(Haideţi să vă povestesc astăzi despre o carte agreabilă pentru mine, neconfortabilă pentru câţiva.)

În fond este ,,very Bogdan Suceavă’s style’’ acela de a-şi intitula volumul ,,Scrisori de la Polul Est’’. În urma impresiilor puternice lăsate de cărţile pe care i le-am citit, pot jura că Bogdan Suceavă are un raport de mare profunzime cu actul scriitoricesc, act de la care se revendică implicit termenul ,,scrisoare'', dezvoltând mai de curând un sens vintage de bun gust. Astfel că titlul ales nu putea fi decât acesta şi nu altul, denotând un autor excelent cunoscător al unei esenţiale tradiţii literare.  Pe de altă parte, opiniile intelectuale conţinute de acest volum propun o temă comună şi foarte ,,estică'', vezi substantivul compus (imaginar) care sugerează că lumea intelectuală românească se va fi răsturnat într-un fel sau altul.  Însă, parcurgând eseurile lui Bogdan Suceavă colecţionate aici vom sesiza un mesaj de bun-simţ care recheamă o bună parte a intelectualilor români la bune practici şi la atitudinile fireşti pierdute. 

La urma urmei, în presa culturală orice articol ar putea fi definit ca o scrisoare cu bune intenţii către mai mulţi adresanţi simultan. Şi pentru că Bogdan Suceavă este genul de autor care pune mult suflet în articolele sale din Observator Cultural, şi nu doar de acolo, ele meritau cu prisosinţă a fi adunate în volumul apărut la Editura Agol de curând.

Mergând mai în profunzime, ideea de scrisoare  ne induce deopotrivă frumoasa reminiscenţă a unei relaţii foarte personale între autor şi receptor, deghizaţi la rigoare în expeditor şi adresant. Chiar dacă Bogdan are, cel puţin prin formaţia sa de veritabil matematician, capacitatea şi luciditatea de a-şi domina afectele, articolele lui din volumul ,,Scrisori de la Polul Est’’ provin dintr-o nelinişte intelectuală. Nelinişte de care s-ar cuveni să ne contaminam şi noi câtă vreme se întâmplă lucruri îngrijorătoare cu scriitorimea română.

Dar, iarăşi mă repliez şi zic: poate că tocmai asta este stipulată în incerta fişă a postului de intelectual, anume să te nelinşteşti de soarta elitelor, a celor care ,,instituie’’ universităţi şi academii, de cei care dau premii celor ,,merituoşi’’, de cei care  imprimă trendul în lumea cărţilor. Iată motivele pentru care temele volumului sunt: respectul intelectual pe care creatorii şi-l datorează unii altora, moralitatea discutabilă a unor cariere de academicieni, profesori universitari şi editori, rigiditatea de rău augur a USR, relaţia dintre intelectuali şi exil, recunoaşterea  mult mai mare pe care autorii de talent o au în Europa decât la ei acasă, imixtiunea politicului în acordarea premiilor literare româneşti, lipsa de viziune din învăţământul nostru etc. Nepăsarea multora faţă de destinul cultural românesc, în fond.  

Pasiunea irepresibilă a lui Bogdan Suceavă pentru idei este evidentă o dată în plus în articolul redând cronica sa la volumul ,,Viaţa unui om singur’’ de Adrian Marino (O istorie a iraţionalităţii umane). Chiar dacă nu are consecvent acelaşi sistem de valori cu Adrian Marino, Bogdan este un intelectual capabil să ierte cu mărinimie multe celor în stare de o argumentaţie şi de o erudiţie infailibile. Iar Adrian Marino le deţinea.

