Literatura derulabilă, by Angelo Mitchievici

Cele zece povestiri adunate în volumul Cinema pot fi lesne asimilate unui montaj de secvenţe epice, unitare prin stilistică şi prin tematică.  După titlul plin de sugestii, alte două trăsături ale prozei de faţă m-au cucerit. Este vorba despre migala descrierilor şi despre o prospeţime tematică pe care o provoacă unele interogaţii insinuate de către autor, intrinsece textului.

În ce măsură cinema-ul, prin extensie, literatura ca poveste derulabilă, ne-a influenţat erotismul în secolul XX? Şi dacă viaţa noastră, a fiecăruia în parte, poate fi la rigoare receptată ca un film bun sau ca unul prost? Dar dacă fiecare existenţă individuală are momentele sale de prozaic şi de vulgaritate ca în ,,filmele cu reţetă’’, dar şi secvenţele sale glorioase, de neuitat? Suntem noi doar nişte dreamări, nişte ,,privitori ca la teatru’’, sau  mai nou,...,,ca la cinema’’? Cât de covârşitor poate fi vizualul în viaţa noastră, ne mai lasă el libertăţi interioare?Aceste toate problematizări şi multe altele ni le prilejuieşte proza lui Angelo Mitchievici.

Voi face referire la trei cele mai reuşite povestiri ale culegerii de faţă. Una dintre ele se numeşte Maşina de amintiri şi ne propune un exerciţiu imaginativ extraordinar. Dacă mintea noastră funcţionează ca un cinematograf la purtător, unde nu de puţin ori ni se mai rupe filmul, ce-ar fi dacă am putea să ne accesăm memoria acţionând un buton, conectaţi la un aparat? Am reuşi astfel să aflăm ce s-a întâmplat cu iubirile noastre trecute, am putea modifica nişte decizii luate cândva, dar numai pe baza provocării ludice a lui ,,ce-ar fi dacă’’. Este evident că sugestiva povestire ne propune să receptăm literatura şi filmul de artă ca pe nişte ,,maşinării de amintiri’’.

Apoi, cea mai compactă secvenţă din volum este  În cealaltă parte a oraşului. Aici, un ,,El'' analitic şi erudit, nubil şi excesiv de lucid( acesta este de fapt personajul-ax al întregului carusel epic în Cinema) se împarte între două experienţe erotice, căci ar fi prea mult să le numim iubiri. ,,El’’ desfăşoară relaţii paralele cu o brună Beatrice, calină, estetă şi devotată şi cu o platinată şi agresivă Laura, prozaică, dar care practică un sex mai sportiv.,,El trăieşte pentru prezent’’ ni se spune şi nu încape îndoială că este chiar aşa. Execută acelaşi ritual erotic cu fiecare dintre cele două femei în parte şi apoi  compară pervers rezultatele. E ca şi cum dobândeşte un plus de intensitate şi de ,,viaţă’’, îşi dublează durata vieţuirii. Este şi o formă egoistă de sfidare  a morţii. Acest motiv este dublat de gustul dual şi atavic al masculinităţii dominatoare. Între una donna angelicata şi une femme fatale, una instituită de literatură, cealaltă tot de către literatură şi apoi, mai ales, de către cea de a şaptea artă, El, bărbatul generic, nu poate renunţa la niciuna, le doreşte pe ambele. Pentru că  Beatrice potenţează experienţa erotică agresivă cu Laura, iar Laura condimentează actul întâlnirii trupeşti cu interiorizata Beatrice. Ele sunt apa şi focul, doar că nu pot fi dobândite în acelaşi timp. Acest exces de hedonism uşor poligam este o dramă asumată a bărbatului contemporan, menit să viseze mereu la o ecranată ,,cealaltă’’, la o alteritate imposibil de dobândit decât pe perioadă foarte scurtă.,,De obicei se întâmpla să aibă chef s-o vadă pe Laura exact în momentul când se desfăcea din îmbrăţişarea lui Beatrice, iar acest impuls nu era o chemare insidioasă, subliminală a celeilalte, ci un recul al întâlnirii cu Beatrice. Trăia în câmpul de presiune a două femei ca două sfere de Magdeburg.’’ Şi ce rol să aibă filmografiile postmoderne în toată această situaţie? Aş opina, sugestionată de recenta-mi lectură, că dimensiunea vizual-istă şi iconică  a lumii de azi nu face cele mai mari servicii bărbaţilor(lucizi).

A treia şi cea mai frumoasă povestire, prin selecţia operată de mine, este Dragostea începe mâine. Chintesenţă a leitmotivelor livreşti dragi lui Mitchievici: plăcerile erudite, rafinate, hedonismele decadente, migala observaţiei asupra unei gestualităţi erotice rarefiate, perseverenţa percepţiei vieţii ca film,  savurarea unui  il postmoderno dolce farniente aruncă o lumină fină şi unitară asupra întregului volum. Acelaşi El, intelectual bine trăit, bine îmbrăcat, copleşit de comodităţi şi de banalitate, primeşte într-o zi o scrisoare, de la o misterioasă ,,A.’’ Astfel începe o aventură imaginară intensă, necarnală, care o scoate brutal pe femeia reală  din viaţa acestui El de care pomeneam. În final, totul se voalează ca un film vechi, căci evadarea în ,,vis’’, evadarea în ,,film’’ nu durează o veşnicie.

Or, asta ne-au oferit artele şi cea mai influentă şi recentă dintre ele, filmul: o compensaţie a banalităţii. ,,În cea mai crasă banalitate trebuie strecurat un element surpriză.’’ gândeşte personajul nostru lucid între două visări. Accesând, iată, nişte subiecte atât de actuale, aparţinătoare condiţiei noastre de homo videns, Angelo Mitchievici mi-a revelat o proză diferită de mulţi congeneri ai săi. Cât despre ralenti-urile sale stilistice, absolut fermecătoare, cu un prilej viitor.