Înotătorul nocturn

este cel mai frumos poem de dragoste din toată literatura lumii. O spune Marlowe primul, alţii apoi, iar eu mă alătur lor.( Ştiţi vorba aceea: Bach a murit, Proust a răposat şi nici eu nu mă simt prea bine...) În secolul al patrulea d.Ch., Musaios Grămăticul scrie acest text construit pe o veche legendă, cea a lui Hero şi Leandru. Hero, era o tânără preoteasă a Afroditei ofiicind într-un turn pe malul mării, în Sestos, pe coasta europeană a Hellespontului. Ea era îndrăgostită în ciuda jurământului de castitate de Leandros, un tânăr din Abydos, aflat de cealaltă parte a strâmtorii. Văzând pasiunea lor, Afrodita( ce zeiţă tolerantă, nu-i aşa?) o dezleagă pe Hero de jurământ şi o lasă să înceapă să facă dragoste cu Leandros. Noapte de noapte, el înota, traversând strâmtoarea până la ea, după ce Hero îi aprindea în turn o lumină să-l ghideze. Cât a fost vremea bună s-au iubit neobosit, dar când marea se învolburează de la vremea rea, înotătorul e nevoit să amâne întâlnirile. Înnebunită de dorinţă, într-o noapte cu vânt puternic, Hero aprinde iar lumina din turn. Leandru o zăreşte de pe celălalt ţărm şi ştie că este chemat. Nu pregetă să pornească într-acolo. La jumătatea drumului lumina făcliei e stinsă de vânt şi înotătorul nocturn rătăceşte calea. Va fi scos de mare mort, la mal. La vederea lui astfel, Hero îl îmbălsămează în lacrimi şi apoi se aruncă din turn.

Cu cinci sute de ani înainte de Musaios, Ovidiu, atât de tristul poet, cunoscând povestea veche şi tragică a grecilor, imaginează un schimb de scrisori între Hero şi Leandru, schimb textual pe care l-ar fi putut purta cei doi pe vremea iernii când  intemperiile i-ar fi despărţit. Pe principiul, ,,dacă nu mă poţi avea, citeşte-mă'', iată ce face literatura din noi.

Leandru către Hero:

,,Neputând veni sunt silit să-ţi scriu. Apropie-ţi buzele, deschide gura, arată-ţi dinţii, roade sforicica de sub sigiliul de ceară. Neputându-mă iubi, citeşte-mă. Gol, eram deopotrivă luntre, luntraş, podar. În fiecare noapte, sub clar de lună, coborând de pe stâncă mă dezbrăcam de două ori. În fiecare noapte, dacă marea era cât de cât calmă îmi lăsam veşmintele, de două ori, pentru a pătrunde în apă, pentru a pătrunde în tine. În două rânduri îmi cufundam chipul. În două rânduri făceam din trupul meu vâslaş. În două rânduri eram sorbit de-o apă cunoscută( nota aqua). Ea mă lăsa să trec. Mă cufunda în tăcere. De nicăieri din spaţiu nu-mi ajungea la urechi nici un glas. Nici un murmur nu se înălţa afară de cel al apei despicate de trupul meu în noapte.''(cf. Pascal Quignard) Şi pentru că viaţa este imperfectă, iată de ce trebuia inventată literatura care să ne justifice că anticii înţelegeau perfect legătura dintre apa uterină şi apa creaţiei, cea marină.