Cumva asemănător cu Marino, Bogdan Suceavă a experimentat el însuşi un necuvenit oprobriu cu nişte ani în urmă, iar printr-o înţeleaptă rezilienţă l-a depăşit. Ca urmare, el este mai în măsură decât alţii să emită opinii despre excludere şi izolare. (Însă, toate trec căci ,,La capătul deşertului te poţi regăsi cu o tărie pe care naivitatea de dinaintea şocului nu o conţinea’’. p. 61) El a simţit ameninţarea însingurării intelectuale, dar a depăşit-o şi asta se vede în faptul  că  se preocupă onest de soarta învăţământului universitar românesc, poartă noroc literaturii noastre invitat la marile târguri de carte internaţionale, la ambsade şi la consulate, e tradus şi premiat. Pentru că Bogdan Suceavă scrie cu infailibil talent şi nu se teme să demisioneze înaintea multor altora din USR. Pentru că Bogdan Suceavă atrage atenţia că la Academie lucrurile sunt departe de a fi  curate şi morale.  Pentru că Bogdan Suceavă are candoarea să îi pese, punându-şi probleme spre a le oferi soluţii. Şi iată cum soluţia matematică a ipotezei noastre iniţiale se revelează: un intelectual are obligaţia de a cugeta la şi de a schimba ţara lui în bine. Şi pentru acestea toate cel puţin, doresc tuturor sa citească fie şi numai pilduitorul articol intitulat ,,Studii în vremuri de criză’’ din volumul de mai sus.  Deopotrivă profesor universitar în California, Bogdan Suceavă are toată probitatea, onorabilitatea şi credibilitatea de a ne expedia un alt fel de ,,scrisori persane'' generate de ceea ce eu aş numi o profundă iubire pentru cultura sa naţională în care includem si tandreţea faţă de scumpul său Bucureşti.

În 1521, cădea în mâna turcilor tocmai Cetatea Belgradului. În 1526, Regatul Ungar îngenunchea la Mohacs, fapt marcând o traumă naţională perenă. În 1529, Sultanul Suleyman Kanuni decidea că Europa trebuie să îi ştie de frică şi asedia Viena, dar, surpriză, oraşul rezistă printr-o ingenioasă strategie militară. Erau vremuri grele, de bejenie în Rumelia şi în Câmpia Panonică.

În jurul lui 1540, turcii decopereau Câmpia Banatului şi după un asediu de douăzeci si cinci de zile îngenunchează Timişoara. Ulterior, cronicarul Bartinli Ibrahim Hamdi scria despre revelaţia acestor noi pământuri unde vreme de un secol si jumătate turcii se vor instituţionaliza: ,,întinderi de apă împodobite cu flori roşii şi verzi, precum şi specii nenumărate şi felurite de păsări din locurile de vânătoare.'' La acestea se adăuga prosperitatea unui pamânt fertil care oferea cereale, legume şi păşuni optime pentru cirezi şi turme. Din aceste motive, populatia locală nu suferea de sărăcie nicidecum, subliniază cronicarul.

Am redat în cele de mai sus doar unul dintre multiplele aspecte inedite scoase la lumină -dintr-o cvasinecunoscută istoriografie bănăţeană- de către volumul excepţional al doamnei Cristina Feneşan. El încununează munca de o viaţă a dumneaei, ca să îl citez pe Daniel Vighi care ne mărturisea că autoarea  a învăţat cel puţin limba turcă şi persană spre a accede la o necesară documentare asupra cronicilor rarisime. Altminteri, istoria Banatului rămâne o istorie grea, complexă, plină de provocări adăuga Viorel Marineasa istorisindu-ne poveştile picareşti ale unul turc capturat de ghiauri, Osman Aga. Iar următoarea ambiţie a editurii Ariergarda va fi tocmai traducerea din limba turcă medievală (osmanlâie) a jurnalului inedit al acestui personaj.

Încântată de prietenia intelectuală ce ne leagă, mărturisesc ca de fiecare dată că este o bucurie a spiritului să îi asculţi în direct expunându-şi fina erudiţie şi multipla competenţă filologică pe Daniel Vighi şi pe Viorel Marineasa. Nu e prima oară când publicul savurează cu asupra de măsură expunerile lor fermecătoare şi absolut spectaculoase axate pe ,,la petite histoire'', pe istoria secundară, pe istoria greu recuperabilă, pe istoria măruntă şi neoficială, cea a outsiderilor şi a perdanţilor.  Publicul arădean avea nevoie să afle de la sursă despre această lucrare-eveniment în care extrem de multe toponime arădene (Arad, Radna, Lipova, Ineu, Buteni şamd.) sunt prezentate în completarea a ceea ce mai mult sau mai puţin cunoaştem din trecutul nostru bănăţean melanjat, metis, multicultural. Aptă de a fi citită de către doctori ori academicieni din perspectivă pur ştiintifică, şi deopotrivă de către profani din perspectivă epică, beletristică, lucrarea ridică standardele istoriei bănăţene, definitiv.

