Ce ar fi trebuit să uit

o femeie străbate zece încăperi

pentru a se feri de căldură.

se dezbracă lângă o cuvertură de lână.

un bărbat o urmează şi închide fără zgomot

obloanele verzi.

e amiază.

într-un alt loc s-ar fi auzit şoarecii.

pe trupul femeii cad dungi de lumină

şi bucăţele de zugrăveală.

Un câine latră o singură dată.

(Ed. Charmides, 2011, La două zile distanţă, poeme de Marin  Mălaicu-Hondrari)

...o reclamă mare ieri în oraş:,,...începe sezonul costumelor de baie, trebuie să aveţi un trup perfect etc.''. Şi se specifica detaliat ce să mănânci, ce să întreprinzi, ce regim de viaţă să ai ca să arăţi ca o nimfă, step by step. Dar ce cură de lectură se potriveşte sezonului cald? Dacă mă întrebaţi pe mine, vă recomand zona lirică: texte scurte, intense, circulare. Spunea Matei Călinescu, minunatul meu prof de la masterat, de care am beneficiat doar o primăvară, prin 2001,( vezi  A citi, a reciti)  că este mare lucru să relecturezi un text literar. Aceea e deja atracţie,... să simţi imboldul îndrăgostit de-a-l revizita. Care este atunci modelul de text mai pretabil la relectură dacă nu textul liric, frumos ca o incantaţie, din care pe măsură ce-l reciteşti, ai mai tot vrea? Revenind la poemul de mai sus apărut în proaspătul volum al poetului Marin Mălaicu-Hondrari, mărturisesc că am citit de zece ori poezia asta în două zile. Are ceva, nu-i aşa? Cum sunt poemele din acest volum, mă întrebaţi? De o senzualitate implicită, cumpănite, bântuite de dimineţi solare şi de clarobscurul unei Străine cu evantai, metafizice şi senine, cu ferestre şi praguri, intense şi luminoase ca balcoanele Spaniei. Superbe.

Termenul snobism, preluat din franceză odinioară, şi-a pierdut din conotaţii. În limba originară el nu înseamnă simplist snob=ins care imită ultima modă, ci ins care imită modelele unor persoane distinse. Voiam să insinuez că mă declar o dată în plus snoabă când urmez moda excesului de natură. Pe scurt, nu prea stau pe-acasă( citeşte pe blog) în ultima vreme. Merg(em) muuuult pe jos( mie care-mi place să şofez),  inclusiv prin locuri neumblate, vegetez, am reverii( sic!), am plantat lăcrimioare( intenţionez şi iasomie), evadez din oraş, fac salate etc. Aaaaa, mai şi muncesc, of, of. Poate că e snobism eco, poate e snobism cultural( fac şi eu ca aristocraţia franceză care migra a la campagne cum dădea floarea). Ba, eu cred că că mi se trage de la faptul că bunicii mei au fost ţărani. Una peste alta, vreau să mă ierte prietenii din  lista de bloguri că nu voi fi destul de activă perioada asta, precum şi cititorii-mi mai vechi sau mai noi.

E joi. Joia Mare, vreau să spun. Sper să nu par old fashioned că bat apropoul ăsta. Mai am de cumpărat nişte cadouri,,de iepuraş'' şi mă incomodează ideea. Ştiu ritualul: mall-ul plin de români pravoslavnici, prea mulţi, ţâfnoşi, durdulii, care vorbesc prea tare. Ca întotdeauna, voi avea o senzaţie de claustrofobie, de natură socială.  Hotărât lucru, nu sunt cea mai mare iubitoare de semeni( consumerişti). Şi tot hotărât: n-am să cumpăr ouă gata vopsite, nici drob gata preparat. Am să le pregătesc eu însămi. În fine, n-o să sărbătorim Paştele cu crainicii fake de la tv şi am să recomand lectura Bibliei  măcar ca text literar şi o plimbare printr-o mănăstire de patrimoniu.
(sursa imaginii: Horea Sibisteanu, Mănăstirea Gai)

