): ,, Lexus LS 430, automatic, motor pe benzină, interior de piele, exteriorul vopsit în argintiu metalizat a fost maşina în care am petrecut în medie 16 ore pe zi, timp de 74 de zile, între septembrie şi noiembrie. A fost cea mai lungă perioadă fericită de viaţa mea. Eram liber liber liber. Am făcut mai bine de 30 000 de km fără să părăsesc sudul. Nu mă interesa nimic din ceea ce vedeam, conduceam cu plăcere egală de-a lungul autostrăzii, de-a lungul şoselelor naţionale ori pe coclauri. Acea maşină a fost mai mult decât casa mea ambulantă, a fost mănuşa neagră care a ştiut  cu precizie ce bucăţi din viaţa mea aveam nevoie să fie acoperite.

               Pe măsură ce se golea rezervorul de benzină, pe măsură ce rămâneam tot mai multe ore la volan, pe măsură ce aprindeam farurile cu puţin mai devreme în fiecare zi, îmi eram tot mai auto-suficient şi indiferent încotro mă purtau roţile, toate intenţiile mele se concentrau într-o singură direcţie: aceea de a-mi scrie cartea despre sinucigaşi. Eram cel mai îndreptăţit.''

Un Lexus care declanşează Literatura, adică actul scrierii, care act salvează individul. De mai multe ori în micul şi intensul volum (sau poem epic?) se insistă pe ideea că literatura a salvat de la moarte pe mulţi autori, ca şi pe mulţi cititori. Spre deosebire de Emma lui Gustave Flaubert, care se sinucide din cauza unui exces de literatură (proastă, foiletonică!...să nu uităm acest detaliu), ,,eul naratorial'' al lui Hondrari se salvează şi poate lua distanţa necesară de a scrie un repertoar, plin de sensibilitate şi de inteligenţă emoţională, al marilor scriitori şi poeţi care s-au sinucis. O carte foarte interesantă, tulburătoare devine astfel Cartea tuturor intenţiilor.

Notă: Oare băieţii de la Lexus au ştiinţă de ce reclamă tare face, fără intenţie, Marin Mălaicu-Hondrari brandului lor? Şi mai precizăm: în contra funestelor ştiri televizuale legate de bac, cartea  şi recenzia de faţă promovează salvarea şi speranţa.

Păcatul pântecelui, păcatul literar

 

,,Mie fututul din ură mi s-a părut mereu mai presus decât fututul din dragoste’’.(p.115)…dixit Octavian Soviany. Poate vă gândiţi, oneşti cititori, că e vorba de vreo dulce împăcare între un el şi o ea care s-au stimulat reciproc prin câteva replici dure şi acum transformă lupta psihologică într-o ,,luptă’’ corp contra corp, încheiată cu un final fulminant. Oooo, bieţi inocenţi, cât de departe vă găsiţi de adevăr până nu citiţi romanul urii care este,,Viaţa lui Kostas Venetis’’! 

N-au visat ,,poeţii blestemaţi’’ai Franţei( ,,les poètes maudits’’) pe când  instaurau în a doua jumătate a secolului al XIX-lea Simbolismul, precum şi o nouă estetică, înflorită din toate potenţialităţile a ceea ce se numea în epocă ca fiind Răul, de câte va fi în stare un Kostas Venetis. Vreau să insinuez că invocaseră ei potenţialităţile morţii şi ale descompunerii, ale crimei şi ale împreunării contra firii, abjecţiile şi dejecţiile trupului, paradisurile artificiale şi dansurile alienării, neruşinările unui limbaj poetic nou, dar, cu toate acestea, ,,Viaţa lui Kostas Venetis’’ l-ar fi făcut să roşească chiar şi pe un Baudelaire ori pe un Rimbaud.

Purtând un nume luat de pe o cruce de mormânt, deci real, Kostas Venetis este personajul care a convieţuit cu Octavian Soviany timp de şapte ani. Oooo, multe trebuie să fi pătimit  sufletul autorului în preajma acestei făpturi frumoase precum un Narcis ori un Corydon al lui Radu Stanca, dar în aceeaşi măsură de abjectă. Desigur că atunci când îşi istoriseşte povestea vieţii unui tânăr scrib pederast, Kostas Venetis este un muribund duhnind a putreziciune, dar în tinereţe mare i-a fost trufia înzestrărilor trupeşti. ,,Serile, înainte de ceasul culcării, obişnuiam să-mi cercetez farmecele cu de-amănuntul, mirându-mă eu singur de meşteria pusă de Dumnezeu în alcătuirea trupului meu. Chiar dacă aveam sufletul strâmb din născare, primisem în schimb o alcătuire trupească desăvârşită, cu care nu mai pridideam să mă fudulesc, încredinţat că e semnul unei ursite mai presus de a oamenilor de rând. Îmi făcea plăcere să-mi pipăi trupul şi să mă desfăt cu priveliştea părţilor mele ascunse, pe care le socoteam mai cu dărnicie croite decât ale altor bărbaţi, căci nu mă vindecasem încă de duhul deşertăciunii.Eram mândru de coapsele mele puternice şi nervoase, adevărate coapse de harmăsar, de pântecul supt, înzestrat cu belşug de păr negru şi creţ, dar mai ales de podoaba care mi se legăna între pulpe şi care nu mai era de mult o puţoancă de copilandru.’’