Sunt doar câţiva cei care ar reuşi să mă scoată din rutina fandoselilor mele de lectură... Cu toate acestea, unul dintre puţinii care îşi permit să mă vulnerabilizeze şi care îmi dă de citit cărti cu care la o primă vedere m-aş vedea incompatibilă este V. Leac. Da, poetul V. Leac. El a adulmecat foarte bine viciul meu de nemărturisit, asa că ori de câte ori mă depistează prin bibliotecă, îmi confiscă alegerea cutărui volum şi mă tentează cu altceva la care nicio clipă nu m-aş fi gândit. Ca un dealer care îşi cunoaste clienţii după semne numai de el ştiute, V. Leac îmi livrează exact marfa de care nu păream conştientă că mi-o doresc.

Aşa am ajuns să citesc ,,Beat criţă’’ de Rex Pickett bunăoară,  căci  numai poetul îşi putea permite să mă extragă din snobismele de degustătoare amatoare de vin. Mult mai haioasă decât filmul al cărui trailer nu-mi spune nimic, volumul mi-a prilejuit o călătorie imaginativă prin podgoriile din Santa Ynez Valley, California. Da, exact acea destinaţie exclusivistă la care se pretează ţinutele Stetson.

Ce m-a interesat pe mine la acest roman în care doi bărbaţi au chef de o aventură oenologico-senzuală vreme de o săptămână a fost o altă perspectivă din care poti privi o degustare de vinuri. Miles, un scriitor nevrotic pe cale să se rateze şi Jack, un actor fermecător, se dedulcesc la toate felurile de Pinot din jurul Los Angelesului şi se combină sezonier cu Terra şi cu Maya. Hm, ce va ieşi, nu lasă loc de imaginaţie irosită!

Cu un titlu prost ales, scris în ritmul alert al sedinţelor de creative writing, Beat criţă montat ca film de un regizor european (mai degrabă) ar fi dat ceva savuros. Alert şi lipsit de ruşine, acest roman de mâna a treia nu este lipsit  de mesaje interesante, totuşi, centrate pe o temă gen: ce anume aduce oamenii la o degustare sofisticată de vinuri? Care e legătura dintre viciu, dependenţă şi glamourul marilor cuvee-uri? Cu alte cuvinte, în umbra celebrelor pivniţe branduite, se adună deopotrivă inşi sofisticaţi, ahtiaţi după plăceri complexe, culturale, alţii pasionaţi adevăraţi de cultura vinului, dar şi hedonişti fără scrupule, impostori bine mascaţi sub diverse gesturi snoabe sau disperate. Voi în care tabără v-aţi situa, câtă vreme vinul poate fi şi o experienţă care potenţează adevarata noastră personalitate? Or, la capătul drumului prin podgorie, uneori nu vom fi mândri de revelarea adevăratului nostru eu, de la caz la caz.

Cea mai frumoasă definiţie a celuilalt ca pereche eternă: ,,un prieten devotat din fire, blând în rostire, ascultat oricând, totul bine făcând, amănunţit şi profund, desăvârşit în elocvenţă, cu limba ascutită, cu-nţelepciune atinsă, cu stiinţă întinsă, puţin contrăzicător, să vină în ajutor, răbdând întreruperea, plăcându-i să se-nţeleagă, credincios în prietenie, cu frumoasă-armonie, cu fire aleasă, nedreptate nu lasă, mereu gata a fi de folos, niciodată morocănos, neştiind ce e ura adâncă, ştiind ce mai vrea prietenul încă, cu moravuri bune, darnic aşa cum spune, foarte discret, netrădând vreun secret, înţelept spre a sfătui, pe el să te poţi bizui, gata de-a te fi apărat, credincios ţie şi moderat, cu spiritul tare, de sfaturi bune în stare, prietenia ta o păstrează, binevoitor, sincer, cu minte trează, gata să aducă împăcare, lumea să-i dea crezare, înclinând spre răbdare, iubind sinceritatea şi nevoind a se-ndepărta, îngăduindu-i prietenului să caute în el, citindu-i gândul, secretul discutându-l, prietenul împăcându-l.’’ (p. 111, Ibn Hazm al-Andalusi, Colierul porumbiţei, Tratat despre dragoste şi îndrăgostiţi, Humanitas, 2012)

Ibn Hazm al-Andalusi (7 noiembrie 994- 15 august 1064) unul dintre cei mai importanţi teologi, moralişti, istorici şi jurişti ai lumii arabe. A scris peste patru sute de lucrări din care s-au păstrat, din păcate, doar patruzeci.