(,, Istoria este scrisă de învingători. Legendele sunt urzite de vulg. Scriitorii născocesc. Doar moartea e necurmată.'' Danilo Kis)

A fost considerat un Borges al Balcanilor. În fond, are o scriitură pătimaşă, tipic iugoslavă, izvorâtă dintr-o experienţă de viaţă dură. Născut la Subotica dintr-o mamă muntenegreană şi dintr-un tată ulterior mort la Auschwitz, fugind de pogromul de la Novi Sad, ajunge din fragedă adolescenţă slugă la conacele din Ungaria. Student la Litere la Belgrad din 1954, profesor în Franţa din anii ’70, îngropat în 1989 tot la Belgrad.

 

Pe volumul de la Editura  Univers, cu o copertă superbă, dăruit mie de un minunat prieten, scrie printre altele: ,,pentru…, această bijuterie literară a unui autor născut la 150 de km de locul tău de naştere’’.În alt timp, în alte condiţii, dar la numai 150 de km, născuţi din pulberea Imperiului, carevasăzică. Şi asta m-a făcut atentă.

Enciclopedia morţilor este o culegere de povestiri având fiecare în centru un personaj legendar ca tipologie într-o anumită epocă: Simion Borboritul, Marietta, curva din port din anii ’20, îngropată grandios de toţi amanţii ei adunaţi laolaltă, propriul tată al vocii naratoriale ca omul care a trăit Războiul şi crimele secolului XX, primii creştini ascunşi în grote, un comerciant evreu, Brener, ucis la drumul mare, un maestru spiritual praghez, un tânăr Esterhazy spânzurat pentru revoltă, un Rasputin al Rusiei  şi un poet  rus, poate Maiakovski. Toate istoriile sunt rescrise, căci aceasta este cronica Legendei orale a lumii şi a destinelor omeneşti.

Doar  literaturii şi mormonilor, prin arhivele lor subterane de la Salt Lake City( glumesc!), pare a le păsa de cei mulţi şi obidiţi( fără nimic marxist, vă rog). Monica Spriridon în Melancolia descendenţei sublinia gustul literaturii pentru eterna reîntoarcere la poveştile originare, mitice. O proză esopică şi densă face în aceeaşi manieră şi Danilo Kis, căci, spunea el:,, fiecare făptură îşi are steaua sa şi totul se petrece mereu şi nicicând, totul se repetă la nesfârşit şi este irepetabil.’’. Atunci, scriitorii, şi numai ei, rămân cronicarii unei eterne enciclopedii a morţilor, morţi discreţi de care Istoriei nu i-a păsat.( în imagine: Subotica)

...sunt de-a lumii, ştiu, când vă propun să vă gândiţi la vinuri şi la blogul arădean următor descoperit de mine accidental acum vreun sfert de oră. Vă urez de pe acum,,Sărbători în-flor-ite!'' pentru că creştinismul are câteva mari calităţi printre care: nu face rabat de la vin!  http://pivnicer.blogspot.com/

Lectura mea un pic profi din Regăsirea intimităţii mi-o înfăţişează  pe Simona Sora ca pe o...soră bună a exerciţiului eseistic cultivat şi inteligent. Cum n-am să operez o blog-exegeză la o altă exegeză, cum ar veni, vă rog să luaţi cele de mai jos ca pe o prezentare sumară. Pe scurt, Simona Sora, în eseul ei, pune în discuţie termeni ca intimism, intimitate personală, intimitate literară, corporalitate. Face o inteligentă comparaţie între emergenţa corpului( implicit sexual) în romanul interbelic şi apoi în romanele de după 1989. Expresie în ambele cazuri a unei realităţi sociologice care a stimulat interesul erotic şi estetic asupra corpului, în interbelic corpul ca temă a romanului s-a dezvoltat armonios, timp în care în deceniul zece ce a urmat cenzurii comuniste avem de-a face cu un ,,corp'' vulgarizat, asociat unei orgii textuale. Exprimarea verde din proza românească este încă foarte prezentă şi redundantă. Dar pentru că nu voi face un comentariu amplu aici, după cum spuneam, îmi îndrept atenţia spre o altă sintagmă operativă în eseul pomenit: intimitatea de lectură.  Simona Sora îl citează pe Maurice Blanchot care observa în Spaţiul literar că ,,opera este operă numai când devine intimitate''. Se referea desigur la acea empatie agreabilă prin care cititorul şi autorul se întâlnesc în înţelegere reciprocă la jumătatea drumului.Comparaţi o lectură bună cu sufletul la gură cu una laxă, complicată, problematică, pentru a depista mai în detaliu ce înseamnă empatie şi intimitate de lectură.

