Înţeleg pe deplin nevoia de mitizare a Interbelicului la români. Câţiva autori publicaţi recent contribuie frumos la această compensaţie culturală, dacă ar fi să-i amintesc grăbit doar pe Ioana Pârvulescu, Varujan Vosganian, Stelian Tănase, Ion Vianu, Cătălin Dorian Florescu, Cristian Teodorescu, Gabriela Adameşteanu. Istoria modernă a României de dinainte ’48 a suportat în cazul poporului român o idealizare care provine din vindecarea treptată a unei traume naţionale. Istoria aceea, amputată sau interzisă până nu demult, a devenit în mentalul colectiv o simbolică vârstă de aur a armoniei etnice şi civice. Astfel, în romanul Medgidia se arată că un anume Kemal Agi Amet ,,care fusese cel dintâi primar al Medgidiei după ce trecuse Dobrogea de la turci în regat, se dusese la Bucureşti şi primise 10 000 de lei…bani de biserică pentru creştinii din Medgidia.’’.Este doar una, iată, din numeroasele secvenţe din roman care fac apel la reinventarea unei armonii civice definitiv pierdute de pe la sfârşitul anilor ’40.
O lume mică şi atât de tolerantă, privită cu duioşie, mi s-a părut că restituie compensatoriu actul estetic al lui Cristian Teodorescu executat în romanul său. Textul cărţii mi se oferă sub forma unui mozaic epic plin de sugestii despre un oraş românesc fără de cronică, pierdut, din prima jumătate a secolului XX. Textul romanului, greu de verbe, dinamic şi totuşi devenit tăcut prin dialogurile virtualizate, mi-a indus senzaţia că asist la un imaginar film de-al lui Jean Georgescu. Şi ce film expresiv ar fi ieşit! Cu o gară interbelică, miniatural axum mundi, cu maiorul devotat onoarei sale Scipion, cu un judecător holtei posesor de Buick îndrăgostit de fata farmacistului, cu dl. Stelian legionarul fanfaron, cu Portofel, hoţul exquis ce îi executa pe călătorii din Orient Express, cu actorul Tănase, trecător prin Medgidia, cu Fănică scenograful-cârciumar secondat de chelnerul Ionică, dreamerul poliglot cu pretenţii de mare artă ce visează secret să deschidă un cabaret la Budapesta. Şi cu câţi alţii care au dispărut în filmul voalat al timpului. În cealaltă parte a scenei, personajele feminine ale cărţii care nu evoluează în restaurantul gării precum ,,fetele de la Chelu’’, cam imund pentru educaţia lor mic-burgheză, ci în conversaţii discrete, femeieşti, ce s-au pierdut în bruiajul de film vechi al unui secol. Tot repertoriul de personaje evolueză în decupaje epice de respiraţie scurtă, alertă, intră în scenă şi ies cu o finalitate precisă, de film mut.
Tehnica asamblării întâmplărilor în Medgidia este una de tip colaj epic, executat cu migală. În lipsa unei cronici minuţioase scrise de către un istoric, special pentru ea, Medgidia veche devine o mică atlantidă ce s-ar mai putea reface doar la nivelul oralităţii mucalite ţesute din amintirile oamenilor vârstnici ai locului. Astfel, prozatorul Cristian Teodorescu a lucrat pe bucăţi mici pe care le-a aşezat corect într-un puzzle autobiografic, fără pretenţii de exhaustivitate. Impresia este de cursiv, de înşirare a mărgelelor de memorie pe firul literaturii-martor. De un proustianism discret mi s-a părut demersul lui Cristian Teodorescu în a cărui carte se simte o iubire devotată acestei Medgidii ce în forma ei veche, de oraş iubit odinioară de sultanul însuşi, nu mai există. Aşa cum se arată încă din primele pagini, cartea se vrea o eboşă de cronică pseudo-fotografică a urbei Medgidia.