Ura de mamă, ura de femeie

Dar această înzestrare masculină a unui trup, cum alfel decât de grec, nu este destinată femeilor. O mamă depravată îl stigmatizează incestuos pe Kostas Venetis de mic şi el ajunge să dispreţuiască profund trupul feminin, alegând sodomia. În mai multe pasaje, strâmbătatea şi viciul lui Kostas sunt atribuite unei predestinări şi unei naşteri de rău augur.Tatăl a fost un efeminat, iar Mama incestuoasă este hulită şi blestemată chiar şi în mormânt, cu toate acestea se fac aluzii repetate şi la educaţia religioasă a călugărilor greci de la Muntele Athos care ar dispreţui extrem femeia. Însă nu sodomia este cel mai mare păcat al lui Kostas.

Un personaj aproape faustic

L-am asemănat în câteva rânduri pe Kostas Venetis cu Grenouille al lui Patrick Suskind. Fără îndoială că dacă ar putea fi transpusă olfactiv scrierea lui Octavian Soviany ar avea aşa cum s-a şi dorit tăria celor mai temute duhori omeneşti, cele ale morţii, ale păcatelor contra firii şi ale descompunerii. Kostas Venetis este ca şi Grenouille un personaj sortit prin naştere Răului, dar, spre deosebire de ucigaşul-parfumeur al lui Suskind, el nu are un scop. Element reproşabil construcţiei de personaj. Grecul înrăit al lui Octavian Soviany nu are un plan al Răului şi nu se mântuieşte. S-a vorbit depre asceza prin cele trupeşti la Kostas Venetis, după conceptul biblic că numai trecând prin iad poţi avea revelaţia paradisului. Nu există nici o mântuire aici, Kostas Venetis rămâne o brută, incapabil de autosalvare. Sufletul său a fost consacrat Diavolului şi nimic nu l-a împins spre remuşcări.

Eşecul proiectului epic, reuşita de culoare

Roman de atmosferă prin excelenţă, memorabil de altfel, failibil la nivel epic în a doua parte a sa, ,,Viaţa lui Kostas Venetis’’ are câteva arborescenţe care frizează repetitivităţi facile. Tehnica poveştilor halimice, în ramă, este exploatată în exces cu privire la unele poveşti tangenţiale, aproape inutile. Pederast, ucigaş de femei şi de copii, masochist, laş, pungaş, coţcar, măsluitor, spion, anarhist fără idealuri, profanator de cripte şamd., Kostas Venetis este un personaj care nu este dus până la capăt. Desigur că ar fi fost extrem de dificil să se întâmple contrariul. Acumulează atâtea păcate ale pântecelui, că natura lui intimă nu mai poate fi gestionată de la un punct încolo. Ai senzaţia că personajul ajunge să îşi suprime autorul propriu. Apreciez descrierile unui Bucuresşti şi ale unei Europe anarhiste din a doua jumătate a secolului al XIX-lea ca fiind foarte izbutite în acest text, cu referinţă la ,,Craii de Curtea-Veche’’ ori la ,,Scrisorile’’ lui Eminescu. Nu de puţine ori, se sugerează că personajul nu mai are chiar discernământ, fiind un alienat prin naştere şi prin traumele copilăriei. Limbajul bine ales al cărţii înlătură orice plictiseală de lectură şi, alături de atmosfera reconstituită  foarte convingător, mântuie parţial autorul de ambiţia unui personaj cu adevărat de neuitat, chiar dacă suprem dezumanizat. 

,,Mulţi psihologi consideră că doar narcisiştii îşi doresc mult să aibă blog, deci blogul este o arenă aproape inimaginabil de necesară narcisiştilor. Ei pot fi admiraţi de persoane complet străine, dar care capătă în mintea lor o importanţă deosebită, din cauza nevoii de admiraţie.(...)Freud susţinea că în cazul narcisiştilor avem de-a face cu o combinaţie între grandoare şi fragilitate. Nu sunt de acord cu el, pentru că tendinţa către grandoare este determinată de fragilitate. O persoană puternică nu-şi doreşte atât de mult să fie admirată, este sigură pe ea, nu are de ce să depindă de opinia altora, de admiraţia lor. Îşi ajunge sieşi.''(Aurora Liiceanu, Viaţa nu-i croită după calapod, Polirom, 2011, p.224)Aşadar, dragi bloggeri, cineva stă cu ochii pe noi! Să nu uităm că psihologii sunt invitaţi la tv, la masă cu jurnaliştii, şi prezentaţi ca judecători morali şi diagnosticieni infailibili. Aşa că opinii de tipul acesta, rostite unde trebuie, pot face valuri.  

