Sfânta Supă de Transilvania


scris de în

6 comentarii

...este o licoare aurie, limpede şi aromată de la zarzavaturile asortate cu carnea de pasăre. Este ritualul de duminică al  provinciei, valoare de patrimoniu. De la vlădică la opincă, în casele intracarpatice, a şaptea zi din săptămână se celebrează cu acest fel de mâncare, celelalte variind. Mi-am întărit convingerea, citindu-l pe Cătălin Dorian Florescu sau pe Adriana Babeţi, că există o memorie colectivă a zonei din care această supă imperial-habsburgică nu are cum lipsi.

O supă istorică, precum a noastră, nu suportă să o pângăreşti cu paste ,,de cumpărat''. Este  obligatoriu să fierbi în ea, la final, paste sau tăiţei ,,de casă''. Cum ieri am constatat că mi s-a terminat rezerva de aşa ceva, rezervă pe care mi-o asigură mama de regulă, am decis: trebuie să le fac eu însămi. Nu face să le caut zadarnic în vreun magazin unguresc, şi aşa,,closed''.  Atunci mi-am amintit ce m-a învăţat bunica pe când aveam vreo 12 ani şi în douăzeci de minute pastele mele erau puse la uscat, reuşite, mai rămânea doar să le tai adecvat şi să le fierb în licoarea amintită. Pentru c-o fac rar, a meritat să mă reexersez azi. M-am simţit ca o romană care ţine la uleiul de măsline făcut la ea în livadă. Sau ca o nepoată recunoscătore faţă de o bunică dispărută. Cred c-am făcut totul cu concentrarea unei rugăciuni pe care n-am mai şoptit-o de mult. M-am simţit mândră de mine, demnă. Am făcut cu mâna mea ceea ce bunica a făcut de mii de ori în viaţă. Asta înseamnă să pui din inima ta în mâncare, poate?

6 comentarii

Tu ce crezi?