Un roman scris corect, cursiv şi care oferă o lectură agreabilă este Apropierea lui Marin Mălaicu-Hondrari. Titlul neadaptat şi difuz este mai degrabă conotativ şi mie personal îmi sugerează că autorul s-a apropiat de o temă de mare actualitate a societăţii româneşti, deşi nu a aprofundat-o chiar atâta cât mi-ar fi plăcut. Este vorba de condiţia artistului român incapabil să se întreţină financiar din munca lui în România. Poet şi mare cititor de poezie deopotrivă, Adrian trăia în România într-o mare frăţie cu alţi trei poeţi: Dan Parfenie, The Great şi Stăpâniţa Lidia. La un moment dat decide să plece în Spania unde devine paznic într-un parc de maşini. Începe o relaţie amoroasă cu o argentiniancă traficantă, Vanessa, şi se îndrăgosteşte de o instrumentistă spanioloaică dintr-o trupă de jazz, Maria. Dacă există cu evidenţă o temă românească şi literară a exilării, în romanul de faţă vorbim de o expatriere mai soft şi totuşi complexă. Expatrierea pe criterii economice nu mai are asperităţile experienţei refugiaţilor politici care nu mai puteau reveni în România, ci este vorba strict despre condiţia intelectualului şi artistului român de după Integrarea Europeană nevoit să îşi părăsească ţara pentru a se întreţine. Insuficient dezvoltată această problematică de mare actualitate în romanul despre care vorbim, dar este semnificativ că ea este pusă pe tapet. Dragostea de poezie şi căldura umană a prietenosului popor spaniol îl fac pe poetul Adrian să iubească Spania, în detrimentul ţării de baştină. Experienţele umilitoare sunt repede uitate prin relaţionare umană. ,,Eram în Spania şi îmi găsisem de lucru( ca paznic, trăind într-o rulotă n.n.). Mă apucase o foame cumplită şi am mâncat cu sughiţuri, atent la cei trei câini care se uitau la mine cum duceam mâna la gură.’’ Fără a insista pe drama de artist care nu-şi poate desăvârşi creaţia în ţara natală, Adrian se simte foarte acasă în Spania la muncile de jos: culegător în vie, culegător de măsline, paznic etc. Este vorba de un personaj boem care vrea să ne convingă că văzând prin prisma poeziei experienţele de viaţă, fie ele şi umilitoare, putem să ne salvăm. Un pic prea ...poetic parcă! La final, iubirea pentru Maria expiră ca o pagină de pe un paşaport, iar Adrian alege Spania ca fermier-poet. La urma urmei, poezia, iubirea şi sexul sunt limbaje universal umane şi se pot practica şi la fermă. Filosofia hedonistă ce se desprinde din carte nu mă satisface deplin, dar nu pot să spun nu îi dau dreptate când este formulată ca în cele ce urmează: ,, nimic nu contează decât literatura americană, bunăstarea şi să faci dragoste cu maximă claritate.’’ Cu adăugirea că eu fără literatura americană pot trăi, riscând să sfidez o întreagă blogosferă.
Pai daca autorul s-a dus lumpen in Spania sa faca poezie (si sex) intr-o rulota, e normal sa iubeasca literatura americana ! Am citit cam multe despre tripleta de la Sangeorz incat am senzatia ca se promoveaza un nou curent literar formidabil ! Si promovarea asta parca e colectia de primavara – vara Botezatu ; exista si clienti care preiau si consuma noutatile literare la fel ca pe noile modele de rochii !
Totusi, literatura americana nu este de neglijat. De la Walt Whitman, John Steinbeck, Faulkner pana la contemporanii Paul Auster sau Philip Roth se constituie un sir de nume remarcabile care au creat o literatura mare. Mult mai mare decat literatura romana. Iar romanul „Corectii” de Jonathan Franzen este cea mai buna carte din ultima perioada (pe care am citit-o eu).
mofturi,
ai dreptate, unele cărţi sunt promovate exact ca produse de consum. Trece sezonul, nu se mai poartă!
Am să scriu despre Faulkner într-o zi. Cu toate acestea, pentru mine este mai importantă literatura europeană. O prefer, fără a o sfida pe cea americană.