Dar eu una aleg să iau afirmaţia Aurorei Liiceanu, o doamnă competentă şi distinsă de-altfel, cum grano salis. Sunt sigură că pot interveni nuanţări în acest citat. În fond, arta lumii de la începuturi şi până azi este  în sine un mega-act narcisiac, dacă privim din această perspectivă. Atunci, narcisismul este bun, nu-i aşa!? Îmi amintesc că aveam în facultate profesori care nu agreau anumite tipuri de critică literară cu influenţe psihanalitice. Voiau să sugereze că nu se poate reduce Emma Bovary sau Anna Karenina la un  ,,studiu de caz cu diagnostic''. Atunci, hai să ne ferim de diagnostice şi de morgă profesională excesivă. Sau morga asta nu-i, ea însăşi, un narcisism sublimat?

Nu-mi fac educaţia economică de la tv, că e sub demnitatea mea. Nu-mi plac decât sursele profi, în toate, sunt deformată profesional, ştiu. Aşadar, n-am citit de mult un text bun de economie, că n-am avut vreme, dar şi când m-apuc să recuperez... Pe scurt: n-am pregătirea adecvată, dar tot pot spune ceva despre situaţia grecească.  Răspicat.

Pentru mine, ca simplă turistă, era clar de câţiva ani că grecii trăiesc din turism şi din uleiul de măsline exportat. Nu produc aproape nimic şi mă bazez pe o dovadă simplă. În insula Corfu de pildă, nu zic de Paxos, superbă, dar foarte mică, nici de altele etc., am parcurs pe bicicletă nişte sate greceşti cu livezi, locuite de ţărani bătrâni. M-am întrebat, din ce trăiesc bătrânii ăştia că-n livadă n-au plantat nimic de tip legumă, doar măslini şi doi trei mandarini?! Nu zic că solul stâncos nisipos le-ar fi prielnic, dar există tehnici noi şi simple de legumicultură. Astfel, am concluzionat că localnicii îşi cumpără cele de trebuinţă ca şi turiştii, din magazine.Calitatea din comerţ a fructelor şi a legumelor era lamentabilă. Preferabil să serveşti o salată la tavernă decât să ţi-o prepari din ingrediente veştejite. Era clar că nu erau ,,locale'', fresh. Vorbesc totuşi de Insula Verde a Greciei. Simplificat: aprob în întregime că nu poţi să te menţii economic dacă nu şi produci. Iată, când turismul nu mai merge, fără un plan B, Grecia a sucombat.

Dezavantaj ei, dezavantaj eu, care anul ăsta nu mai merg în insulele lor. Recunosc, am renunţat de mulţi ani  la Marea Neagră.( Nu adaug poze, m-ar incrimina :).)

Există în filmele americane un clişeu, pe lângă altele o mie, care se derulează cam aşa: un personaj zice ,,la vară merg o lună în Europa (pentru americanii majoritari, Europa-i numai cât Parisul, ţin să vă amintesc). Iar interlocutorul său exclamă: ,,Deh, Europa, ... clădiri vechi şi piaţete. Las' că vezi tu ce-ai să te plictiseşti!''

Din fericire nu toţi americanii gândesc aşa. De pildă, excepţie fac cei de la revista Absinthe care se recomandă aşa la http://www.absinthenew.com/pages/information.html: Absinthe: New European Writing is a print journal featuring the best contemporary European writers. The journal includes poetry, prose, essays, interviews, book reviews, art, and author photos. Absinthe: New European Writing is published biannually in the spring and fall.

Una peste alta, în antepenultimul număr al revistei de care pomenesc este prezentat un spotlight on Romania şi o listă cu autori români contemporani: Ştefan Agopian, Ştefan Bănulescu, Adriana Bittel, Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun, Nora Iuga, Dan Lungu, Bogdan Suceavă, Stelian Tănase, Lucian Dan Teodorovici, Dumitru Tsepeneag.  Cum sunt prezentaţi? Printr-un fragment tradus în engleză din proza fiecăruia, adică în cel mai bun mod cu putinţă. Practic, nu?

Nu ştiu dacă această picătură absinthică în oceanul cultural aduce noi cititori prozei româneşti. Am început cu o ironie această postare, şi nu gratuit, căci mă tem că America îşi e atât de suficientă sie înseşi, încât, în afara unor excentrici, nimeni nu se omoară după literatura est-europeană, darămite românească. Aş lansa două întrebări atunci: păi de ce nu ne înţeleg şi ei pe noi? Cât priveşte lista de autori români pe care v-am prezentat-o, o acceptaţi? Aţi adăuga alte nume, sau aţi elimina?

Azi am să mă înfăţişez intolerantă şi stereotipă, dar nu-mi pasă. (Am ales un titlu ironic la adresa sintagmei lansate de Cărtărescu, intenţionat...) O dată terminată Autobiografia... semnată de Gertrude Stein, n-am putut să nu o asociez pe autoare cu Marguerite Yourcenar. În două puncte sunt diametral opuse şi-ntr-alte două, identice. Astfel, Yourcenar părăseşte spaţiul francez alegând America, Stein părăseşte America pentru Paris. Yourcenar e o stilistă rafinată, Stein e anti-stil total. Dar ambele sunt erotic atrase de femei şi puţin dăruite fizic ca înfăţişare, reţineţi.

Ce este atunci alegerea homosexualităţii (feminine,evident) în aceste două cazuri? E ceva înnăscut sau o  opţiune cauzată de spaima de bărbat?  Aleg ultima variantă, intuitiv, căci nu cunosc mentalitatea şi motivaţiile acestor femei diferite în gusturi sexuale faţă de mine...

