Hybrisul postmodern


scris de în

20 comentarii


Ori de câte ori te simţi mic în faţa navigării interminabile pe internet, fie şi căutând ceva precis, nu uita, ai experimentat din nou chaosul.  Căci Haosul e atunci când nu poţi stăpâni situaţia. Artiştii şi filozofii anticii ştiau intuitiv enorm despre mecanismele psihicului uman, doar că le dădeau fenomenelor din minţile noastre alte nume. Pe vremea aceea nu se elaborau dicţionare de psihiatrie ori de  psihologie, dar mesajul era excelent transmis poporului prin intermediul tragediilor, jucate în amfiteatre. De la mimesis la catharsis îşi gestionau astfel fricile şi lumea mergea  înainte.  Se ştie că tragedia ca gen dramatic a dispărut din literatură poate chiar  după ultima reprezentaţie a Cidului lui Corneille. Să deducem că omul modern, numit aşa încă din secolul al XVIII-lea, nu mai are sentimente tragice? Că noi nu mai suntem electre, antigone, phedre, oedipi sau oreşti, s-ar spune. Ba, dimpotrivă, eu consider că trăim vremuri de hybris refulat. Căci hybrisul este o forţă întunecată a dualităţii umane, este încrederea nemăsurată în forţele proprii, este violenţa, pulsiunea şi excesul. Iar acesta din urmă a luat forma consumerismului de câteva decenii. Uneori mai bine am deplânge ca  danaidele tragica noastră viaţă, pierderea speranţei şi a sensului. Ce aveau anticii şi nu avem noi? Ei au făcut o separare între chaos şi cosmos şi de aceea sufletul lor era mai împăcat.(Vă sugerez să asortaţi postarea-mi cu o regie mereu preocupată de esenţializarea hybrisului, un  Măniuţiu desăvârşit pe care l-am văzut cu ani în urmă. Implicit cu un Marian Râlea  perfect, adică tragic.)

20 comentarii

  1. Lotus
  2. Anonim

Tu ce crezi?