Dar câtă intimitate poate oferi lectura unui blog bun, m-am întrebat eu, în prelungirea eseului Simonei Sora? Câtă înţelegere, venire în întâmpinare, empatie, inspiraţie? La urma urmei, toţi ştim care blogguri ne plac şi care nu, la care rezonăm şi la care defel, niciodată. Un soi de intimitate de modă nouă se naşte  în comunitatea de idei a celor care frecventează un blog şi care formează un grup vrând-nevrând.

În peste o sută de zile de blogărit, pot face un bilanţ al intimităţii de lectură a blogului de faţă. Mai mult decât am sperat( nu că mi-aş fi bătut eu capul cu speranţele de blogging), am avut cititori empatici, argumentativi, interesanţi şi îndestulători ca număr. N-am cenzurat niciun comentariu şi m-am bucurat ponderat când am văzut că pot pune oamenii în mod agreabil, sper, ,, pe gânduri'' şi ,,pe lectură''. Este plăcut să observi că, fără a-i servi artificii, o comunitate progresistă este atentă la tine, dar nu mă ia vertijul. Am înţeles despre mine, totodată, foarte curând, că mă simt mai confortabil eludând intimismul pe blog( care mi-ar aduce mai mult trafic) şi alegând intimitatea de idei şi de lectură, împărtăşirea de senzaţii culturale şi de atitudini intelectuale curajoase. Nu mi le-am propus, au venit de la sine, intuitiv. Mi-ar plăcea să cred că blogul poate vorbi despre calitatea umană a fiecăruia, autor sau comentator.
( în imagine un nud de Picasso ca expresie a intimităţii artistice)

Relatare despre moartea mea este un roman cu meandre inteligente, cu sertare imprevizibile şi cu mult suspans. Cu toate acestea rămâne un proiect epic inegal, prima jumătate promiţând multe, a doua fiind expeditivă, grăbită. Toate energiile epice converg spre Anne Wellington, o frumoasă emigrantă româncă naturalizată în Canada. Aşa cum sugerează titlul, cartea în discuţie este o carte despre ratare şi putem observa acest aspect la cele două personaje importante : Anne şi Adam.