Alegerea heterosexualităţii mi se pare un contrast bun şi tonic în viaţă, o polariate erotică plină de urmări favorabile ambelor sexe. Ce refulaează totuşi în ele multe din femeile gay? O imensă neîncredere în puterea lor de atracţie? De ce spun că există refulări la Stein, extrem de vizibile? Păi, exemplific cu dovezi textuale irefutabile. Astfel, la sfârşitul războiului ea şi companioana ei Alice se bucură (excită?) enorm de vederea soldaţilor tineri şi frumoşi (ele o formulează ca atare) care scăpaseră din măceluri, prin voluntariat se pun în slujba lor.  Se întreabă cum de au mai rămas bărbaţi viguroşi pe lume după atâta vărsare de sânge. Doi, ambele sunt fermecate de masculinitatea unui Duchamp, Cocteau, Hemingway etc. Trei, Gertrude Stein avea o slăbiciune aparte pentru pictura lui Andre Masson, cel atât de hetero în reprezentarea stilizărilor falice ( pe care eu n-am îndrăznit să le reproduc, dar ea le deţinea în casă).

Şi acum: de ce nu iubim erotic femeile, femei fiind? Pentru că a fi cu un bărbat e o provocare mult mai mare, un contrast mult mai intens.

,,Pablo (Picasso n.n.) spune că dacă iubeşti o femeie n-o laşi fără bani. Ei bine, când vrei să părăseşti o femeie trebuie să aştepţi până când ai destui bani să-i laşi.''( Gertrude Stein, Autobiografia lui Alice B. Toklas, Humanitas, 2011)

În imagine: Minciuna de Felix Vallotton. 

Înţeleg pe deplin nevoia de mitizare a Interbelicului la români. Câţiva autori publicaţi recent contribuie frumos la această compensaţie culturală, dacă ar fi să-i amintesc grăbit doar pe Ioana Pârvulescu, Varujan Vosganian, Stelian Tănase, Ion Vianu, Cătălin Dorian Florescu, Cristian Teodorescu, Gabriela Adameşteanu. Istoria modernă a României de dinainte ’48 a suportat în cazul poporului român o idealizare care provine din vindecarea treptată a unei traume naţionale. Istoria aceea, amputată sau interzisă până nu demult, a devenit în mentalul colectiv o simbolică  vârstă de aur a armoniei etnice şi civice. Astfel, în romanul Medgidia se arată că un anume  Kemal Agi Amet ,,care fusese cel dintâi primar al Medgidiei după ce trecuse Dobrogea de la turci în regat, se dusese la Bucureşti şi primise 10 000 de lei…bani de biserică pentru creştinii din Medgidia.’’.Este doar una, iată, din numeroasele secvenţe din roman care fac apel la reinventarea unei armonii civice definitiv pierdute de pe la sfârşitul anilor ’40.

O lume mică şi atât de tolerantă, privită cu duioşie, mi s-a părut că restituie compensatoriu actul estetic al lui Cristian Teodorescu executat în romanul său. Textul cărţii mi se oferă sub forma unui mozaic epic plin de sugestii despre un oraş românesc fără de cronică, pierdut, din prima jumătate a secolului XX. Textul romanului, greu de verbe, dinamic şi totuşi devenit tăcut prin dialogurile virtualizate, mi-a indus senzaţia că asist la un imaginar film de-al lui Jean Georgescu. Şi ce film expresiv ar fi ieşit! Cu o gară interbelică, miniatural axum mundi, cu maiorul devotat onoarei sale Scipion, cu un judecător holtei posesor de Buick îndrăgostit de fata farmacistului, cu dl. Stelian legionarul fanfaron, cu Portofel, hoţul exquis ce îi executa pe călătorii din Orient Express, cu actorul Tănase, trecător prin Medgidia, cu Fănică scenograful-cârciumar secondat de chelnerul Ionică, dreamerul poliglot cu pretenţii de mare artă ce visează secret să deschidă un cabaret la Budapesta. Şi cu câţi alţii care au dispărut în filmul voalat al timpului. În cealaltă parte a scenei, personajele feminine ale cărţii care nu evoluează în restaurantul gării precum ,,fetele de la Chelu’’, cam imund pentru educaţia lor mic-burgheză, ci în conversaţii discrete, femeieşti, ce s-au pierdut în bruiajul de film vechi al  unui secol. Tot repertoriul de personaje evolueză în decupaje epice de respiraţie scurtă, alertă, intră în scenă şi ies cu o finalitate precisă, de film mut.

Tehnica asamblării întâmplărilor în Medgidia este una de tip colaj epic, executat cu migală. În lipsa unei cronici minuţioase scrise de către un istoric, special pentru ea, Medgidia veche devine o mică atlantidă ce s-ar mai putea reface doar la nivelul oralităţii mucalite ţesute din  amintirile oamenilor vârstnici ai locului. Astfel, prozatorul Cristian Teodorescu a lucrat pe bucăţi mici pe care le-a aşezat corect într-un puzzle autobiografic, fără pretenţii de exhaustivitate. Impresia este de cursiv, de înşirare a mărgelelor de memorie pe firul literaturii-martor. De un proustianism discret mi s-a părut demersul lui Cristian Teodorescu în a cărui carte se simte o iubire devotată acestei Medgidii ce în forma ei veche, de oraş iubit odinioară de sultanul însuşi,  nu mai există. Aşa cum se arată încă din primele pagini, cartea se vrea o eboşă de cronică pseudo-fotografică a urbei Medgidia.