Dau nume bulevardelor din lumea întreagă, parcurilor, universităţilor, asociaţiilor culturale. Se închină la zeii vanităţii. Duc o viaţă rebelă, neconvenţională, dacă nu chiar depravată. La mormintele lor se fac pelerinaje. Orice muritor se străduieşte să le pronunţe numele corect. Citatele din ei curg pe reţele: ,,Posteritatea mă va onora deoarece este dreptul meu.’’(Jean-Jacques Rousseau), ,,Sunt unul dintre acele animale formidabile cu gheare lungi numit Bărbat…’’ (Percy Bysshe Shelley). Ei sunt intelectualii, o specie care pretinde a se sacrifica pentru ideile ce vor schimba lumea. Deţin secretul adevărurilor celor de pe urmă. Cărţile lor stau la baza insurecţiilor, revoluţiilor, legitimează indirect dictatori care provoacă războaie. Faţa nevăzută a marilor intelectuali nu este una onorabilă mereu şi ei fac multe victime colaterale slujind la modul egoist himerelor. Or, cel mai mare inamic al intelectualului este el însuşi.

Serile trecute m-am reîntâlnit prin hipnoza lecturii cu unul dintre scriitorii mei favoriţi, Danilo Kis, el făcând parte din liga întâi a prozatorilor de limbă sârbă. Invoc aici culegerea de povestiri ,,Suferinţe timpurii’’, cea refăcând din peticele memoriei  o copilărie amară.  

Instantaneele sunt surprinse egografic de un copil pe nume Andi: anii războiului, sărăcia de după război când orfanii şi văduvele supravieţuiau cu ciupercile din pădure şi se încălzeau cu conurile de brad adunate peste vară, revolta mută, lipsa comunicării familiale, trădările memoriei personale, ruşinea de a nu putea merge la şcoală pentru că s-a rupt încălţămintea, importanţa laptelui dat de văcuţa Portocala, ruşinea de a fi fiul orfan al unui tată evreu excentric şi, pe deasupra, mort în lagăr şamd. Un existenţialism minimalist şi foarte inteligent în linia lui Albert Camus, alt ,,orfan’’.  Deopotrivă, Danilo Kis este în ochii mei un psalmist al celor necăjiţi, un ins care a făcut parte din ,,colonia sacrificaţilor’’ în anii destrămării Mitteleuropei.

Stilul frust şi imprevizibil în care şi-a scris Danilo Kis proza m-a fascinat întotdeauna. În plus, el descrie cu vocaţia detaliului semnificativ locuri familiare nouă aici în Vestul Transilvaniei cu ale ei obiceiuri locale mixate pe influenţe maghiare, sârbeşti, româneşti, evreieşti etc. Chiar dacă majoritatea am avut copilării ulterioare mult mai  norocoase decât a lui,  ideea -specifică lui Kis-  de a face ficţiune pentru a ne vindeca de durerile inimii cucereşte definitiv. Vă reamintesc scena în care copilul, închizând valiza  cu puţinul său avut pentru a se muta din nou cu mama şi cu sora, adună actele tatălui său mort la Auschwitz, căci ,,fără toate acele documente şi fără acele fotografii, astăzi aş fi cu siguranţă convins că nimic din toate astea nu a existat, că totul e doar o poveste născocită  mai apoi, visată, pe care mi-am spus-o singur ca să-mi mai alin suferinţa. Chipul tatei mi s-ar şterge din amintire, ca atâtea altele, şi când aş intinde mâna, aş atinge golul.’’ (p. 138)

La maturitate, scriitorului îi devine evident motivul pentru care încă din şcoala primară făcea compuneri senzaţionale. Era vorba de salvarea prin imaginaţie. Ulterior, când vremurile se liniştesc într-un fel, când umilinţele înfometării şi ale sărăciei se domolesc, când Danilo Kis e consacrat ca prozator, el se revendică de la principiul adevărului: ,,Mie îmi plăcea umilinţa adevărului gol-goluţ (atitudine pe care, cel puţin în literatură, mi-am păstrat-o până în ziua de azi).’’ (p.140) Pentru că adevărul poate fi declarat în mai multe feluri, iar Danilo Kis s-a priceput în mod deosebit să pună în cuvinte simple şi îndurătoare adevărurile peste care de obicei se aştern marile tăceri.

