Ascetul şi călugăriţa

Dacă ar fi să desenez ,,romanul’’ lui Alexandru Vlad, Curcubeul dublu, aş executa o eboşă solară. Un cerculeţ emanând raze, din cauză că toate întâmplările mărunte din text converg spre acelaşi eu-personaj-narator, un fel de robinson ardelean. Fapte cotidiene, filozofii fragile, călătorii mai lungi sau mai scurte, toate iradiază pentru a reveni la punctul alfa, originar, care devine căsuţa izolată şi grădina interioară ale unuia şi aceluiaşi personaj. Iar dacă mi-ar fi cu putinţă să schimb coperta volumului aş alege o reproducere după o pictură ţărănească naivă, mai potrivită.  În rest, adjectivul din titlu, dublu, face exact ce trebuie,  şi anume, le induce pe cele două teme ale cărţii care se asociază fericit în textul lui Alexandru Vlad: condiţia noului sat românesc şi, deopotrivă, condiţia scriitorului în lumea contemporană, a artistului, prin extensie.

Pe cea mai întinsă suprafaţă a romanului său, Alexandru Vlad nu insistă pe condiţia scriitorului şi  a intelectualului român. Nu întâlnim lamentaţii, pasaje satirice sau elegii despre nefericita soartă a artistului într-o societate de consum ca a noastră, într-o ţară dezordonată ca aceasta. Există doar sugestii fine că el, artistul, suportă nişte neajunsuri materiale care  nu-i fac viaţa tocmai poetică. În a doua jumătate a romanului însă, ni se înfăţişează o scenă care reflectă situaţia ingrată a comunicării prin artă în cazul clasicei relaţii autor-cititor. Ce se întâmplă de fapt? Scriitorul din roman călătoreşte cu trenul  până la Bucureşti ca să îşi rezolve nişte chestiuni editoriale. În compartiment se urcă o fată frumoasă şi cititoare, din specia aceea vanitoasă care ignoră pe toţi călătorii din jur. Scriitorul o vede că se aşează vis-a-vis şi deschide un volum care este tocmai  ultimul semnat de scriitorul însuşi şi care avea un oarecare succes de librărie. Incapabil să-şi domolească dubla curiozitate faţă de fată, scriitorul devine agitat, se foieşte, încearcă să se facă observat. Îndrăzneşte să-i adreseze o întrebare politicoasă şi anume, dacă fetei îi place cartea. Aceasta îi respinge comunicarea, afectată şi rece. Senzaţia scriitorului este de gafă ruşinoasă, traumatică. A vrut să forţeze limitele întâlnirii,,dintr-o carte’’ şi a fost aspru sancţionat. Tema aceasta, recurentă la un Italo Calvino, este prezentată cu o eleganţă simplă, de pildă biblică, de către Alexandru Vlad. Este foarte percutantă rana acută pe care el o resimte în situaţia descrisă, senzaţia de imposibilă comunicare, regretul că a ieşit din asceza de artist. Această asceză presupunea în trecut, înaintea erei comunicaţiilor, ca un autor să practice abstinenţa comunicărilor prozaice cu cititorii săi. Să facă blogul vreun serviciu ambelor părţi în acest sens? Cât merită să afle cititorii lui despre un scriitor favorit?

Iată, atunci, scena de care pomeneam:(autorul în cugetul său, după ce a primit un răspuns tăios de la cititoarea sa care habar n-avea cine este călătorul din faţa ei),, Cred că intrasem într-o aporie sau mai degrabă într-o capcană. Nu intuisem până în clipa aceea că mă angajasem pe calea unei profesii ingrate, că nu voi mai fi un om ca alţii. Că efortul de comunicare va fi permanent, chiar obsesiv, dar relaţia autor-cititor n-are cum să fie una fizică, iar că din viaţă pot intra în literatură, dar din literatură nu pot ieşi nici măcar în propria mea viaţă. Fata aceea mă fermecase cu genunchii ei de culoarea  grâului copt, iar eu, care pe vremea aceea transformam totul în literatură, o fermecasem cu frazele mele stilizate. Un accident din care nu mă alegeam cu nimic. Nu înlocuiam în viaţa ei emoţională locul ocupat de altcineva. Viaţa are alte căi. Citea şi ea în tren, ca să umple un vacuum până la care viaţa propriu-zisă nu avea acces.’’
( va urma episodul doi)