Pentru una ca mine, ivită din ,,cenuşa Imperiului’’, alimentată de copilă conform bucătăriei branduite Kaiserreich und Königreich Österreich-Ungarn, fapt excelent semnalat de Cătălin Dorian Florescu în Zaira, câmpul lexical aromat  de termeni ca baclava, musaca, babic, tuslama, schembea, şuberek, naramză, sarailie, cataif şi tot aşa devine un exotism  în sine. Pentru mine, iarăşi, ca din poveştile bunicului, Regatul vechi rămâne o atlantidă fascinantă. Am privit astfel cartea amintită din perspectiva unei cititoare-călătoare, în spaţii şi timpuri trecute, şi am aflat lucruri noi despre atmosfera vremii. Războiul, chestiunea evreiască, Rebeliunea legionară, criza economică, politicile vremii, venirea ruşilor sunt relevate prin ochii medgidianului onest care nu-şi doreşte decât stabilitate. M-a impresionat armonia culturală din aceste creuzet etnic din Medgidia veche. Turcii, tătarii, românii, evreii, ţiganii, veneticii trăiau în devălmăşie şi viaţa era atât de paşnică, rânduită. Nu în ultimul rând m-au cucerit ritualurile mărunte şi obişnuite, revolute, cu ecouri pillatiene, ale unor mic-burghezi cu principii şi cu un limbaj atât de pitoresc, frumos restituit prin romanul de faţă.  Medgidia este, alături de scrierile recente ale unei Ioana Pârvulescu, de pildă, subsumată unei teme mai vaste a prozei româneşti de azi ce aş putea-o numi la rigoare,,recuperarea unei istorii amputate’’. Căci, Interbelicul românesc nu încetează să se mitizeze de două decenii încoace.  Mise en abîme-ul  Medgidiei ca roman este restaurantul gării din care se vede limpede şi dureros cum Istoria schimbă trenurile. Cea mai sugestivă scenă este aceea a spargerii oglinzii, când Statul preia afacerea lui Ştefan Theodorescu  inclusiv restaurantul său cu oglinzi superbe, italieneşti, şi prin mâna gestionarului Sandu, un fel de nimenea, le sparge şi dă în locul lor cu o vopsea maronie. Medgidia veche şi mic-burgheză nu mai avea cum să se  oglindească în cea nouă, proletară, iată. Urmează, astfel,  o jumătate de secol de ghinion.

Închei pour la bonne bouche cu un fragment despre o lume cehoviană, scufundată, a ralenti:,,(Dom’Caludi moşierul, în anii ’40)...îşi vedea de vânătoare şi sărăcea încetul cu încetul. De sărbători, după ce o ducea pe doamna Caludi la biserică şi tocmea o birjă să o aştepte, se ducea pe jos la gară şi se aşeza pe o bancă, în partea de jos a peronului. Aştepta să vină un tren, apoi intra în restaurant. Comanda o cafea cu rom pe care o lăsa nebăută. Se uita la lumea din jur şi după ce se sătura de privit îşi părăsea cafeaua. În drum spre ieşire dădea bacşiş chelnerilor şi băieţilor de prăvălie care îi pîndeau plecarea. Se aşeza din nou pe banca de la marginea peronului şi mai aştepta un tren. Vedea ce lume urcă şi ce lume coboară din vagoane, după care, lămurit, pornea spre jos spre casă.’’

La un deceniu după înlocuirea dagherotipului cu procedeul,,negativ-pozitiv'' al lui Fox Talbot, la mijlocul anilor 1840, un fotograf german inventa tehnica de retuş a negativelor. Cele două versiuni ale sale la acelaşi portret, una retuşată, cealaltă nu, stupefiază mulţimea venită la Expoziţia Universală de la Paris din 1855. Vestea (news-ul!sic!) că aparatul foto putea minţi, iată, a făcut să crească instantaneu numărul de candidaţi la a se lăsa fotografiaţi. Căci, într-adevăr, în abisul personal vrem să ne confruntăm cu imaginea noastră ideală. Nu suntem nicio clipă siguri că ea există, cum  nu era nici Marilyn Monroe, ori că putem accede la ea. De la mijlocul  secolului XIX şi până azi fotografia minte. Se întâmplă că ne păcăleşte frumos atunci când de la un shooting, din sute de poze, se aleg pentru un portofoliu doar câteva bucăţi. La polul opus, ne minte din nou în cazul pozelor caraghioase, făcute de către ageamii, în care ieşim strâmbaţi sau diformi, nicidecum noi înşine. Şi atunci ce este fotografia de artă, cea care se opune fotografiei kitsch? Este fotografia care spune esenţialul despre noi, nu ce vrem noi să arătăm lumii, nu ce vrea vreun fotograf ambiţios să genereze din expresivitatea noastră. Fotografia perfectă este cea care consacră adevărul despre noi înşine, acel adevăr pe care cel mult îl presimţim, dar nu-l accesăm decât în momente de revelaţie. Pânda marilor fotografi este aşadar filozofie, o căutare pe căi specifice a adevărului fiinţei, a esenţei lumii.  Alfred Stieglitz spunea mândru că a stat trei ore în vânt şi zăpadă ca să fac poza  Fifth Avenue din New Yorkul lui 1893. E vorba despre un instantaneu care afirmă adevărul şi e, deopotrivă, povestea reală a unui mare şi devorator oraş. O secundă de adevăr, şi numai una,... o revelaţie.