Adam Wellington este  un canadian rafinat şi foarte bogat care se căsătoreşte cu Ana Cristina, tânăra emigrantă, la vârsta lui de şaizeci şi nouă de ani. Fiind un individ foarte inteligent, experimentat şi lucid, el îşi consumă o  plăcere secretă de colecţionar cu această  tânără femeie. Pare devorat de o pasiune matură pentru Anne, când de fapt el o priveşte doar ca pe o posesiune pe care o merită. ,,Sunt obsedat şi  dependent de diversele forme  de expresivitate supremă. De pildă ţin enorm la o pânză de Dali, pe care o păstrez chiar în casa asta, şi la alta de Van Gogh, care se află în locuinţa din Toronto(...) La fel mă bucur de un manuscris în limba coptă procurat din Egipt şi de o statuetă grecească a Hestiei. Am colecţia mea de expresivităţi şi  exclusivităţi. Printre ele o înscriu şi pe Anne. Ea le întrecepe toate celelalte, în comparaţie cu ele, Anne are avantajul că este vie. De cum am zărit-o dezbrăcată, în toată splendoarea ei, mi-a încolţit în minte gândul că trebuie să-i descopăr acestui corp o imperfecţiune.’’ Acestea le mărturiseşte Adam în jurnalul său, alături de o confesiune reprezentând suprema trădare a trupului în cazul unui bărbat. Deşi a dus o viaţă împlinită de vacanţe exorbitante, călătorii de lux, afaceri de succes şi nenumărate posedări de femei frumoase, Adam se recunoaşte trist caum la sfârşitul bărbăţiei sale, semnificând sfârşitul vieţii. Afirmă că virilitatea sa slăbită îl face să  realizeze cu Anne mai mult fantezii şi jocuri sexuale decât  acuplări de durată. ,,...se măreşte insuportabil diferenţa dintre acea stare a mea dinăuntru, dintre sentimentele mele şi posibilităţile mele: casa aceasta a mea trupească, urnă ce găzduieşte  flacăra pâlpâitoare, dă semne de mare oboseală, nu mai ştiu cum s-o pun de acord  cu mintea şi cu simţămintele mele, tertipurile prin care cu graţie înşelam timpul nu prea mai ţin.’’ Adam Wellington, bărbatul  puternic şi împlinit, se simte împresurat de cavaleria bătrâneţii, îşi ia revanşa pentru toate victoriile repurtate de Adam cel tânăr în trecut. Surprinzând cu maximă inteligenţă setea hedonistă de  putere şi sex a bărbatului contemporan,Gabriel Chifu sesizează cu mare fineţe moartea insidioasă a acestui bărbat care a avut lumea la picioare.

Frumoasa Anne Wellington  nu intuieşte  adevărata raportare a lui Adam la ea. Ea nu presimte că este o jucărie în mâinile lui şi se lasă vampirizată de bătrânul soţ, avid de sânge tânăr. Se crede iubită  şi se adăposteşte în afecţiunea lui tandră ca în culcuşul unei  iubiri paterne de care n-a avut parte. Deşi prin soţul ei dobândeşte o libertate financiară nonşalantă, permitându-şi orice lux, Anne poartă cu ea trei traume nerezolvate. Prima datează  din prima copilărie când a fost crescută de bunici şi abandonată de tată.  Infantila ei sete de iubire o  face o adolescentă rebelă care se va iubi cu profesorul său ca să acopere o lipsă. Studiază literatura engleză la Bucureşti, are veleităţi de scriitoare şi când termină facultatea fuge din ţară. A doua traumă  de nesuportat este violul la care este supusă de către un ofiţer la graniţă, la Moraviţa. Trei zile şi trei nopţi acesta o va supune la suplicii sexuale şi apoi o va elibera. Episodul va avea ample reverberaţii  în roman. A treia suferinţă interioară este perpetua senzaţie de dezrădăcinare. Oricâte plăceri scumpe şi-ar permite oricât de naturalizată ar fi prin căsătoria cu Adam, Anne este  tot Ana Cristina, fata săracă, umilă, frumoasă şi hăituită din Est.  Anne va sfârşi tragic atunci când îşi pierde total reperele şi când după o întoarcere în România constată că nu-şi poate rezolva trecutul.

Structura epică a cărţii este complexă, presărată cu inserţii de eseu, de jurnal epistolar, de manuscris secret găsit, de călătorii diverse şi de urmăriri detectiviste. Personajele poartă măşti, romanul fiind plin de sugestii ale comunicării virtuale neautentice în care trăieşte tot mai însinguratul individ contemporan.  O bună parte din carte Anna este  hărţuită de un misterios bărbat român care–i trimite o poveste stranie pe mail. Imposibila iubire, imposibila relaţionare, şi prestigiul Răului fac din romanul lui Gabriel Chifu un mesaj  în sine. Ana Cristina  este copleşită de Răul care în ţara ei de baştină proliferează în forme noi. Trecutul ei traumatic de fată din Est este imposibil a fi mântuit. Trecând de la sărăcie la lux financiar ea, emigranta etern stigmatizată, nu-şi poate ostoi setea inimii de iubire şi de sens.