Există o zicală străină care sugerează că pentru a deveni scriitor trebuie să-ţi cumperi un sat. În cazul lui Alexandru Vlad este suficientă şi o casă ţărănească aproape de o pădure din Ardeal.
Romanul Curcubeul dublu ar putea fi confundat cu un jurnal al unei existenţe de om singuratic şi senin, dar îi lipseşte dimensiune cronografică. Astfel, îl putem recepta mai degrabă ca pe un pretext de scrisoare persană a unui intelectual clujean retras spre bătrâneţe într-un sat ardelenesc. Eul mai mult eseist decât narator se manifestă ca un contemplativ de modă nouă. Postura de persan, de străin, de privitor exterior, care are un termen de comparaţie pentru satul românesc( a trăit mult timp în Marele Oraş, unde mai şi deţine încă un apartament, a călătorit prin lume) este evidentă în critica fină făcută unor realităţi rurale binecunoscute. Armonia satului românesc străvechi, ardelenesc în speţă, este pervertită de condiţiile economice incerte. După perioada comunistă, anii de tranziţie postdecembrişti au făcut din ţăran un schematic fermier, o marionetă. Buna-cuviinţa, respectul dintre vecini, armonizarea cu natura, ritualul muncilor agricole, curăţenia de primăvară par vestigii sămănătoriste, în spaţiul rural.
Pentru câţiva turişti străini care se rătăcesc pe timpul verii prin satul descris aici, locul este o binecuvântare naturală şi etnografică. Percepţia occidentală este cel puţin idilică, ca în cazul celor două bicicliste belgiene, în drum spre Maramureş, cu care se întâlneşte Scriitorul pe când acestea se scăldau în râu, extaziate. Pentru românul lucid însă, satul românesc contemporan are nevoie de mari campanii de ecologizare, de educare a fermierilor în scopul culturilor tradiţionale, fără hibrizi, de repopulare inteligentă, căci tineretul este împuţinat, de dezvoltare a unui troc modern cu produse bio, în detrimentul unor prăvălii săteşti cu marfă expirată. Deşi Scriitorul din roman are momente de frumoasă nostalgie după propria sa copilărie de băieţaş sărac, el nu rămâne naiv. Nu de întoarcere în trecut avem nevoie, ne sugerează el, ci de o reciclare a tradiţiilor.
Deşi unele aspecte ale comunităţii săteşti îl descumpănesc, Scriitorul manifestă o seninătate contagioasă. Numeroase pagini sunt descrieri paşnice şi agreabile de fâneţe cu cătină, de ape cu şerpi argintii, prietenoşi, de păduri şi liziere pline de nemţişori şi de alte ciuperci aromate( trâmbiţa piticului). Povestitorul-personaj savurează nelimitatele mici metamorfoze ale generoasei naturi transilvănene cu o bucurie de iluminist francez, cu o împăcare a la Francesco d’Assisi. O casă cu olane roşii, cu un coş fumegând, cu o livadă alături şi o prietenie păsărească este tot ce îi trebuie unui scriitor matur ca să înfrunte Timpul şi Singurătatea.,,Când ies din casă, mă aşteaptă deja un adevărat vacarm. Pui mici şi înfoiaţi în pene stau pe marginea ameţitoare a streşinii, ezitând să-i dea drumul. Mai găsesc uneori câte unul în iarba mare din jurul casei: mai mult ca sigur a ratat întoarcerea la bază. Îl iau cu grijă în pumni, îi simt spaima vie şi mă gândesc unde să-l pun, să fie mai uşor de recuperat. Părinţii par mai degrabă deocamdată ocupaţi cu o zdravănă ceartă de familie...’’. Ultimele pagini ale romanului sunt de o seninătate deplină, fapt care recomandă cartea ca pe un manual-eseu despre împăcare, despre alinare. Există în Transilvania două expresii frumoase. De pildă, când un copil este agitat, i se spune: Alină-te!( linişteşte-te, calmează-te, reînseninează-te). O a doua este referitoare la omul adult: Îi un om la locul lui( împlinit, de cuvânt, paşnic, calm). Despre alinările inimii şi despre găsirea rostului şi a locului individual într-un sat-matcă, uşor metafizic, este vorba atunci. După această lectură, afirm iarăşi că există fără tăgadă un sentiment transilvan al fiinţei, recognoscibil în toată cultura provinciei. Cel mai explicit formulat la Blaga şi cel mai insidios la Cioran.
( Fotografie făcută de mine ,,cu părul nostru'', păr care anul trecut a sucombat, de bătrâneţe. Uite la ce e bună tehnologia.)