( vezi clasamentul meu din O8 02. 2011, pentru detalii)
Compunere despre romanul Omoară-mă, de Ana Maria Sandu

Într-o noapte simplificat bucureşteană, Vali Poenaru, un băftos tânăr posesor de garsonieră în bloc interbelic moştenită de la o mătuşă se întoarce pe jos spre casă. Fusese la o bere cu doi prieteni cu care făcuse planuri zadarnice de evadat în Vamă. Brusc, dă în plină stradă peste o Ramona spălăcită, confuză şi extrem de speriată. Se gândeşte să o adăpostească la el şi să elucideze cauza şocului. Ajunşi în locuinţa lui, ea are ieşiri nervoase şi pomeneşte ceva de o crimă, el  nu se sinchiseşte să manifeste intenţii sexuale. Eşec, nimic sexual nu e dus până la capăt.  După  câteva zile, Poenaru-inocent nume, nu-i aşa?- primeşte o lungă scrisoare de  la Ramona  aflată în arestul poliţiei căreia s-a predat singură. Aici, fata  relatează că era pierdută în Bucureşti când doamna Manea, o bucureşteancă ce deţinea un apartament spaţios de modă veche pe strada Domenii, se oferă generoasă să o ia în gazdă. Nici nu trebuie să îi plătească chiria, doar  să contribuie cu cât poate la cheltuieli. Timp de trei ani, Ramona locuieşte cu această gazdă, o femeie spre şaptezeci de ani, înaltă şi cam atât.  Vârstnica este vizitată de Geo, un iubit din tinereţe, faţă de care Ramona manifestă o ciudată atracţie sexuală. Doamna Manea are mania poveştilor sale dintr-o tinereţe pariziană cu iz pronunţat de broşură turistică. Este interesantă inserţia spectrului Marthei Bibescu pe care tânăra pe atunci d-nă Manea nu o cunoaşte,  dar  cu al cărei fotograf şi vecin se combină  Aşa intră în scenă Ian Nori. Apoi la Paris (căci timpul trecut şi prezent se confundă rău de tot) are loc o crimă, iar la Bucureşti tensiunea depresiei  în care trăiesc claustratele generează accese de nebunie. Într-o noapte, madam Manea vrea să o sufoce în somn cu perna pe Ramona. Dimineaţa, Ramona îi dă compulsiv cu o scrumieră în cap până o ucide. Cartea are un  final dulceag, optimist, pe care îl puteţi încerca pe cont propriu.

Până la urmă de ce ucide Ramona m-am întrebat, dar nu m-am lămurit defel. Ea schiţează vag coordonatele unei sechestrări pe care D-na Manea a executat-o asupra  sa, dar este neverosimilă această situaţie fie şi din perspectiva literarităţii. O femeie tânără nu pare posibil a rămâne la cheremul unei bătrâne timp de trei ani. Apoi se insinuează ideea fascinaţiei pe care cea tânără şi singuratică o manifestă faţă de d-na Manea. Am putea înţelege că singurătatea naşte monştrii obsesiei şi ai maniei în suflete lipsite de profunzime ca ele Ramonei, în femeile singure şi neiubite, în speţă. Ramona despre care nu ni se spune ce pasiuni are, de unde vine, ce sau cum gândeşte, ce vise nutreşte, e un pesonaj schematic, neterminat.Ea doar pare să intre într-o poveste din care iese apoi fulgurant. Gestul crimei din cartea Anei Maria Sandu mă trimite  o clipă cu gândul la curiozitatea  morbidă de tip dostoievskian şi mai ales la tema actului gratuit a lui Andre Gide.  În lipsa unei cauzalităţi peremptorii, şi în prezenţa schematismului personajelor acolo unde psihologia trebuia să-şi dea obolul, dar nu o face, afirm că această crimă e provocată de un oarecare fenomen de umplere a paharului când Ramona ne apare  precum un personaj de la ştiri ce a văzut negru în faţa ochilor, o scrumieră şi craniul bătrânei care pur şi simplu o plictisiea. Nu e prea simplist? Probabil fiecare cititor  în parte este chemat să încerce  să deceleze cauzele unei gestualităţi  care face deliciul mediaticului fapt mărunt. Dar noi suntem cam sătui de gratuităţile mediatice, iar când acest fapt divers invocat mai sus devine pretext literar, avem pretenţia ca autoarea cărţii să nu  aştepte de la noi exerciţii de ghicit, executate asupra personajelor  sale incerte, ceţoase. În caz contrar, ne creează  cel mult o impresie de ,,benzi desenate'', iar riscul asumat este cam mare.