Pentru una ca mine, ivită din ,,cenuşa Imperiului’’, alimentată de copilă conform bucătăriei branduite Kaiserreich und Königreich Österreich-Ungarn, fapt excelent semnalat de Cătălin Dorian Florescu în Zaira, câmpul lexical aromat de termeni ca baclava, musaca, babic, tuslama, schembea, şuberek, naramză, sarailie, cataif şi tot aşa devine un exotism în sine. Pentru mine, iarăşi, ca din poveştile bunicului, Regatul vechi rămâne o atlantidă fascinantă. Am privit astfel cartea amintită din perspectiva unei cititoare-călătoare, în spaţii şi timpuri trecute, şi am aflat lucruri noi despre atmosfera vremii. Războiul, chestiunea evreiască, Rebeliunea legionară, criza economică, politicile vremii, venirea ruşilor sunt relevate prin ochii medgidianului onest care nu-şi doreşte decât stabilitate. M-a impresionat armonia culturală din aceste creuzet etnic din Medgidia veche. Turcii, tătarii, românii, evreii, ţiganii, veneticii trăiau în devălmăşie şi viaţa era atât de paşnică, rânduită. Nu în ultimul rând m-au cucerit ritualurile mărunte şi obişnuite, revolute, cu ecouri pillatiene, ale unor mic-burghezi cu principii şi cu un limbaj atât de pitoresc, frumos restituit prin romanul de faţă. Medgidia este, alături de scrierile recente ale unei Ioana Pârvulescu, de pildă, subsumată unei teme mai vaste a prozei româneşti de azi ce aş putea-o numi la rigoare,,recuperarea unei istorii amputate’’. Căci, Interbelicul românesc nu încetează să se mitizeze de două decenii încoace. Mise en abîme-ul Medgidiei ca roman este restaurantul gării din care se vede limpede şi dureros cum Istoria schimbă trenurile. Cea mai sugestivă scenă este aceea a spargerii oglinzii, când Statul preia afacerea lui Ştefan Theodorescu inclusiv restaurantul său cu oglinzi superbe, italieneşti, şi prin mâna gestionarului Sandu, un fel de nimenea, le sparge şi dă în locul lor cu o vopsea maronie. Medgidia veche şi mic-burgheză nu mai avea cum să se oglindească în cea nouă, proletară, iată. Urmează, astfel, o jumătate de secol de ghinion.
Închei pour la bonne bouche cu un fragment despre o lume cehoviană, scufundată, a ralenti:,,(Dom’Caludi moşierul, în anii ’40)...îşi vedea de vânătoare şi sărăcea încetul cu încetul. De sărbători, după ce o ducea pe doamna Caludi la biserică şi tocmea o birjă să o aştepte, se ducea pe jos la gară şi se aşeza pe o bancă, în partea de jos a peronului. Aştepta să vină un tren, apoi intra în restaurant. Comanda o cafea cu rom pe care o lăsa nebăută. Se uita la lumea din jur şi după ce se sătura de privit îşi părăsea cafeaua. În drum spre ieşire dădea bacşiş chelnerilor şi băieţilor de prăvălie care îi pîndeau plecarea. Se aşeza din nou pe banca de la marginea peronului şi mai aştepta un tren. Vedea ce lume urcă şi ce lume coboară din vagoane, după care, lămurit, pornea spre jos spre casă.’’
DA,
una dintre cele mai placute carti citite in ultimii ani. o adevarata bijuterie stilistica - si nu folosesc nicidecum vorbe mari :)
Mă bucur că sunt ,,la subiect''(-ul lecturilor tale), atunci.
Citisem recenzia inainte de comentariul tau pe blogul personal...
Transpunerea „mot-a-mot” +/- 10% fictiune a realitatii romanesti in cadrul unui roman cu vinovat creator contemporan pare interesanta. O voi lua in considerare in „lista” de lecturi. Insa altceva m-a atras (microbul personal, ce sa-i faci)... citatul... mega-ultra-super atragator... cu Domnul Claudi mosierul!! Crede(ti)-ma, imi duceam iubita la lucru dimineata la 8, iar de la 9 la 12, cand incepeam cursurile la facultate, stateam si dardaiam cand erau nori sau ma incalzeam cand era soare, in Halta Basarab si urmaream trenuri care se duc, care pleaca, care stau... Tare mult m-am regasit in acel paragraf, care pana la urma paragraf ma poate convinge sa citesc cartea. Voi ajunge si eu sa scriu despre aceste dimineti, cu poze cu tot, peste ceva timp.