Reciclând un text mai vechi semnat de mine, readuc in atentia publicului un roman românesc deosebit. Aflu că Radu Jude îl va ecraniza.

Max Blecher, Inimi cicatrizate

Editura Gramar, 2010

Se vorbeşte foarte des despre Camil Petrescu ca vârf de lance al prozei moderniste interbelice. În epocă însă, Camil Petrescu a avut concurenţă în creaţia unui scriitor extrem de talentat despre care istoria literară din perioada comunistă nu s-a pronunţat prea des. Ne referim la Max Blecher, scriitorul româno-evreu pe care după 1948 critica literară nu l-a aşezat acolo unde îi era locul, poate mai ales din pricină că provenea din pătura burgheză, atât de hulită.

Emil Cioran afirma undeva că este greu de prevăzut destinul unei cărţi. Prin extrapolare, ipoteza se aplică şi câte unui scriitor. Insuficient consacrat în epocă datorită morţii premature, Max Blecher va fi redescoperit de nouăzecişti şi de douămiişti.

Răpus la 29 de ani de tuberculoza osoasă, pe atunci fatală, Max Blecher ne-a lăsat doar două romane, un jurnal de boală şi un volum de poezii. A fost îndeajuns ca să marcheze proza românească modernă. Mai mult decât Camil Petrescu, Max Blecher rămâne maestrul neîncoronat al autenticităţii ca manieră de a face proză. El se poate revendica şi ca predecesor al egogra­fiştilor, al prozatorilor contemporani care scriu astăzi o literatură trăită, lipsită de fasoane.

Vă prilejuiesc astfel întâlnirea cu romanul „Inimi cicatrizate” publicat în 1937, cu un an înaintea morţii. Este povestea unui tânăr student la medicină, Emanuel, diagnosticat cu „Morbul lui Pott”, o boală degenerativă a oaselor. Alter ego al lui Max însuşi, pacientul din roman este trimis la Berck-sur-mer în Nordul Franţei unde exista un sanatoriu de profil. Aici viaţa coti­diană devine iniţiere în moarte. Ti­nereţea luând forma îndrăgostirii şi a prieteniei cu cei de-o seamă se opune cangrenării şi morții, fără şanse de victorie. Rând pe rând, Emanuel vede cum se sting tinerii colegi de sanatoriu. Moartea este de fiecare dată parşivă şi imorală, putridă şi sinistră. Iubirea amputată faţă de Solange, meditaţiile asupra sensului vieţii edifică un roman marcant, de neuitat. La doar douăzeci de ani, Emanuel devine mult prea conştient de singurătatea suferinţei individului prea mic în angrenajul uriaș al lumii. Pe scena cu miliarde de personaje, tragedia unui singur ins semnifică mai puţin decât o lacrimă într-un ocean. Într-o frumoasă dimineaţă, Emanuel contemplă oceanul Atlantic printre dune, timp în care prietenul său, bolnav şi el, suportă o aproape inutilă intervenţie chirurgicală: ,,În clipa în care dimineaţa se ridica imensă în toată prospeţimea ei, undeva, un bolnav zăcea pe o masă de operaţie şi şuvoaie de sânge curgeau dintr-însul. Absurda şi grotesca diversitate a lucrurilor! Ce cantitate infinită de inutil calm conţi­nea în dimineaţa aceea oceanul faţă de neliniştea şi zbuciumul unui singur om…”

Perfect racordat la Modernismul francez, romanul lui Max Blecher ne reprezintă cu onoare în faţa literaturii europene interbelice. Prin Max Blecher, proza românească şi-a însuşit estetica urâtului, nevroza tematică şi postsimbolismul într-o manieră originală. Nu putem decât regreta pierderea prematură a acestui scriitor care ar fi mo­dificat ierarhia prozei româneşti de secol XX.