Toate gândurile şi emoţiile mele se filtrează prin trup. După suficient de multe şi varii cărţi citite, nu mi-a rămas decât trupul. Pe pielea lui şi în viscerele sale rezonează emoţiile care mă ghidează pe căi estetice, chiar pe căile artei uneori. Dacă voi fi întrebată( şi am fost) de ce îţi place cartea asta, omul ăsta, mâncarea asta? ...răspunsul meu e infailibil: pentru că simt astfel. Raportarea la o carte  o fac prin trup. Lectura ei îmi dă o stare relaxantă, uşor-plăcut-febrilă, curioasă, extatică, visătoare, nostalgică? Atunci cartea e bună şi încep să mă desprind de senzaţiile prime pentru a o împărtăşi sau pentru a mi-o asuma. Văd o persoană nouă? Din prima clipă, trupul meu îmi spune despre (in)compatibilităţile cu ea. Pielea mea reacţionează instantaneu, nu am nevoie de psihologii facile.  Cu mâncarea, cu vinurile, cu oraşele, cu peisajele, cu muzica, cu pictura şamd. lucrurile sunt şi mai explicite, tot pielea mea îmi oferă ghidajul.  Poate părea restrictiv ce afirm, dar nu este. Abia după ce stabilim o relaţie tactilă cu fiinţele, cu lucrurile şi cu artele, abia apoi începe  teoretizarea, ficţionalizarea, fantasmarea, reculul.  O dată pentru totdeauna, citesc cărţile tegumentar, îmi selectez prietenii după energia lor imperceptibilă lor, perceptibilă mie. Trupul meu, până e trup, şi emoţile lui fiziologice nu mă înşeală niciodată. Odată, Mesmeea mi-a zis că sunt o ,,lună'' şi mi-a plăcut. Cred că m-a dibuit perfect, căci trăiesc şi mă ghidez numai pentru&după emoţii.

(...în ultimii ani, iar lista este în construcţie)

Kasa Poporului( M. Micleuşanu)
Halterofilul din Vitan( Maria Manolescu)
Scândurica( Dan Miron)
Urbancolia( Dan Sociu)
Cămaşa în carouri( Doina Ruşti)
Scotch( Ioana Bradea)
O pasăre pe sârmă( Ioana Nicolae)
Fiecare cu Budapesta lui( Gabriela Gavril)
Numele mierlei( Radu P. Gheo)
Blocul 29, apartamentul 1 (Corina Sabău)

De voi fi întrebată ce nu mi-a plăcut la ele( şi, repet, lista va continua) am să răspund asortat eliptic( căci elipsa este tropul definitoriu al acestor volume):foarte multe. Dar mai întâi de toate, pot să spun ce am simţit citindu-le:
-prolixitate
-confuzie
-vacuum
-sentimentul că literatura mă trădează prin superficialitate extremă. În fine, eu ce vină am că le-am citit pe deja enumeratele RRR-uri? Am căutat numai un pic de emoţie, oare am cerut prea mult?

Ne găsim în plină Facere a Lumii. Suntem B-generaţia originară, adamii şi evele unui ,,second Universe''. Ba ne aflăm chiar înaintea creării grădinii B-Edenului şi probabil ne aşteaptă o second-Izgonire. Da, am senzaţia că pe toate acestea le-am mai trăit o dată.  Deocamdată cosmosul nu s-a desprins de haos, blogolumea nu este reglementată, stăpânită( dar va veni coerciţia!...va avea stăpânii ei!) şi tocmai de aceea totul e posibil, ca la începutul Vieţii. Am o singură certitudine, anume că suntem generaţia B(numărul 2, second-generation). Apoi, va veni Marele Îngheţ, Marele Diluviu, iar pe Arca lui B(N)oe vor urca numai exemplarele cele mai ...( rentabile???? sau rating-abile????)

,,Inteligenţa noastră este nelimitată, sentimentele mereu aceleaşi şi numai câteva. În timp ce inventam arcul cu săgeţi şi în timp ce inventam bomba cu hidrogen, iubeam şi uram aproape la fel, ne răzbunam şi invidiam în forme abia modificate. În timp ce inventam roata  şi în timp ce inventam racheta interplanetară sufeream de aceeaşi singurătate nevindecată mereu, ne era dor şi visam fericiri la fel de greu de atins. Avansul spectaculos al inteligenţei  nu ne-a apropiat  cu nimic de fericire pentru că sufletul nostru nu s-a schimbat cu nimic. Setea de putere şi setea de dragoste, lipsa de dreptate şi lipsa de logică rănesc cu aceeaşi cruzime, chiar dacă de-a lungul mileniilor au reuşit să se îmbrace în cauze nobile şi mari idei.(...) Şi atunci, cui foloseşte că aventura existenţială a traversării mărilor a fost înlocuită cu plictiseala câtorva ore de avion şi voluptatea purificatoare a muncii de angoasa supravegherii unor ameninţătoare maşini? Acum, ca şi în epoca de piatră, valorăm numai atâta cât iubim...''( p.128)

Veni, inebriemus cum eo, ut servare possimus ex patre nostro semem. (,, Haidem dar să-l îmbătăm pe tatăl nostru cu vin şi să ne culcăm cu el ca să ne putem folosi de sămânţa lui '' îi spune sora cea mare mezinei, în legenda binecunoscută, din Tora, cea despre Lot.) Pascal Quignard interpretează excelent simbolic acest incident mitologic, în superbul său eseu intitulat Noaptea sexuală.