Si de-ar fi toata viata mea un drum, o calatorie, as citi cate-o carte in fiecare saptamana, dar rutina de ordin muncitoresc de zi cu zi imi sufoca si oboseste creierul si nu-i mai permite sa stea cu neuronii la foile albe cu furnici negre, care fac tot trupul sa vibreze de emotie (“Lorelei”) sau sa tremure de frica (“Viata ca un peron”).
Multumesc!
m88,
ce frumos să fiu citită fără să bănuiesc! Nu am un contor pentru ,,cine mă vizitează'', nu ştiu cine o face. Şi îmi place mai mult aşa.
Paragraful respectiv este sugestiv pentru câtă răbdare aveau oamenii odată.
Cât despre iubiri şi gări, pot spune că mi se pare că ştiu despre ce vorbeşti. La mine era legat în studenţie de gara din Cluj. Dar cel mai romantic mijloc de transport mi se pare bicicleta( pe drumuri de ţară). Supeeer! Cel mai romantic, zic, iar în acelaşi context maşina.......,,cel mai pervers'' mijloc de transport! :)Avionul sau trenul sunt...decente.
Vosganian, Teodorescu si Vianu (doar din ce stiu) nu cred ca au scris din dorinta de mitizare. Eu cred ca au făcut-o din respect pentru realitatea in care au fost si din care s-au tras neamurile lor. Autorii ridica niste statui vii ale acelor timpuri, la scara cat mai unu pe unu. Nu cred ca fantezia domina textele lor, iar Vosganian a si spus la tv odata ca, dupa Cartea Soaptelor, e sigur ca are un loc in posteritate (poate a zis-o altfel, dar asta a fost ideea).
Creatorii astia au ajus la o varsta si la o experinta de viata in care folosesc scrisul pentru a aduce un omagiu Trecutului, pe care l-au înţeles ori când era prezent, ori acum când e trecut. Dar l-au înţeles!
...In vreme ce mai tinerii si prea-contemporanii autori lansati in ultima perioada se sufoca in marunte intamplari cotidiene din care nu stiu ce sa aleaga, cum sa le ordoneze, alergand pe peretii cortului lor (deci usor dărâmabil) după cai verzi, vopsiţi chiar de ei înşişi ca să dea bine la fraierii (de cititori) care nu au vazut în viaţa lor o şa. :)
Şi iată că oraşul fără cronică (aşa cum îi spui), prăfuita şi cvasinecunoscuta Medgidie, ajunge să aibă o cronică, şi încă una foarte faină. Întregul e refăcut din bucăţi, îţi lasă deplină libertate la lectură, scriitorul nici n-a pornit la drum cu intenţia de a avea un roman.
[De fapt, cred că, în general spus, intenţiile scriitorului pot ajunge să conteze mai puţin. Mai important e ce decodează cititorul în text.]
O carte foarte faină, printre cele mai bune din proza românească a anului 2009!
Teodora, ai dreptate, cartea e frumoasă. N-am pus piciorul în Medgidia niciodată, dar probabil nimic din ce e sugerat în roman nu mai dăinuieşte. Ba, cimitirele şi ,,dealul de la Chelu''...
Liviu, exact cum spui. Nu e vorba de mitizare( petru mine termenul nu e ironic) e vorba de înţelegere. Se pare că un prozator îşi dă măsura talentului la vârste mature, după ce a procesat experienţe multiple de viaţă, îndeajuns.Inclusiv Moartea şi Pierderea trebuie ,,procesate''. Poeţii pot străluci de timpuriu, prozatorii abia la maturitate, mi se pare.
E evident, cele mai bune proze ale noastre din ultimii ani sunt scrise de autori maturi, nu de cei tineri. ,,Chirurgia estetică mai poate aştepta''...( cum zic ăia în reclamă?hihihi)
...şi să probăm atunci prin ce spune Vosganian în CŞ, p.15
,, Acum însă povestitorul sunt eu, un fel de scrib care vrea să îndrepte greşelile vechi.’’
Superb, nu-i aşa?