,,Aceasta este scena aleasă de moderni. Trăsătura principală a lumii moderne este violarea tatălui fără ştiinţa lui. Bărbatul nu mai e stăpân pe fecunditatea femeii ce devine mamă. Femeia fură sperma ca Prometeu focul. A fura ce-i al zeilor. A fura ce este al celuilalt. A fura originea.''( Pascal Quignard, Humanitas, p. 39) Plasând acest mic fragment în contextul eseului nocturn de care se învredniceşte Quignard, veţi înţelege misterul revoluţiei sexuale care a nedreptăţit un strop Bărbatul. Obişnuit de-a lungul unor milenii de acuplări să  nu-şi cenzureze sămânţa, el ajunge în ultimele decenii să nu mai dispună de procreativitatea sa. Dacă până mai ieri, bărbatul şi zeii fecundităţii decideau perpetuarea speciei, acum Femeia hotărăşte asupra ei. Pascal Quignard relevă faptul că la nivel psihologic sau, mai bine spus, inconştient noi, ,,fiicele lui Lot,'' executăm prin contracepţia extrem planificată un viol istoric asupra Bărbatului ca specimen. Căci noi  suntem cele care decidem când luăm ce este al lui. Dacă aş fi bărbat, aş agrea această interpretare metafizică ca fiind corectă, aş admite că orice revoluţie are şi martirizări, mai mult sau mai puţin profane Şi chiar femeie fiind înţeleg să respect ceea ce Bărbatul a pierdut ,,un pic''prin emanciparea feminină ca fenomen sociologic şi al psihologiei colective.  Şi  în toată această ecuaţie alegorică, Quignard se situează un pic envers Simone de Beauvoir. Iar dacă mă întrebaţi ce poziţie am eu faţă de acest fenomen, aş opina că nu-mi place să fiu nici femeia castratoare, dar nici femeia supusă, existând o negociere posibilă între sexe.

Bloggerina Lolablau, aşa vreau s-o numesc fiindcă e fină ca o balerină premiere etoile, îmi scrie că noi, cei care ţinem bloguri, putem fi adesea vizitaţi, citiţi , comentaţi din complezenţă.

În ce măsură o fi adevărat că,, te citesc ca să mă citeşti ''? Sunt convinsă că fenomenul există, dar prefer să-l sfidez. Să spun răspicat că îi reneg pe cei care mă citesc fără plăcere.  Prin urmare, vă rog să mă căutaţi numai dacă vă face plăcere şi nicidecum altfel.

Blogosfera are deja două emisfere deja. Prima este alcătuită din bloguri branduite ţinute de vip-uri mediatice sau intelectuale consacrate prin  apariţii pe sticlă sau prin publicaţii ori cărţi. De ce sunt vizitate intens aceste bloguri, oare? S-ar zice că din cauza branduirii! Dar câteodată vrem să schimbăm, vrem gusturi noi, senzaţii proaspete şi atunci  alegem bloguri mici, de nişă, originale.

Cred că un blog mic poate deveni un blog mare când este inimos, emană talent şi inteligenţă, pasiune şi viziune marcate de originaliăţi. Despre originalitatea visată, dar greu de atins, în episodul viitor.

Îmi spune un cititor al blogului meu, L., că ,,blogul este o poartă'' spre sufletul celui care l-a conceput şi care îl construieşte din postările-i personalizate. În speţă, poate deveni o poartă şi spre sufletul meu.

Nu contrazic metafora cu blogul-poartă, blogul-fereastră. Dar voi dezvolta o alegorie cinică şi voi declara că   ,,blogul  nu e omul'', blogul e doar o bucată din om. Ne deschidem noi, cei care ţinem bloguri, inima complet? Nu, nouă din zece n-o facem. Avem grijă de imagine, scriem lucruri în avantajul nostru, cel mai adesea. Mă-nclin în faţa celor care pot altfel. Nu, nu minţim, dar nu ne evidenţiem rănile, ratările, ruşinile.  Sau foarte rar şi cu măsură. Ne temem de ,,scripta manent'', de cuvântul scris, de faptul de a ne reciti pe noi într-o postare prea vulnerabilizantă. Există tabu-uri în blogging, nu le vedeţi?

Blogul meu e construit, dar nu minte, blogul meu e bucată din mine, dar nu sunt doar atât, nu sunt doar un fragment.  E o poartă deschisă, dar nu atât de larg pe cât aţi vrea, mereu.  Poate că există clipe de graţie când totuşi din neatenţie sau intenţionat poarta stă deschisă larg şi ai putea vedea întregul. Cititorule, depinde şi de tine dacă ai disponibilitatea să intri şi să înţelegi.